OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ati propus ca tema a acestei prelegeri un subiect care m-a lasat, initial, cu desavirsire surprins: Cum ar trebui sa predam istoria in Romania1. Surprins, pentru ca titlul acesta trimite si la dorinta noastra, legitima, de a ne ameliora demersul educational, dar si la o dimensiune prospectiva care imi lipseste – si cred ca nu numai mie, ci si dvs., ca profesori de istorie ce sintem. Nu stiu cum va fi miine (adica peste un deceniu-doua) predata istoria in aceasta tara; am ceva banuieli, ceva temeri, ceva sperante – dar nu mult mai mult de-atit. De regula, profesionistii istoriei au suficiente probleme cu trecutul. Ma intreb in ce masura, cu ce drept si cu ce expertiza s-ar putea ei pronunta despre viitor, oricit de tentant ar fi acest lucru. Apoi, sint surprins pentru ca, in masura in care voi oferi un raspuns acestei intrebari generice, s-ar presupune ca fac parte dintre cei care stiu cum ar trebui predata istoria in viitor. Nu stiu sau, in nici un caz, nu mai bine decit cea mai mare parte dintre dvs., care de asemenea predati istoria in scoli, licee sau facultati.
Dar provocarea trebuie onorata si, in consecinta, va voi spune ca am pregatite doua raspunsuri: unul scurt, altul mai lung. Ma grabesc sa vi le prezint pe amindoua, mai inainte de a-mi da semne clare ca l-ati prefera doar pe primul.


Salariul, moartea pasiunii

Raspunsul scurt este: istoria ar trebui predata cu pasiune si cu onestitate. Ultimele doua cuvinte, altfel banale intr-un context similar, sint, de fapt, foarte pretentioase. Inainte de a ne aduna in aceasta sala, in timpul micului dejun, am purtat o discutie pe care probabil o vom relua si in pauza de cafea ce urmeaza: despre salarii. Este greu sa vorbesti despre pasiune profesorala cind salariile sint mici. Si este greu sa vorbesti despre salarii fara a cadea in politizarea discutiei2. Peste tot in lume, profesorii din invatamintul de stat se pling ca salariile sint mici; la noi, sint revoltator de mici, in raport cu responsabilitatea pe care corpul profesoral o are fata de viitorul tarii si in raport cu nesfirsitele promisiuni ce insotesc fiecare campanie electorala. Felul in care arata aceste salarii conduce la o consecinta, in opinia mea, dramatica: fara a dori sa ating pretuirea de sine a cuiva dintre dvs., voi spune ca nu cei mai buni dintre absolventii facultatilor noastre, indiferent de domeniu, se indreapta spre catedra; din contra, de multe ori – si cu exceptiile de rigoare, care fac lumea noastra mai respirabila – in invatamint ajung acei absolventi care nu au reusit in alta parte, la un institut bun de cercetare, la o firma, la un ziar sau la o institutie mai darnica la bani.

In aceste conditii, in care pasiunea este presupusa, dar nimeni, la o adica, nu mai are certitudinea ei, a vorbi si despre onestitate – si mai ales in domeniul istoriei – incepe sa tina de retorica pura. Ce inseamna onestitatea in predarea istoriei? Unii cred ca inseamna a vorbi sau a scrie fara parti-pris despre o istorie (a noastra si a oricarei comunitati umane) care este facuta tocmai de oameni care au un parti-pris evident. Acum 2400 de ani, Tucidide, unul dintre primii istorici ai umanitatii, stia deja ca istoria e facuta de razboinici si de oamenii politici; ei pot fi absolviti de multe, dar numai de lipsa unui parti-pris nu. Or, istoricul trebuie sa vorbeasca despre ei cu relaxare, fara implicare, cit mai detasat cu putinta; fara ura si fara partinire, cum spunea un alt predecesor ilustru al nostru, Tacit. Nu e usor. Recent, in aceasta toamna, am fost la o dezbatere televizata pe tema monumentului generalilor maghiari de la Arad (care este, totodata, si un monument al Ungariei milenare, aceasta este realitatea) si am stat la doua scaune de un profesor de istorie, a carui patima nu ar fi fost mai mica nici daca s-ar fi aflat la 1848 in catarea pustii lui Kossuth.

La cit era de tinar, nu l-am putut suspecta de o asemenea experienta inconfortabila, desi parea a avea toate datele pentru a fi, peste secole, o victima a unor maghiari generici. Dar nu numai un monument ridicat in secolul al XIX-lea (1890) si dat jos in secolul XX (1925) – precum aceasta statuie – poate pune probleme, iata, in secolul XXI. In acest deceniu care a trecut, am vazut cu totii multi colegi de-ai nostri care au fost cu totul reticenti la ideea istoriei recente, tematori sa vorbeasca sau sa scrie despre regimul comunist, sub scuza destul de discutabila ca un astfel de subiect recent nu poate fi supus unei analize oneste. E inca prea devreme – este refrenul acestora desi, daca s-ar fi ghidat dupa aceasta fraza-alibi, probabil ca Tucidide, cel despre care tocmai vorbeam, nu ar fi devenit niciodata antecesorul nostru intr-ale istoriei, iar cronicarul Eginhard n-ar fi lasat nici el cronicile sale, mare parte din tot ce stim azi despre Carol cel Mare.

