OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Anca OROVEANU
Rememorare si uitare: scrieri de istorie a artei
Cu un cuvint insotitor de Andrei Plesu
Editura Humanitas, Bucuresti,
2005, 278 p.

Dupa inedita carte Teoria artei europene si psihanaliza, premiata in 2001 de sectia de critica a Uniunii Artistilor Plastici, Anca Oroveanu revine pe piata editoriala cu o antologie de texte pusa sub semnul memoriei si recuperarii. Volumul Rememorare si uitare: scrieri de istorie a artei este unul „eclectic“ (expresia apartine chiar autoarei), incluzind studii, articole si interviuri publicate in reviste de specialitate (Secolul XX, Arta etc.), texte din cataloage de expozitii si traduceri inedite, din Baudelaire, Benjamin, Barthes si altii. Sint parcurse, cu aceeasi atentie si grija, secole intregi si stiluri eterogene – de la Renastere la contemporaneitate, de la Arcimboldo si Leonardo la Tristan Tzara si Horia Bernea. In ciuda diversitatii tematice a incursiunilor in istoria artei, culorile vii ale evocarilor si contururile unor artisti greu de clasat converg, printr-o intentie comuna, spre un acelasi „punct de fuga“.
„A medita la eclipsele si persistentele memoriei in cimpul artei, la oscilatiile ei […] intre excesele rememorarii si excesele uitarii ramine, continuu sa cred, un exercitiu util“, marturiseste autoarea in Nota introductiva.

- Relatia obiect si reprezentare in arta
Primul exercitiu de recuperare tinteste inspre Arcimboldo si pseudoportretele sale, in care chipul uman este recompus prin alaturarea nefireasca a unor animale, fructe, plante marine ori ustensile de bucatarie. O pictura dificil de asezat sub un canon anume, situata intre decorativ si reprezentare, intre portret si natura moarta. Oricum, ceea ce nu trebuie uitat este ca stilul lui Arcimboldo datoreaza mult picturii „grotesti“ renascentiste, observa Anca Oroveanu. Este vorba de acea pittura grotesca inspirata de ornamentele antice dezgropate la Roma in secolul al XV-lea, relicve arheologice cuprinzind stranii arabescuri de vegetale, animale si himere, si in care oamenii au picioare de cocostirc, iar locul copitelor este luat de frunze. Arcimboldo combina si el, in mod ludic, aceste elemente ornamentale, dar o face asemenea unui mag si retor care cauta sa gaseasca, prin operatiile alegoriei si personificarii, corespondentele „naturale“ (pentru renascentisti, cel putin) dintre nas si para, gura si iasca, ochi si pruna s.a.m.d.

In periplul sau renascentist, Anca Oroveanu mai face inca un popas, reamintindu-ne de vremea cind artele vizuale capata legitimitate, devenind discipline „stiintifice“ si inceteaza sa mai fie etichetate drept simple mestesuguri de breasla. Elevarea artelor vizuale spre noul statut datoreaza enorm desenului, „veriga unificatoare“ a arhitecturii, picturii si sculpturii. Prin Alberti, Leonardo ori Vasari, desenul ia noua forma a „unei facultati creatoare, atotcuprinzatoare, fara referinta la o practica anume“, el fiind, de altfel, criteriul esential in noile decupaje conceptuale: culoare-linie, originalitate-materializare a operei artistice, schita-produs finit etc.
Desfacind cuplul terminologic originalitate-materializare, Anca Oroveanu demonstreaza ca istoria artei poate fi citita ca succesiune a starilor de echilibru si dezechilibru ale celor doi termeni: ideea, pe de o parte, si reprezentarea, pe de alta parte.

