OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sa luam urmatoarea ipoteza. Daca, pina la urma, cazul Salman Rushdie se poate condensa intr-un singur cuvint: aroganta? Nu, nu din partea scriitorului, nicidecum. in mod generic, e denumita „aroganta occidentala“: pretentia vesticilor ca le stiu pe toate si au raspuns pentru orice. Fenomenul exista, denumirea generica e insa gresita. Aroganta elitelor occidentale – despre asta e vorba. Progresiste si auto-proclamate, elitele. Acum citiva ani, intr-un episod din serialul american de fictiune politica Presedinte la Casa Alba, consilierii celui mai puternic om din lume trageau o burta de ris la citirea unei scrisori: niste crestini din Kansas sau Iowa cereau fonduri guvernamentale pentru un program de rugaciuni.

Petentii erau convinsi ca, daca se roaga pentru sanatatea sau viata unor necunoscuti, gestul ar avea efecte salutare. Sustineau, crestineste, ca au si statistici. Bazaconii, desigur, iar banii publici nu pot fi risipiti pe asa ceva. Dupa niste episoade, apare o problema legata de terorism si grave incalcari ale drepturilor omului, in care sint implicati niste practicanti ai unei alte religii. Si zice Toby, unul dintre consilieri: „Orice credinta poate fi discutata, criticata, chiar ironizata – cu o exceptie. De ce?“. Exceptia cu pricina era Islamul, iar intrebarea nu si-a gasit raspuns in film. A ramas doar ca o interesanta constatare. Corect. Publicul evoluat n-are nevoie de mura-n gura, pricepe si singur. Scenaristii pusesera pe masa, onest, toate piesele dominoului. in serial, presedintele e un intelectual erudit, fost profesor la o facultate de hiperelita, iar consilierii lui provin din acelasi mediu. Sint eroi pozitivi, progresisti – deci, obligatoriu, de stinga. Se mai indeparteaza, cind si cind, de Scriptura (care, pentru ei, se cheama Corectitudine Politica) –, dar isi vin iute in simtiri.

Observatorul cit de cit atent stie ca interesanta constatare din serialul TV nu e fictiune, ci realitate. Ciudat, pentru o societate, cea occidentala, care are la temelie libertatea de expresie, pe care o recomanda, calduros, si altora. in teorie, e simplu: conflictele se pot dezamorsa doar prin dialog rational, deschis, public. Pe absolut orice tema. Altfel, subiectele tabu coboara in subteran, unde, ferite de critica, prospera pe ascuns. Atrag metodic adepti, nu neaparat dintre cei mai informati, se atinge o masa critica si, inevitabil, izbucneste conflictul. Asadar, fara nici un tabu! Totul se discuta. Coborind din sferele teoretice pe planeta Pamint, aflam ca practica ne omoara. Concret, Corectitudine Politica sau PC. Adica: „politici corecte“, enuntate de o elita ginditoare progresista si care sint obligatorii pentru toata suflarea. O proba de aroganta cit se poate de clara. Si de indiscutabil succes. „Politicile corecte“ au fost dictate si asimilate. Daca nu de voie, atunci de nevoie: oprobriu public, stilpul infamiei, ridiculizare. in cazurile mai dificile – hartuire, concedieri, procese, eventual puscarie. Pentru vina de-a crede in libertatea de expresie. Pentru pacatul capital de-a deschide discutia pe vreo tema „incorecta“. A durat vreo 50 de ani, dar pina la urma le-a iesit. Pas cu pas, dintr-una intr-alta. in numele libertatii si egalitatii. La care, aparent, se ajunge excluzind diverse teme din dezbaterea publica, pe motiv ca sint toxice: risca sa ia mintile celor mai saraci cu duhul si iese deranj.

E posibil ca elitele PC sa fi mers prea departe, sa fi pierdut contactul cu realitatea? Aroganta de-a dicta linia „corecta“ sa fi produs atita ignoranta, incit sa nu mai fie intelese lucruri esentiale pentru vremurile in care traim? De pilda, ca nu totul se explica si nu totul se rezolva strict rational. Ca pe lume exista si credinta, iar pentru unii viata se defineste prin credinta. Ca nu toate religiile sint la fel, o apa si-un pamint. Nu sint toate „un fel de crestinism, dar altfel“. Nu orice religie accepta modernizarea si reforma. Separarea bisericii de politic. Democratie si libertatea cuvintului. Interzicerea poligamiei si-a pedofiliei. Drepturi egale pentru barbati si femei. Daca Scriptura crestina nu impiedica, ba chiar cere asemenea evolutii, nu inseamna ca alta nu le interzice cu desavirsire. Iar daca in unele tari din occident crestinismul a fost impins din spatiul public si a acceptat sa decada aproape pina la disparitie, nu inseamna ca orice religie vrea acelasi lucru. Da, sigur ca se poate ca toate acestea sa nu mai fie intelese. De fapt, e normal. in dialogul cu un credincios, indiferent de religie, ateul are un handicap insurmontabil: lipsa experientei religioase. Iar lucrurile devin infinit mai complicate cind ateii nici nu-si dau seama ca sint atei. Deh, se mai intimpla.