Exista colegi de-ai nostri care cred ca poti fi obiectiv numai vorbind sau scriind despre epoci aflate macar la un secol departare3. Nu trebuie sa ne punem in cap cenusa unicitatii in acest pacat al unei pretinse corectitudini conditionate de simpla cronologie. In ultimele decenii ale secolului trecut, in Franta, unii profesori de liceu aveau aceeasi retinere in a vorbi, de exemplu, despre anul 1968; era inca prea aproape. La modul propriu, anul ’68 se departa incet-incet, dar ei ramineau cantonati in aceeasi retinere, victima tardiva a soixante-huit-arzilor, care fusesera ei insisi, pe baricade, lipind afise maoiste sau trotkiste ori aruncind pietre spre politisti.
O disciplina in evolutie
Si iata si raspunsul lung, structurat pe citeva puncte, probabil disparate ca arie de acoperire si inegale ca pondere, dar in a caror actualitate cred.
I) In primul rind, cred ca istoria ar trebui predata cum nu s-a mai predat pina acum, in nici unul dintre deceniile pe care noi, cei care sintem aici si in scoli, de promotii diferite si de specializari diferite, ni le putem aduce aminte. Trebuie sa acceptam ca marca istoriografiei si predarii istoriei noastre nu a fost pusa numai de comunism.

Indeosebi in anii ’70 si ’80, comunismul a exploatat ceea ce am putea numi o mega-tendinta romantica a istoriografiei noastre de la inceput de secol XX, care atunci era fireasca si in relativ ton cu modelul european, dar care astazi nu mai este valabila, si nu mai era nici in deceniile trecute. Istoriografia regimului comunist tirziu a fost, din acest punct de vedere, excrescenta unui romantism istoriografic din care generatia anilor ’30-’40 incepuse sa iasa – dar au iesit de acolo pentru a intra direct in puscariile comuniste sau, in cazul fericit, in captivitatea „grijulie“ a regimului – precum Gheorghe Bratianu, Constantin C. Giurescu sau Petre P. Panaitescu.
Dupa un model puternic marcat de exemplul Frantei de dupa razboiul pierdut cu Prusia din 1870-1871, predarea istoriei in scolile Romaniei Mici si Mari era menita sa pregateasca soldati ai natiunii; acest lucru a fost valabil pentru sfirsitul secolului al XIX-lea, a fost aplicat si in primele decenii ale secolului trecut dar si, din pacate pentru modernitatea disciplinei noastre, in anii ’80. In prezent, istoria este una dintre disciplinele care trebuie sa pregateasca cetateni ai Europei – voi mai reveni asupra acestei idei. La o miza cu totul alta se cere o abordare diferita. Nu toti colegii nostri se pot adapta din mers, probabil, si e cu atit mai mare meritul celor care, prin activitatea lor, vor face notabil pionieratul.

II) Istoria va trebui predata avind constiinta/si acceptind conditiile si consecintele schimbarii. Exista inca mitul istoricului relativ rupt de lume, care sta intr-o camaruta ingusta si prost aerisita, inconjurat de rafturi de carti si documente cit mai prafuite cu putinta, si scrie, facind din obscuritatea camerei sale lumina in trecutul tarii lui. Este o alta imagine pe cit de romantica pe atit de falsa. O istoriografie nationala este o problema de echipa, iar incununarea ei cea mai deplina este transpunerea cit mai rapida a acestei productii istoriografice in invatamint, in sistemul de predare. Echipa inseamna scoli si curente, iar aceste scoli inseamna noi perspective, periodic revizuite, asupra aceluiasi trecut. Nu poti avea pretentia unei istoriografii nationale meritorii si, totodata, un sistem de invatamint in care profesorii predau dupa manuale frantuzesti – asa cum faceau, la inceputul anilor ’90, cei mai buni profesori ai nostri de liceu, incintati de manualele de liceu pariziene, care venisera cu primele pachete de ajutoare. Or, aproape traditional, Romania a avut foarte buni istorici, ii cunoastem cu totii si ii invocam ritualic; dar nu a avut scoli de istorie! Permiteti-mi sa cred, cu tot regretul de rigoare, ca maniera in care s-a dezvoltat la noi, in ultimul deceniu, invatamintul superior de istorie va conduce si mai mult la fragmentarea tabloului disciplinei.

In fond, cele citeva zeci (zeci!) de facultati de istorie – de stat sau private – care au aparut pe unde te astepti si pe unde nu te astepti prin tara nu au facut altceva decit sa scoata in evidenta valoarea celor trei centre traditionale – Bucuresti, Cluj si Iasi – la care se mai poate adauga eventual Timisoara. Nu vreau sa stirnesc antipatii prin ceea ce voi spune acum si cred ca orice om onest din domeniu imi va da dreptate: toate celelalte, in opinia mea, ramin inca sa confirme ca centre ale istoriei nationale, indiferent de cit de meritorii in particular ar fi anumiti profesori de la Constanta, Tirgoviste, Craiova s.a.m.d.
III) Istoria trebuie predata, in acelasi timp, cu foarte mare grija pentru concepte. In ciuda scrupulozitatii pe care o afisa ostentativ, istoriografia autorevendicat-marxista din deceniile comunismului romanesc a neglijat cu incapatinare principiul foarte onest stiintific al definirii termenilor. In fond, din acest punct de vedere, marxismul chiar lasase o mostenire impresionant de ambitioasa.

