OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

 

Cu toate acestea, încă de la primele pagini ale jurnalului, am avut senzaţia ciudată a intruziunii într-un domeniu al interiorităţii, datorată în primul rînd extremei autenticităţi a însemnărilor diaristice. După cum observa şi prietenul său Lucian Raicu, există în scrierile lui Livius Ciocârlie „un fel de denudare, de expunere directă a fiinţei din interior, o anulare a obişnuitei diferenţe dintre «fond» şi «formă», ce e înlăuntru şi ce e la suprafaţă“. Într-adevăr, Lucian Raicu avea dreptate cînd spunea că Livius Ciocârlie nu face „efortul de a părea“. Însemnările sale nu lasă impresia de artificialitate adeseori înregistrată la autorii care, dintr-un motiv sau altul, operează asupra propriei vieţi o selecţie adeseori neinspirată în vederea legitimării unui destin literar sau uman, pentru ca, inevitabil, să răpească jurnalului orice spontaneitate şi naturaleţe. Cărţile lui Livius Ciocârlie trec, spectaculos, peste această capcană. Nimic nu pare a lipsi din lumea evocată aici. Ni se aduce la cunoştinţă fiecare partidă de tenis, fiecare coadă la alimente, detaliile referitoare la cursurile ţinute şi la atmosfera din catedră, precum şi culisele lumii universitare – cu toate capriciile şi oportunismele acesteia.

 

Partea cea mai „spectaculoasă“ a jurnalului este compusă din însemnările care pun în lumină ansamblul de forţe ce acţionează în lumea literară dominată de personalităţile vremii şi asaltată de ambiţiile debutanţilor. De altfel, viaţa şi lumea literară din Capitală şi din Timişoara vor constitui principalul punct de interes al volumului Cu dinţii de lână. Livius Ciocârlie participă activ la viaţa literară la finele anilor ’70 şi la începutul anilor ’80. În ciuda privaţiunilor timpului, descoperim o viaţă culturală deosebit de dinamică. Fenomenul este atestat de notaţiile ce fac referire la întîmplările din redacţia revistei Orizont – unde autorul colaborează intens în aceşti ani – şi de amploarea proiectelor pentru diferitele articole, conferinţe şi cărţi aflate în lucru. La fel de surprinzătoare sînt şi discuţiile cu amicii scriitori şi observaţiile pe marginea filmelor văzute. Toate aceste activităţi fac dovada unui intelectual şi a unui om deosebit de liber în condiţiile unei existenţe căreia i-a fost acordată o „importanţă“ enormă din partea Securităţii. În „Addenda“ volumului, fragmentele reproduse din dosarul de „obiectiv“ urmărit de Securitate sub numele „Textualistul“, „Filologul“ sau „Scriitorul“ demonstrează vigilenţa instituţiilor statului în faţa eventualelor încercări de disidenţă politică în rîndul intelectualilor. Nu m-aş grăbi să spun că jurnalul realizează o reproducere fidelă a vieţii autorului în comunism. Mai degrabă, atunci cînd se confruntă cu Livius Ciocârlie în ipostaza de autor de jurnal, cititorul trebuie să exerseze o anumită prudenţă, necesară în condiţiile pactului autobiografic. Scrierile sale memorialistice, fie că ne referim la Paradisul derizoriu, fie la Cu dinţii de lână, nu implică neapărat o evadare din literatură. În Caietele lui Cioran, Livius Ciocârlie scrie despre jurnal:

 

