OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dupa doua intilniri in cadrul carora s-a discutat/disputat conceptul de „anarhetip“ (lansat de Corin Braga) si o a treia in care, in urma dezbaterilor, termenii de „contrareeducare“ si „contraspalare a creierului“ (propusi de Ruxandra Cesereanu in directia unei terapii postcomuniste) au fost inlocuiti cu acela de „deprogramare a creierului“, la inceputul lui aprilie Centrul de Cercetare a Imaginarului din Cluj s-a intrunit pentru o masa rotunda in jurul unei investigatii teoretice a lui Ovidiu Pecican asupra „locurilor memoriei“. Sintagma, avind la baza o idee lansata de istoriografia franceza (Pierre Nora), ar cuprinde „toposurile – nume, obiecte si chiar locuri propriu-zise – care marcheaza hartile invizibile ale imaginarului unei colectivitati“ si s-ar putea ilustra, la noi, prin exemple ca: Bula, mamaliga si sarmalele, Miorita, 23 August, 1 Decembrie etc., exemple a caror inventariere poate sta la baza unor posibile „harti psihologice ale trecutului“ – provocatoare, desigur, insa de o relevanta surprinzatoare. Dupa opinia Sandei Cordos, textul lui Ovidiu Pecican ar produce „o extindere substantiala a intelegerii istoriei“, atit spatial, prin largirea cadrelor acestei discipline pina la a prelua, alaturi de evenimentele majore, si faptele marunte, cit si temporal, fiindca „istoria sintem noi“, iar clipa prezenta ar putea intra, la rindul ei, in istorie.
Insa, pe de alta parte, „locul memoriei“ – mai mult decit un „loc al istoriei“, desi tine de o viziune hegeliana (spiritul care se intrupeaza in acest „loc“) – poate sa cada si sub actiunea unui „efect bergsonian“: memoria ca subiectivitate artistica opusa oricarei obiectivizari ar putea amorsa conflictul dintre intentia obiectiva a autorului de a explica „generarea imaginii trecutului“ si deconstructia subiectiva pe care textul si exemplele o realizeaza (Marius Jucan). Aceasta si din pricina faptului ca istoricul pune in fictiune datele documentare, fiind astfel expus la toate riscurile naratoriale (Ovidiu Mircean).

Dar cum se constituie aceste „locuri ale memoriei“? Exista o realitate obiectiva in spatele lor – sau e vorba doar de o „iluzie a ratiunii“? Este demersul lui Ovidiu Pecican un demers arhetipal, care cauta „punctele de coagulare“ si invariantii, ori un demers „anarhetipic“ (Corin Braga)? Detine istoricul instrumente de lucru cu care sa aleaga intre diferitele versiuni ale trecutului (Ruxandra Cesereanu)? Raspunsurile autorului au fost ca, mai intii, nu poate fi vorba de invarianti si nici de arhetipuri, fiindca „locurile memoriei“ ar fi caracterizate de o mare mobilitate, se pot pierde, reapar in acel univers al intersubiectivitatii care explica si geneza lor. Cit priveste obiectivitatea sau iluzia, acestea ar tine mai degraba de o filozofie a istoriei pe care istoricul nu o practica, el preferind sa inceapa cercetarea de la fapte strict empirice. De asemenea, nu exista o singura versiune posibila – deoarece, desi evenimentele trecutului sint unice, versiunile sint plurale.
Concluziile au evidentiat noutatea acestui tip de cercetare istorica (in Romania, Ovidiu Pecican este, practic, deschizator de drumuri) si, de asemenea, au semnalat reala interdisciplinaritate (Sanda Cordos) pe care aceasta o presupune.