Marx a fost, dintre ginditorii europeni ai secolului al XIX-lea, cel mai incapatinat in a aminti statutul stiintific al istoriei – din moment ce el avea pretentia ca tocmai descoperise mecanismul dupa care aceasta stiinta devenea aproape predictibila, si anume lupta de clasa. Daca nici Marx nu era atent la definirea termenilor, atunci nu mai era nimeni! „Noi nu cunoastem decit o singura stiinta, si anume stiinta istoriei“ – scria Marx in Ideologia germana, iar tovarasul sau de idei, Engels, il prefigurase deja intr-un text din 1844: „Istoria este totul pentru noi, si noi o plasam mai sus decit au facut-o alte filozofii mai recente, inclusiv cea a lui Hegel, careia, in fond, nu-i serveste decit in a-si verifica logica“4. Definirea termenilor a fost neglijata de istoriografia romaneasca a anilor ’50-’80 si regimul chiar avea ratiuni pentru a incuraja aceasta neglijenta: definirea termenilor este bariera cea mai eficace impotriva proliferarii limbii de lemn – or, ar fi fost oare de imaginat marxismul cu totul rezidual si cliseizat al dejismului si ceausismului fara limba de lemn?5


Despre ce este vorba: si in istorie – ca si in restul stiintelor umane sau politice6 –, vorbim si scriem folosind anumite concepte si avind convingerea ca toata lumea intelege prin acele concepte ceea ce intelegem si noi. Adesea, nu se intimpla asa. Multimea de voci si interpretari de nuanta istorica ce se interfereaza in spatiul nostru public isi datoreaza cacofonia si acestui lucru. Apoi, vedem discrepanta ori de cite ori iesim afara, in dialogul oricum obligatoriu si binevenit cu alte istoriografii, cind intelesul nostru asupra unor concepte – putere, legitimitate, autoritate etc. – nu este si al altora. Dau citeva exemple: la noi, termenii de „patrie“ sau „natiune“ au fost incarcati, in mod efectiv tacit, cu o conotatie toxica pe care cuvintele in sine nu o au, tocmai pentru ca partea buna dintre noi a avut inabilitatea de a lasa aceste cuvinte in monopolul celor care, finalmente, le-au inoculat aceasta incarcatura nefasta. Si – observam lesne acest lucru –, in mod cert, exista in 1990, in Romania, o piata pentru un discurs despre natiune si despre patrie. (Poate ca termenul de piata o sa vi se para nefericit in legatura cu istoria, dar o sa revin asupra lui.)

Acum, in ultimii ani, s-a pus problema studierii in scoala a unor teme privind istoria evreilor in timpul celui de-al doilea razboi mondial si a rolului guvernului romanesc din acea perioada, in derularea unor episoade ale Holocaustului in Europa de Est; era si timpul, pentru ca lejeritatea cu care se discuta la noi acest subiect – uneori frizind frivolitatea, de-a dreptul – era penibila; din considerente politice sau pur si simplu pentru a da probe de „romanitate“, unii dintre concetateni perpetuau clisee – ceea ce este relativ usor in Romania, unde cliseele despre evrei tind sa ramina mai numeroase decit evreii insisi. Intr-un mod neasteptat – dar binevenit, pentru puterea sa de exemplu in societate –, insusi presedintele tarii, in vara anului 2003, a furnizat citeva asemenea mostre de discurs inadecvat, marturisind prin aceasta – este opinia mea – incapacitatea unor intregi generatii de romani (printre care si cea a presedintelui) de a vorbi relaxat despre un subiect care tine de trecutul nostru, dar care, iata, pune mereu probleme in contemporaneitate. Daca ar fi fost mai atent la definitia termenilor, presedintele – sau cei care i-au pregatit raspunsurile pentru jurnalul israelian, de la care a plecat tevatura – ar fi fost scutit de asemenea gafe. Ceea ce ma face sa cred, pe de alta parte, ca este o sarcina destul de dificila cea pe care, ca profesori de istorie, si-o asuma colegii nostri din licee.

Daca aceste ore de istorie a Holocaustului – sau cum se cheama ele – se vor face ca sa fie bifate in orar, transmitindu-se in paralel, informal, ideea ca ele se fac pentru ca „asa se cere“, ca „asa vor americanii“ etc., inseamna ca le facem degeaba, ca procesul si intentia sint compromise din start; si mai inseamna, implicit, ca noi insine vom contribui la victoria cliseelor. A nu vorbi despre comunism „pentru ca e prea recent“ si a vorbi (facind cu ochiul) despre Holocaust „pentru ca asa se cere“ – iata doua maniere de a ne da cu stingul in dreptul, de a ne ascunde dupa concepte a caror corecta uzanta nu intereseaza, pervertind astfel un tel educational. Si un ultim exemplu, in egala masura dramatic si caricatural, privind inabila folosire a termenilor: la patru ani de la definitivarea sistemului noilor manuale optionale, noi, cei care lucram de fapt cu aceste manuale, nu am reusit sa impunem in discursul public nici macar denumirea lor corecta: nu manuale „alternative“, ci „optionale“7! De aceea, tocmai cei care accepta ideea de schimbare si evolutie fireasca in scrierea si predarea istoriei trebuie sa fie cu mai mare grija fata de la fel de fireasca si necesara acuratete conceptuala.