„Soluţia, pentru autorul de jurnal, este să aleagă din sine numai ce-l face să fie expresiv. Să fie personaj: nesincer, lacunar, exagerat faţă de persoana reală, dar potenţial revelator...Autorul de jurnal literar ştie că are de fabricat ceva, şi anume propria lui imagine. El selectează din întîmplările zilei, din ce i-a trecut prin cap şi din trăsăturile personale ce i se pare semnificativ. Dacă e prost de vanitos, îşi compune o faţă frumoasă şi lipsită de relief. Dacă e scriitor autentic, jurnalul va fi, în bună parte, adevărat. Paradoxul: adevărat nu înseamnă şi real. Adevărul e în tendinţele obscure; se manifestă în realitate destul de puţin“. Viaţa evocată în jurnal nu este viaţa autorului şi a familiei sale. Livius Ciocârlie din jurnal nu este copia fidelă a omului cu acelaşi nume. În spiritul lui Radu Petrescu (nume ce revine în mod constant în notaţiile sale), am putea spune că Livius Ciocârlie scrie despre locuri şi oameni, construieşte imagini cu sine care „se clădesc unele peste altele şi unele în spatele altora într-un aer care este şi nu este aerul comun“. Scrierile sale memorialistice sînt ţesătura unui „postmodern natural“ (expresia aparţine autorului), Livius Ciocârlie spunînd despre sine că face literatură din neputinţa de a scrie literatură.

 

Revenind la notaţiile ce au în centrul atenţiei lumea literară, aminteam că o mare parte a jurnalului este dedicată consemnării întîlnirilor cu prietenii scriitori. În anecdotele care au în prim-plan o parte din intelectualii încă tineri în preajma anilor ’70-’80 se regăsesc şi portrete schiţate unor personaje-cult din viaţa literară a României din ultimii ani ai comunismului. Astfel, îl găsim pe Marin Preda ca protagonist al unor evocări pitoreşti ce ar putea antrena curiozitatea obişnuită a devoratorilor de jurnale şi de memorii: „Marin Preda şi Dinescu tocmai s-au întors de la Slobozia. Întrebat de ce nu mai scrie despre ţărani, Preda a povestit ce i-am spus astă-vară despre nea Ionel... Nu uit ce ochi făcuseră L.R., Dinescu, Sorin, cînd a urcat să aducă din cameră, în cinstea mea, un Ballentines. Din păcate, în seara asta pierd o mulţime de acţiuni. Se încinge un chef furtunos cu molanul, ţuica şi varza cu carne aduse de la Slobozia, cu vorbe porcoase, cu vorbe subţiri. Inapt şi pentru unele, şi pentru celelalte, nu scot toată noaptea un cuvînt. În schimb, nu mă plictisesc. Se spun tot felul de poveşti... Încă supărat, Mazilu spune că nu-şi pierde vremea cu Zaharia Stancu, n-a citit un rînd din el, e un scriitor de nimic. «De unde ştii tu, Teodor, că e un scriitor aşa de slab dacă n-ai citit un rînd?» Preda îi mai plăteşte şi poliţe, cum am să aflu a doua zi. Mazilu a scris sau a spus undeva că Preda îl confundă pe Plotin cu Platon. «Stăm aici ca la banchetul lui Plotin, nu-i aşa, Teodor?»“.

 

 

Mult mai relevante pentru redarea unei imagini ample a lumii literare mi s-au părut însemnările ce detaliază, în paginile jurnalului, modul de funcţionare a „mecanismelor de culise“ ce determinau acordarea anumitor premii literare. Participarea autorului ca membru al Juriului Uniunii Scriitorilor devine ocazia denunţării oportunismului în literatură. „Mă lupt cît pot pentru Şerban şi sînt gata să-l supăr pe Bănulescu fiindcă se ajunge la balotaj cu Doinaş, pe care el îl trecuse la publicistică, vrînd să-l ferească de concurenţa criticilor... Pierde cu şase la cinci. Tot cu şase la cinci pierde şi Manolescu în favoarea lui Marino, vot determinat de pledoaria lui Paleologu. Votez pentru Manolescu... L.R., mă bucur, îl sprijină şi el pe Manolescu. Mugur îl votează pe Păunescu, şi-l înţeleg. Păunescu a obţinut aparatul pentru dializa ce i se face tot la două zile nevestei lui. Oricum, îmi dau seama, nu cărţile îţi aduc premii, ci prietenii din juriu. Hotărăsc să nu mă las impresionat.“