OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Numele scriitorului brazilian Paulo Coelho a devenit, in ultimii ani, la fel de cunoscut ca si cel al lui Michael Jackson. In ziua de azi e normal sa se dezvolte o intreaga industrie in jurul unei vedete pop, al unui actor nominalizat la Oscar sau al unui supermodel cu dimensiuni ideale. Dar, cind un scriitor devine o figura deseori prezenta pe coperta unor reviste ca Vanity Fair, cind se ultramondenizeaza si e asimilat valorilor entertainment-ului ca orice fotbalist sau ca orice vedeta de televiziune, merita sa ne intrebam ce (vraji) a facut ca sa ajunga atit de departe.

- Cititori din toate tarile, uniti-va!
Fireste ca raspunsul la aceasta intrebare e mai greu de obtinut decit s-ar crede. Inotati cu acribie in tomuri de sociologia literaturii, adaugati ceva psihologie si psihanaliza (cine a zis ca s-a demodat?), puricati cu creionul in mina fiecare pagina, aplicind orice grila de lectura doriti, „munciti-va creierii“ in intortocheate scenarii de propulsari oculte ale unor autori in defavoarea altora!

Cine stie, poate misterul va crapa si altii (autori, muzicieni, oameni de televiziune) se vor putea folosi nestingheriti de retetarul de succese iesit la iveala. Poate va imaginati ca pe Coelho il sprijina, din umbra, vreun pui de organizatie masonica sau vreo secta dubioasa care controleaza tentacular intreaga lume. Sau poate chiar presedintele SUA, dornic sa strecoare in paginile romanelor sale cine stie ce mesaje codificate, destinate doar alesilor, ne-a recomandat calduros sa cumparam cartile „alchimistului“ brazilian.

- Muieti-s posmagii?
Opriti-va! Daca suferiti de mania persecutiei, daca aveti complexe de autori (neintelesi, profunzi) de sertar sau daca, pur si simplu, nu va vine sa credeti ca un autor poate vinde 65 de milioane de exemplare (n-am folosit zerourile, caci sigur m-as fi incurcat in ele!), atunci ar fi mai bine sa incercati sa evitati subiectul Coelho.
Din cele 10 romane pe care le-a publicat pina in momentul de fata, numai din Alchimistul s-au vindut aproximativ 30 de milioane de exemplare (da, domnule, milioanele alea de discuri, de bilete la meciuri, la concerte, de sticle de Cola, de fani Britney Spears etc.!). Cartile lui s-au tradus in 59 de limbi, asta insemnind in engleza, franceza, germana, italiana, japoneza, dar, pina la 50 (!), si in nu stiu ce dialect insular vorbit de o mie de bastinasi, curiosi si ei sa afle marile taine ale acestui scriitor-guru, care aduna, ca un misionar, cititori din toate colturile lumii.

Reteta de succes pe care o practica Paulo Coelho e relativ simpla: se iau elemente de filozofie, daca se poate si orientala, cu atit mai bine, se combina cu ezoterism(e), cu o poveste simpluta, dar care sa dea senzatia de mare adincime (pe principiul ca lucrurile simple sint cele mai profunde), se adauga citeva artificii stilistice si de constructie specifice prozei sud-americane, evident, sublimate si simplificate la maxim, si e gata! Explicatia data indeobste celor care sint uluiti de cifrele ametitoare ale vinzarilor e ca romanele lui Coelho spun adevaruri mari in cuvinte simple, ca dezvaluie lucruri profunde in hainele comune, cenusii ale limbii „vulgare“, ca initiaza cititorii – si e limpede ca aici e vorba de un fenomen de cultura de masa – in lumea povestii cu tilc, din care va ramine cu o lectie de... viata. Alchimistul, Veronika se hotaraste sa moara, Manualul razboinicului luminii (si sa mai crezi ca titlul nu e oglinda cartii/scriiturii!), Al cincilea munte etc. sint, fiecare dintre ele, mici invataturi de tipul „cum sa fii fericit“, „cum sa ai noroc in amor“, „cunoaste-te pe tine insuti“, ambalate editorial in asa fel incit sa ofere miilor de cititori iluzia ca fac ceva intru propasirea lor spirituala.

Colajele de „idées reçues“, de cultura vulgarizata pentru fetele de pension sint vindute drept mare literatura, iar autorul, transformat din rebel hippie in autor canonic, dramatizat la Hollywood si in teatrele de pretutindeni (ei, si iata-ne si pe noi sincroni!), e impodobit grosolan cu zeci de premii si adulat ca un geniu al multimilor. Figura lui de Sean Connery, declamind profunzimi la malul marii, e peste tot, de ajungi sa te intrebi daca un autor decent trebuie sa fie la fel de stupizel-teatral ca sa aiba cititori (dar mai bine nu!). Cititorii lui Coelho, cei carora le razi cu unghia aratatorului pojghita de cultura de pe ochi (minte, inima si... literatura), care se duc la teatru si adorm in fotolii, care citesc pentru ca e de bonton in lumea snoaba in care se misca, vor si ei sa se adape de la riul de lapte si miere numit literatura. Pentru ca, incintati de faptul ca citesc (adica, macar citesc ceva, orice, ceea ce e mare lucru, nu?), ii fura peisajul si parca ii vezi sucombind, pe la mijlocul drumului, tocmai cind te gindeai ca, uite, poate le pasezi un Saramago, un Cortázar sau macar un Márquez... Vorba aia, „dar muieti-s posmagii?“.