Istoria Romaniei – istoria unei tari europene

IV) Mai cred, apoi, ca trebuie sa predam o istorie care sa includa in mod clar istoria Romaniei in istoria Europei. Viziunea suficient-autarhica asupra istoriei nationale este una dintre cele mai nefaste seminte pe care gaunosul si perdantul triumfalism al comunismului anilor ’80 le-a plasat in mintea noastra, iar la unii, intre timp, semintele s-au transformat in arbore falnic. Or, oricit de banala sau, dimpotriva, hazardata li se va parea unora ideea, ar fi de preferat sa intelegem ca o istorie nationala nu exista in sine, ci numai in relatie cu istoria vecinilor nostri continentali, mai apropiati sau mai indepartati. Oricit de bine l-am cunoaste pe Mihai Viteazul, in opinia mea nu-l cunoastem foarte bine daca nu ne va fi clar ca Mihai a fost contemporan cu regina Elisabeta a Angliei, ca tratatul sau cu Habsburgii, incheiat la Minastirea Dealu, este in acelasi an (1598) cu Edictul de la Nantes, prin care se acorda toleranta hughenotilor, ca tot atunci moartea regelui Filip al II-lea marca intrarea in declin a puterii Spaniei, ca Varsovia tocmai devenise capitala a polonilor sau ca francezii se pregateau pentru colonizarea coastei estice a Canadei.

Evident, aici mi s-ar putea raspunde foarte simplu ca e foarte probabil ca un englez sa nu stie de Mihai Viteazul sau ca un canadian din Québec habar nu are ca „nasterea“ provinciei lui francofone se produce la putin timp dupa prima unire (si dez-unire) a Moldovei si Tarii Romanesti. Poate ca asa este, privit de la nivelul omului de rind (altfel, cei care trebuie sa stie – adica specialistii lor in istoriei – stiu foarte bine, daca sint seriosi8). Dar, chiar de-ar fi asa, nu am decit o singura replica: sa ramina nestiinta la ei! Sa le-o spunem noi si sa le-o repetam, sa scriem si sa traducem scrierile noastre si, daca tot nu vor intelege, inseamna ca sintem noi, romanii, singurii oameni inteligenti de pe Pamint! Acest lucru ramine insa de dovedit. Pina atunci, sa fim insistenti in eforturile de a include istoria noastra in puzzle-ul istoric european pentru ca, daca nu vom face acest lucru, va ramine o piesa ratacita, descrisa de carti pe care le scriem noi, ca sa ne convingem tot pe noi. Si nu este bine, si nu este cazul.
V) In schimb, ceea ce ar fi cazul e ca profesorii de istorie din tara sa aiba nu numai profesionalism, ci si o afiliere institutionala a profesiei lor. Noi, profesorii de istorie, stim mai bine ca oricine importanta pe care, in istoria societatilor, au avut-o breslele, ghildele etc. (Sa recunoastem ca sindicalismul, in Romania, a iesit mai curind compromis din secolul al XX-lea, fie ca urmare a aservirii din deceniile regimului comunist, fie prin antireformismul din primul deceniu al postcomunismului.)

Dar aceasta cunoastere nu s-a materializat pina acum in vreo actiune de-a noastra. Privita din afara, breasla noastra informala pare mai curind marcata de inactivitate si de lipsa de reactie in disputele majore, cele in stare sa ne afecteze direct. O sa revin mai jos asupra diversiunilor care se joaca acum in domeniul istoriei stravechi; dar este surprinzator ca toate aceste aberatii cu larga acoperire mediatica, promovate de realizatori de televiziune cu inclinatii pur senzationaliste sau de protocronisti neasumati ca atare, dar irecuperabili, precum Adrian Paunescu, nu au primit pina acum o replica din partea celor care sint cei mai in drept sa o dea – adica din partea noastra. Un medic stomatolog, veleitar in ale istoriei, cum este Napoleon Savescu, spune ca noi nu sintem urmasii Romei, ci Roma este urmasa noastra, a dacilor care am fost si am fi ramas (!); alti veleitari, poeti sau fosti profesori de comunism stiintific, vad in tablitele de la Tartaria cartele de computer avant la lettre.

Sigur ca toate aceste lucruri ne distreaza, dar in egala masura trebuie sa ne ingrijoreze – pentru ca replica noastra intirzie, iar aceasta intirziere poate sa dea respectivelor aberatii drept de existenta in cetatea intelectuala in formare a tinerilor nostri, desi nu o merita. Sau un alt exemplu: aduceti-va aminte, bunaoara, de ceea ce ne imputa un coleg profesor, dintr-o facultate de stiinte politice, in toamna anului 1999, cind problema manualelor de istorie „alternative“ atinsese cotele unui scandal national, contaminind pina si segmentul pina atunci inert din punct de vedere stiintific al... puscariasilor, care, dintr-un penitenciar oarecare, au protestat si ei impotriva manualului echipei lui Sorin Mitu9! Spunea Cristian Preda atunci: „Scandalul legat de manualul de istorie coordonat de Sorin Mitu a fost generat de declaratia unui senator care a propus arderea respectivei carti in piata publica. S-au pronuntat, dupa domnul senator, gazetarii. Au aparut, in fine, si istoricii, strinsi in conclav. Mai intii la GDS, apoi la Facultatea de Istorie si la Academie. Profesionistii sint mai lenti, vor spune unii, pentru a gasi o scuza. Mai bine mai tirziu decit niciodata, vor intari altii aceasta scuza.