Astfel, „arta conceptuala“ (Kosuth, LeWitt) pare sa se dedice exclusiv laturii legate de inspiratie si idee, „investigind conditiile conform carora o opera de arta poseda acest statut“. Umplerea intregii pinze cu o pasta albastra ori expunerea unei rame goale nu mai pot fi arta in sensul de „transfigurare“ artistica a ideii sau de oferire a unei satisfactii senzoriale produse de frumusetea obiectului. Arta se transforma in critica de arta, caci obiectele ei anuleaza orice „interes perceptiv“ si nu fac decit sa chestioneze felul in care arta insasi ia fiinta prin relationarea dintre fundal si prim-plan, culoare si linie, figurativ si abstract etc. La polul opus, intilnim curentul pop art si „lucrul gata-facut“ (ready-made): accentul cade aici exclusiv pe materializarea operei de arta, inspiratia fiind anulata. Se valorizeaza doar produsul-finit, impersonal, fie el un pisoar ori un suport de sticle. Contrastul dintre cele doua curente exclusiviste este exprimat de catre Anca Oroveanu in doua formule concise. „Orice idee poate fi arta“ – spune conceptualistul, la care Duchamp sau dadaistul raspund: „Orice lucru, orice fapt, orice eveniment poate fi arta“.

- Timp si durata in creatia artistica
Odata ce am trecut in revista doua momente cruciale pentru evolutia picturii (Renasterea, respectiv secolul XX), trebuie precizat ca aspectul temporal sugerat de titlul cartii Rememorare si uitare nu se refera, asa cum s-ar putea crede, doar la istoria artei, ci si la durata insasi inscrisa in creatia artistica. Opunindu-se ferm prejudecatii conform careia pictura este o simpla asezare in spatiu a unor elemente vizuale simultane, Anca Oroveanu ofera citeva exemple relevante pentru inradacinarea profunda a picturii in succesiunea fluxului temporal. Picturile istorice sau sacre, de pilda, presupun o reactualizare a unor momente trecute, asa cum se intimpla si in tabloul lui Piero della Francesca, Flagelatia.

Dincolo de flagelatia de perspectiva, „distanta spatiala s…t intre personajele de prim-plan (apartinind epocii lui Piero) si cele din fundal (care traiesc un moment al istoriei sacre) instituie aici relatii de rememorare, reactualizare si identificare“.
Relatia intima dintre timp si arta poate fi regasita si in tentativele impresionistilor de surprindere a efemerului (viata unui copac, a unui dans, traficul dintr-o piata), precum si in evocarile lui Horia Bernea, autor al seriilor consacrate Dealului, Coloanei ori Praporului. Pentru acesta din urma, repetitia tematica este mai curind un exercitiu cvasimistic, o pregatire continua pentru ceea ce artistul numeste, intr-un interviu acordat autoarei in 1985, „o mare incercare, care poate sa nu vina niciodata“. In acest fel, dualitatea dintre idee si realizare este inlocuita de un al treilea termen – cel al „pregatirii“, caci, marturiseste H. Bernea in acelasi interviu, lucrarile sale nu sint decit „studii“ in care nimic nu are aerul de concluzie, de cristalizare definitiva, de definire stilistica“. Acelasi caracter neterminat al operei de arta este definitoriu si in cazul lui Paul Neagu si a artei sale „palpabile“, sugereaza autoarea.

Tema „cratimei“ (Hyphen) ca „urma“ si ca „prezenta si absenta in acelasi timp“ devine pretextul unei alaturari neasteptate intre cei doi artisti romani: atit P. Neagu, cit si H. Bernea (ce coabiteaza mai nou in cea mai consistenta sala a MNAC) nu au un subiect, ci cite o „tema“ in(de)finita – cratima, respectiv Praporul. Temele trebuie luate in sensul unor sarcini, a unor cautari neincheiate, a unor „instrumente de investigatie“ a sensului in care artistul „nu cunoaste decit popasuri, momente de odihna in desavirsirea, claritatea si limpezirea formei“.
Deschiderea Ancai Oroveanu spre arta contemporana cuprinde nu doar pictura si sculptura, ci si arta video (la finalul cartii gasim un studiu inedit al instalatiei video Sample City de Calin Dan), filmul si fotografia. Toate acestea vazute atit ca forme ale esteticului, cit si ca provocari adresate domeniului aparte al „studiilor vizuale“, domeniul care, afirma A. Plesu in Cuvintul insotitor, merita sa fie asezat undeva mai sus in ierarhia autohtona a „umanioarelor“, articulata in principal de domeniile literaturii, criticii literare si eseisticii filozofice.