Salman Rushdie a scris o carte pe care ayatollahul Khomeini a declarat-o blasfemie. in Islam, blasfemia se pedepseste cu moartea. Ca si apostazia. Ca si multe altele. Condamnarea la moarte ramine in vigoare, fiind confirmata de ayatollahul Khamenei in 2005. Gratierea e imposibila – o poate da numai cel care a emis sentinta, iar Khomeini a murit. Legea-i lege si nu se mai poate schimba – procesul legislativ a fost declarat inchis in Islam de vreun mileniu, si asa a ramas. Pentru ca a scris o carte, Rushdie poate sa fie ucis oricind. Aflam ca e vorba de extremism, de excesele unor fanatici. Sint exceptiile, nu regula. De altfel, ca toate violentele comise in numele religiei. Dar daca nu e asa? Daca nu sint exceptii? in orice caz, Rushdie nu e o exceptie, lista e lunga.

A scrie despre Islam altfel decit elogios e o intreprindere foarte riscanta. Amenintari cu moartea, procese, paza armata, domiciliu secret, adio viata. Pentru vina de-a fi scris. „Orice religie poate fi discutata, criticata, chiar ironizata public – cu o exceptie. De ce?“ Poate din cauza de imunitate la critica, acordata prin canonul PC, in numele multiculturalismului? Plus riscul mortii premature, violente, nu intr-o tiranie neomedievala, ci in occidentul democratic si liber-cugetator.
Libertatea cuvintului inseamna sa auzi, in primul rind, ce nu iti convine. Concept interesant. Capul Bisericii Anglicane, arhiepiscopul de Canterbury Rowan Williams, a lansat, iata, ideea ca adoptarea unor elemente din legea islamica Sharia in Marea Britanie e inevitabila si, mai mult, preferabila. Sigur, Sharia in varianta fara decapitari, mutilari, executii cu pietre, scriitori condamnati la moarte etc. Teza inaltei fete bisericesti a generat replici fascinante. Si nu tocmai placute, dupa marturisirea arhiepiscopului. Pe de o parte, Sharia-scepticii au spus ca e un amestec flagrant al bisericii in politica. O incercare de-a submina principiul esential al sistemului legal din orice democratie, si anume egalitatea cetatenilor in fata legii.

Aceeasi lege pentru toti. Inclusiv pentru cei veniti in occident tocmai ca sa scape de Sharia – in special femei, a caror marturie valoreaza in Islam cit jumatate din marturia unui barbat. De cealalta parte, Sharia-entuziastii au remarcat ca principiul e calcat deja in picioare: Guvernul de stinga, al premierului Brown, acorda ajutoare sociale musulmanilor cu mai multe neveste, recunoscind implicit poligamia. Altfel, ilegala. Deci unii sint mai egali in fata legii. Surpriza pentru multi britanici, inclusiv din mass-media, care habar n-aveau. De cealalta parte, Sharia-entuziastii observa ca arhiepiscopul de Canterbury nu stapineste subiectul: Sharia nu poate fi adoptata pe bucati. Ori tot, ori nimic. Nu se insala, insa, cind spune ca ar fi preferabila. Un eminent jurist islamic a explicat presei, pe inteles: „Dupa ce mina unui hot va fi taiata, nimeni n-o sa mai fure, dupa ce-o sotie care si-a inselat barbatul va fi ucisa cu pietre, adulterul o sa dispara“. Totusi, in tarile care au Sharia, furturile si adulterul n-au fost eradicate.

Lui Rowan Williams i s-a cerut demisia, inclusiv de voci din interiorul sinodului. A refuzat categoric. Si e absolut liber sa o faca, dupa legile bisericii pe care o conduce. Unii comentatori s-au intrebat cum de un fost universitar eminent, profesor la Oxford, a facut asemenea afirmatii. Altii l-au acuzat de aroganta. De subminarea credintei pe care afirma ca o slujeste si a ideilor fundamentale ale democratiei, in numele unui exercitiu intelectual de multiculturalism. De tradarea celor care au platit cu singe, in decurs de generatii, dreptul celor de azi de a avea, in mod real, nu doar pe hirtie, libertate si egalitate in fata legii. Despre Salman Rushdie se stie in general ca a scris o carte, iar niste clerici extremisti l-au condamnat la moarte. Ghinion. E insa viu, apare pe la evenimente mondene, deci, care-i problema? Nici una. Ce problema sa fie cind insusi capul Bisericii Anglicane, unul dintre cei mai importanti clerici crestini, spune raspicat ca adoptarea Sharia e inevitabila si preferabila? Nici un sistem nu evolueaza de la sine, nu se schimba din interior, fara influente sau presiuni externe. inca o data: „Orice credinta poate fi discutata, criticata, chiar ironizata public – cu o exceptie. De ce?“. Ipoteza de la care am plecat aduna totul intr-un cuvint. Corect sau nu?