Ei bine, eu nu cred ca poate fi gasita vreo scuza.“10 Ideea de baza a textului, cum am mai spus-o11, este corecta, dar trama este cu totul alta: nu de la senatorul Nicolaescu plecase acest penibil incident, ci de la chiar colegi ai nostri profesori de istorie, care – ca forma a opozitiei fata de guvernarea CDR de atunci, in principal – au alimentat acest scandal ce nu avea in el nimic istoric! In fond, principalii adversari, atunci, ai manualului optional au fost acei profesori pentru care rutina era atit de adinca incit a) ideea schimbarii si
b) responsabilitatea alegerii unuia dintre cele cinci manuale de pe piata reprezentau „pericole“ atit de mari, incit au preferat sa puna intreaga reforma incercata de ministrul Andrei Marga sub semnul unuia dintre cele mai imperfecte manuale ale acelui an – cel al editurii Sigma, scris de profesionisti altfel remarcabili, profesori ai Facultatii de Istorie din Cluj. Inutil de spus ca, in urma scandalului care s-a iscat, acest manual s-a vindut in acel an cel mai bine dintre toate – de unde rezulta ca, vrem sau nu, Istoria este si ea supusa pietei!

Inclusiv din acest motiv, cred ca incurajarea unor forme de afiliere institutionala este o datorie de onoare a oricarui profesor intr-adevar preocupat de reforma in domeniu. In ce ma priveste, imi declar de pe acum sustinerea pentru aceasta retea nationala a profesorilor de istorie care promite sa fie APIR (Asociatia Profesorilor de Istorie din Romania). Teama ca prin aceasta ar fi concurata Societatea de Stiinte Istorice etc. este nefondata. Profesorii de istorie din aceasta tara nu au stralucit prin activism in ultimele decenii; acum, el trebuie incurajat si urmarit cu simpatie.


Piata si „manipulare“

VI) Istoria ar trebui inteleasa, finalmente, ca un produs cultural; iar un produs nu poate exista in dispretul unei piete. Sa ne aducem acum aminte de un lucru care nu prea are motive sa ne faca fericiti: daca este adevarat ceea ce ziarele si televiziunile ne anunta in fiecare vara de citiva ani incoace, atunci se intimpla ca la examenele de bacalaureat din liceele noastre elevii se tem mai mult de istorie decit de matematica! Cum s-a ajuns aici? Nu s-a ajuns din cauza Istoriei, sa o spunem clar; s-a ajuns din cauza noastra, a profesorilor care sintem.
Sa cadem de acord, mai intii, ca atunci cind ne aducem aminte de anii nostri de scoala, cind eram elevi, nu ne amintim materii, discipline sau manuale. Ne amintim profesori! Profesorul este cel care da contur, carne si chip scolii, si nu un manual sau altul. Un profesor bun poate oricind salva un manual imperfect; in schimb, cel mai bun manual posibil nu va putea niciodata, in nici o scoala, suplini prezenta unui profesor. O ora de istorie la clasa este – indiferent de cit ar strimba din nas oameni la care ipocrizia este invers proportionala cu preocuparea – o problema de cerere si oferta. Cineva dintre dvs. poate spune ca privesc Istoria ca pe o marfa; si voi raspunde ca da, o privesc. Poate suna ciudat, poate suna vulgar-mercantil, dar acesta este adevarul si asa a fost intotdeauna, de la Domnul Trandafir incoace, si la Istorie, si la toate celelalte discipline.

Vorbim despre economie de piata, azi mai mult decit oricind; or, nu putem face ca ea sa se opreasca la portile scolii. Istoria, cea pe care o predam noi azi, nu este ca atare trecutul tarii. Trecutul este unul singur, istoriile sint numeroase; unele sint facute mai bine, altele mai prost. Profesorul este un personaj esential in vinderea unei anumite istorii pe piata alcatuita din elevii sai. Am convingerea ca cererea elevilor va fi cu atit mai serioasa cu cit oferta profesorului va fi mai buna. In opt cazuri din zece (ca sa nu generalizam ceva ce nu poate fi generalizat), pe masura interesului profesorului fata de ora sau curs va fi si interesul elevului sau studentului fata de materia respectiva. Profesorul opereaza, de fapt, o manipulare a elevului; termenul este suficient de incarcat negativ pentru a-l folosi aici cu anumite rezerve, dar, daca acceptati si o valenta pozitiva a manipularii (proprie, in fond, pietei care regleaza cererea si oferta), atunci veti cadea de acord ca ea exista – si este ceea ce facem noi, de la catedra.

Unde anume scrie, in datul speciei umane, ca tinerii ei cei mai buni trebuie sa-si petreaca minimum 16-18 ani invatind, de la scoala primara la facultate? Niciunde, evident. Pe drumul de la natura la cultura, scoala face o manipulare a individului, pentru inocularea unor valori care, toate, sint si ele tot produse culturale. Un om se naste bun sau rau, destept sau mai modest mobilat intelectualiceste, mai curios din fire sau mai adormit, si poate sa moara tot asa; dar nimeni nu se naste cult – scoala este cea care-l conduce pe acest drum al cunoasterii, sugerindu-i ca savoir-ul dobindit ar valora ceva. Iar scoala face acest lucru nu prin pereti, prin plansele de pe coridoare sau prin mobilierul din cancelarie, ci prin profesori. La drept vorbind, toti cei care inca mai vorbim despre valoarea cunoasterii operam o nobila manipulare, chiar daca nu mintim deloc (daca mi-ati spune acum ca in Romania un profesor universitar cistiga mai putin decit un chelner abil, m-ati lasa fara replica, dar admir faptul ca nu spuneti acest lucru, lasindu-va, la rindul dvs., manipulati de idee).

In Istorie, mai ales, manipularea este la tot pasul. La anul 800, Carol cel Mare era incoronat de Papa; colegii nostri istorici din toata lumea inca mai discuta daca Charlemagne a fost cel care a manipulat atunci Biserica Catolica sau Biserica este cea care l-a manipulat pe Carol, folosindu-se de el; in anii „buni“ ai Romaniei comuniste, Ceausescu a manipulat Occidentul sau s-a lasat manipulat de el? Intr-un caz sau altul, probabil ca adevarul cuprinde ambele ipoteze, ceea ce nu e, de altfel, deloc rar in istorie.
Iar in strinsa legatura cu aceasta manipulare, cred ca ar trebui sa privim cu mai mare atentie un capitol de istorie a vietii cotidiene strict contemporane, anume mass-media. E un capitol pe care, de regula, il asociem cu mondenitatea si lejerul fara limite, drept care il ironizam. Si pierdem. Istoricii prezentului trebuie sa intre in media. Cu totii aveti elevi sau studenti care, in urma dezvoltarii fara precedent a mijloacelor de comunicare, de la ziare la televiziuni sau posturi de radio, au ajuns sa lucreze acolo – pentru ca Istoria, mai mult decit multe alte discipline, ofera si o cultura generala foarte binevenita in activitatea unui angajat in presa. Nu vad de ce nu ne-am folosi de acesti fosti elevi ai nostri pentru a ne propune, cei care credem ca o putem face – si sint multi –, sa aducem Istoria in pagini de ziar si pe ecranele din sufrageria concetatenilor.

Inclusiv in acest fel, istoria este o marfa aleasa. M-as putea da ca exemplu, dar nu ar fi tocmai elegant – desi va voi spune foarte clar ca nu am nici o remuscare facind diverse emisiuni tv de istorie, ba chiar ma simt foarte bine si foarte impacat. Dar ma gindesc la profesorul Mihai Retegan – cel care are acum un talk-show de istorie pe un post bucurestean; sau la colegul Marius Oprea – cel mai avizat cercetator al fostei institutii numite Securitate –, care are o emisiune de istorie pe un post din Brasov; la Piatra Neamt, am intilnit o admirabila profesoara de istorie care, tot asa, „gazduia“ dezbateri istorice pe un post local; si exemplele pot fi multe, dar ar putea fi si mai multe. Sa facem un calcul: intr-o cariera, sa spunem de 40 de ani la catedra, un profesor (dintr-o facultate in care anual intra 150 de tineri) va intilni cca 6000 de studenti, pe care va incerca, intr-un fel sau altul, sa-i ajute in avansarea spre cunoastere.

Or, cel mai umil post de televiziune, daca ne-ar filma pe noi acum si ne-ar difuza la cea mai nepotrivita ora din programul zilei, tot ar fi mai mult de 6000 de oameni care ne-ar vedea. Oameni in care am planta o idee. Iar daca noi credem in anumite idei, daca vom considera ca acele idei sint necesare societatii romanesti, atunci tot ce este legal este si admis pentru diseminarea acestor idei.
Altfel, istoricii vor pierde batalia, in favoarea unor dentisti, a unor poeti sau a unor impostori, precum cei de care vorbeam mai sus. Romania si romanii traverseaza o perioada de recalibrare a identitatii lor nationale; ar fi pacat sa lasam aceasta pretentioasa si foarte delicata sarcina – de care depind atit de multe fete ale viitorului nostru ca societate – la indemina unor frustrati, a unor semidocti, a unor oameni ancorati intr-un trecut (fie el dacic, fie el comunist) pe care niciodata nu l-au inteles prea bine, iar acum refuza s-o faca, condamnindu-ne si pe noi la consumul de elucubratii – pe care, nu uitati, le mai si platim, din umilul nostru salariu!


O Europa dupa chipul si asemanarea noastra

VII) In fine, istoria mai trebuie predata si ca o disciplina destinata viitorului. Nu e o disciplina despre viitor, cum spuneam, dar este o disciplina care poate face viitorul mai respirabil. Inaintea noastra, timp de decenii, profesorii de istorie au avut datoria – datorie fixata de societate si de vremuri – de a crea in primul rind cetateni si soldati ai statului national. Noi sintem, practic, primele generatii de profesori care-si propun sa dea societatii romanesti cetateni ai Europei unite.

Provocarea este atit de mare incit simpla ei evocare este onoranta pentru cei care si-o asuma. Istoria este o disciplina despre om si despre comunitatile umane; inainte de 1989, in nomenclatorul nostru mai mult sau mai putin oficial de materii si stiinte, istoria era una dintre „stiintele social-politice“; dupa ’89, ea a revenit mai mult, as spune, catre dimensiunea sa clasica, de „disciplina umana“. Aceasta nu-i neaga rolul in reflectia noastra, mereu neterminata, despre societatea si politica viitorului apropiat. Este, pentru unii, cu totul paradoxal ca o disciplina a trecutului – precum istoria – sa-si asume o astfel de sarcina privind viitorul; dar noi, macar noi, stim ca istoria a fost dintotdeauna o reflectie asupra trecutului, facuta insa cu gindul la un viitor mai bun. Si noi, in Romania de azi, sintem din nou in situatia de a ne lega sperantele de un viitor mai bun; un viitor in care esenta noastra europeana sa fie dublata de legaturi institutionale, politice, economice si culturale cu celelalte state ale continentului nostru, care au decis sa-si asume la rindu-le cea mai mare provocare a istoriei moderne – o Uniune Europeana, crearea unor „state unite ale Europei“.

In mod clar, Europa nu este intreaga fara noi, romanii; numai ca, pe harta politica a continentului, se afla doua state in care se vorbeste limba romana, iar a spune acest lucru nu pune deloc in pericol securitatea zonei sau tratatele prin care statu-quo-ul european al epocii noastre se legitimeaza. Romania, ca stat vecin si ca stat care a recunoscut primul independenta Republicii Moldova, in virtutea istoriei si a traditiilor, are datoria de onoare de a urmari cu atentie si solicitudine eforturile pro-democratice si pro-modernizatoare ale statului de dincolo de Prut si de a le sprijini cu consecventa, cu demnitate si fara zgomot patriotard. Da, Europa nu este intreaga fara noi; dar la fel de clar – si istoria noastra o arata – e ca nici Romania nu este „intreaga“ fara Europa12. Si tocmai spiritul european al vremii ne va aduce mai aproape, romani din Romania sau romani din Republica Moldova, intr-o Europa pe care europenii o vor face – sansa demiurgica! – dupa chipul si asemanarea lor.

Profesorii de istorie din toate aceste state europene au vorbit, macar de-a lungul ultimelor doua secole, mai mult despre diferentele decit despre asemanarile dintre popoare, natii si state. Noi sintem generatia europeana care va sparge acest cliseu; nu va reusi peste noapte (la drept vorbind, nu este inca limpede daca ne va ajunge aceasta cariera in curs pentru asa ceva), avem de convins nu numai tineretul tarilor noastre, ci si pe conservatorii care sint printre noi, in toate scolile europene, si mai avem, peste toate, privilegiul de a fi contemporani cu aceasta epoca fara precedent in amploarea schimbarilor: caderea Cortinei de Fier si sfirsitul razboiului ideologiilor, unificarea europeana, mutarea adversitatilor pe un teren al concurentei economice, primatul american si contestarile care vin din toate zarile etc. La inceputul lunii mai 2004, zece state se vor alatura Uniunii Europene; noi nu vom fi printre ele, si cel mai probabil este ca vom vedea ceremonia la telejurnalele de seara, alaturi de declaratiile in contradictoriu ale politicienilor nostri.

Dar ramine indiscutabil faptul ca cei mai multi dintre cei care ne aflam aici, ca profesori de istorie, nu ne-am fi imaginat niciodata, fie si in primavara lui 1990 – pentru a nu mai lega totul de comunism – ca opt dintre „fratii“ nostri de lagar fost comunist vor ajunge pe acest drum al Europei capitaliste, aratindu-ne si noua calea. Amploarea acestor schimbari poate fi innebunitoare, daca nu este digerata intelectual cum se cuvine. Alienarea despre care vorbea Marx poate sa revina, sub alte culori, sub alte steaguri – de la antimondialisti la anarhisti, de la fundamentalistii religiosi la nationalistii din frustrare. Nu, Istoria nu s-a sfirsit. Ca romani, avem datoria de a sti acest lucru inaintea tuturor. Si, in tot acest hatis de probleme si intre toate solutiile tentante ca niste homerice sirene, noi vom fi cei dintii datori sa spunem ca trecutul este unul singur, ca viitorul este si el unul singur, iar la mijloc se afla doar interpretarile noastre – multe, diferite, deseori contradictorii. Si, alaturi de ele, si noi, istoricii – spunind povesti cu fir epic si morala, povesti care, chiar daca nu sint adevarate in sens absolut, sint cu totul plecate dintr-o realitate ce ne-a precedat si ramin destinate altei realitati, care ne succede.

________
1. Textul reda, intr-o forma adaptata, prelegerea tinuta la seminarul Predarea si invatarea istoriei in Romania: provocari pentru secolul XXI, organizat de Centrul „Educatia 2000+“ si Asociatia EUROCLIO, cu sustinerea Ministerului Educatiei, Cercetarii si Tineretului si a Ambasadei Regatului Tarilor de Jos in Romania (Sinaia, 16 oct. 2003).
2. In urma cu cinci sau sase ani, in timpul guvernarii trecute, profesorul universitar I. Scurtu a publicat in Adevarul literar si artistic un material documentat despre situatia precara a unui profesor in contemporaneitate, in comparatie cu ceea ce era in prima parte a secolului trecut. Acuzele domniei sale la factorul politic CDR erau clare (atunci cind presedintele tarii era el insusi universitar, la fel principalul sau consilier – dna Zoe Petre – si citiva ministri). Acum, chiar daca situatia nu s-a modificat din nici un punct de vedere (ba poate chiar s-a agravat), criticul de mai an nu mai are motive pentru a-si relua demonstratia, pentru ca de schimbat tot s-a schimbat ceva: dl Scurtu este, la rindu-i, acum, consilier prezidential in administratia PSD.

3. Precum cazul istoricului Dan Berindei, un bun cunoscator al istoriei moderne a tarii si totodata un om care are regretabile sincope in privinta istoriei strict contemporane, nereusind sa-si aminteasca nici macar imprejurari ale propriei biografii. Ramine pentru mine o enigma motivul pentru care un astfel de om, fermecator ca profesor si interlocutor, bine situat social si perfect validat profesional (pina la nivelul de nume-reper al Academiei), nu a putut depune marturie despre anumite zone gri ale trecutului sau (cum a facut-o, de exemplu, Alexandru Paleologu) si a asteptat ca ziarele sa publice documente incriminante, cum s-a petrecut in cursul verii 2003.
4. Gérard Bensussan, Georges Labica, Dictionnaire critique du marxisme, Quadrige-PUF, Paris, 1999, p. 539.
5. In volumul de mai sus, Maurice Moissonnier citeaza o fraza din Louis Althusser (din Éléments d’autocritique, Hachette, Paris, p. 105), potrivit caruia Marx ar fi descoperit continentul istoriei si aceasta descoperire stiintifica ar constitui „un eveniment teoretic si politic fara precedent in istoria umana“ – ibidem. Daca-i asa, atunci Nicolae Ceausescu – cel care uzeaza intens repere istorice, in scopul propriei legitimari – a fost cel care a camuflat acest continent, nedorindu-l vizibil si din alt unghi decit cel pe care-l considera propriu.

6. Folosesc aici termenul de „stiinte politice“ in sens larg de „stiinte ale cetatii“, fara legatura cu statutul de stiinta social-politica pe care istoria il avea inainte de 1989, pentru a se legitima atasarea ei la aparatul de propaganda si mentinerea primatului dosarului in sistemul de admitere.
7. Ele nu sint „manuale alternative“, asa cum le-a sacralizat presa, transformindu-le intr-un fetis al reformei in invatamint (din moment ce, in DEX, alternativ inseamna alb sau negru, unul sau altul), ci „manuale optionale“ – adica profesorului i s-a dat posibilitatea sa aleaga unul dintre cele, mai multe, pe care i le-au propus editurile ofertante. Unii mai sustin inca termenul de alternative, in sensul ca, din 1999, aceste manuale au fost alternativa la cele unice de pina atunci; in opinia mea, varianta nu se sustine, pentru ca in acel moment nimeni nu a mai putut opta pentru fostele manuale unice, ele fiind scoase de pe piata.

8. Ca semn ca asa stau lucrurile exista numarul mare de carti pe teme de istorie romaneasca scrise de autori straini: Mary Ellen Fischer a scris una dintre cele mai bune carti despre Nicolae Ceausescu, Francisco Veiga si Armin Heinen au scris carti de referinta despre extrema dreapta romaneasca, cea mai buna carte despre Carol al II-lea o datoram lui Paul Quinlan, Katherine Verdery sau Gail Kligman ne-au oferit modele de abordare a istoriei societatii noastre trecute prin experimentul comunist s.a.m.d. Suficient, cred, pentru a infirma teoria necunoasterii istoriei noastre de catre acesti straini care confunda Bucurestiul cu Budapesta – asta in conditiile in care, la drept vorbind, ar fi bine ca cele doua orase sa fie realmente de confundat!
9. Cum am spus-o atunci si intr-un articol din Dilema, faptul trebuia sarbatorit ca atare: era pentru prima data in istoria acestei tari cind puscariasii erau de acord cu academicienii!

10. Vezi textul sau Acuz!, publicat in 22, Nr. 42, 19 octombrie 1999 si reluat in volumul Tranzitie, liberalism si natiune, Editura Nemira, Bucuresti, 2001.
11. A.C., Focul ascuns in piatra. Despre istorie, memorie si alte vanitati contemporane, Editura Polirom, Bucuresti, 2002, p. 47-48.
12. In ultimele zile ale anului 2003, presedintele Republicii Moldova, Vladimir Voronin, a proferat critici de o duritate fara precedent la adresa statului vecin, Romania. Ce este interesant e ca, la un moment dat, dl Voronin a amenintat cu... instantele internationale, in fata carora – spunea domnia sa – Romania ar putea fi trasa la raspundere, in calitatea ei de „ultim imperiu“ care mai exista in Europa (!?). De unde se vede foarte clar ca „Europa“ poate deveni lesne scut nu numai pentru reformistii care i se daruie, ci si pentru acesti reactionari autoritari care vor incerca sa profite de ea, asa cum indeobste au profitat de orice regim care le-a iesit in cale si caruia i-au imprumutat, de regula, propriile trasaturi.