OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Proiectul Scolii de la Macea

Cind, acum doi ani, alaturi de citiva colegi si prieteni care au fost de acord sa ne lansam impreuna in aceasta aventura intelectuala, am pus bazele Centrului de cercetare „Fundamentele Modernitatii Europene“ la Universitatea din Bucuresti, eram constient ca vom avea de raspuns la citeva intrebari pe cit de presante, pe atit de dificile: de ce merita sa ne ocupam mai degraba de fundamente decit de ratacirile modernitatii, de ce sa privilegiem secolele al XVII-lea si al XVIII-lea mai degraba decit filozofia mediatica a epocii noastre? Poate va parea paradoxal sa sustin ca, studiind inceputurile modernitatii, am ajuns in scurt timp sa studiem in acelasi timp si modernitatea tirzie; chiar aceasta este insa constatarea ce mi se impunea cu mare limpezime la Scoala de la Macea: ascultindu-l, de pilda, pe Vincent Carraud, un elev al lui Jean-Luc Marion, vorbind despre antropologia distractiei si politica entre-flatteriei la Pascal, am inteles ca o face din orizontul grijii si al facticitatii fenomenologiei lui Heidegger. Numele filozofului german nu a fost citat decit o singura data de Carraud, dar ar fi putut sa nu fie pomenit deloc, cita vreme, in traditia fenomenologica germana, antropologia filozofica porneste de la considerarea omului ca fiinta destinata mortii.

In acest du-te-vino intre textul (vechi) si parti-pris-urile hermeneutice (mai noi) ale lecturii lui de astazi, ajungi la un moment dat sa te intrebi daca primul le-a generat pe ultimele, pe un soi de autostrada epistemologica in care ceea ce este anterior conduce necesar la perspectiva adoptata ulterior, ori traim intr-un buzunar al timpului, dinauntrul caruia privirea catre trecut este conditionata de alegeri aleatorii nenumarate, pe care inaintasii le-au facut si in numele nostru. Scoala gindirii critice si ascetismul modernitatii tirzii ne-au invatat, desigur, ca nici o alegere nu este inocenta si ca orice lectura are costurile ei. Asa, de pilda, antropologia fara perspectiva teologica pe care Carraud o propune in numele lui Pascal este consecinta fireasca a unei filozofii laice franceze, in interiorul careia pina si un ginditor catolic intelege sa desparta orizontul spiritual de conceptualitatea filozofica. Stranii sint potecile Europei!


Ce se poate afla indaratul unui honnête homme?

Dar mai presus de situarea autorilor de la inceputurile modernitatii intr-un orizont contemporan de lectura, un exercitiu in sine considerabil de actual, este fascinanta reconstructia conceptelor cu care gindeau actorii modernitatii, concepte prin care, in buna parte, traim si noi astazi. Utilitatea, insa, si noutatea unui asemenea proiect, cum este cel al acestei Scoli de vara, este abordarea frontala nu a unui concept la un autor, devenita o rutina a colocviilor disciplinare, ci aceea a functionarii contrastante a mai multor elemente intr-o retea de concepte solidare, si nu la un singur autor, ci intr-o intreaga epoca. Cu buni istorici ai ideilor si cu pasionati ai lecturii textelor poti ajunge, explicind o notiune, sa le explici si pe cele asociate ei si, pe de alta parte, sa arati ce caracterizeaza folosirea ei la un ginditor in raport cu concurentii lui. Acest exercitiu tine de o buna gimnastica mentala si nu este intru nimic diferit de a intelege dinamica unor concepte in gindirea contemporana. A ajunge sa explici sensul expresiei honnête homme la Pascal prin contrast cu intelesul ei la libertinii secolului al XVII-lea presupune acelasi demers intelectual cu cel prin care inteleg continutul si bataia teoretica, bunaoara, a notiunii de incest la Sigmund Freud si, respectiv, la Claude Lévi-Strauss, tot astfel precum, daca pricep felul in care vointa ca facultate a sufletului misca trupul in metafizica lui Malebranche sau in aceea a lui Leibniz, nu fac alte operatiuni intelectuale decit atunci cind, acceptind ipoteza lui Foucault de a proiecta sexualitatea pe gestiunea relatiilor de putere, imi infatisez raporturile erotice dintre partenerii practicilor sexuale ale Antichitatii tirzii.

Bine inteleasa, istoria conceptuala are drept miza ultima nu numai de a trasa genealogia unei notiuni, dar si de a cartografia retele de concepte si a pune in evidenta presupozitiile lor filozofice. Asa, de pilda, pentru a relua exemplele de mai sus, daca intelesul standard al expresiei honnête homme pentru mondenii de la curtea tinarului Ludovic al XIV-lea este de a legitima satisfactia de a spune „cite putin despre orice“, adica de a-si da cu presupusul in orice subiect de conversatie, la Pascal aceasta acopera un abis constitutiv al naturii umane, acela ca omul este insuficient in toate si, in plus, ca se afla, oriunde ar fi, intr-o pozitie de impostura in raport cu legitimitatea suverana a lui Dumnezeu. Onestitatea este, in cele din urma, pentru ginditorul de la Port-Royal sinceritatea de a recunoaste saracia propriei fiinte si falsa pretentie de a se da drept rege acolo unde stapin este doar Domnul acestei lumi.

Cit priveste delicata alchimie dupa care vointa dicteaza asupra propriului corp, dincolo de plasarea problemei in descendenta problematicii carteziene a uniunii sufletului cu trupul, doar explicatia in contrast a solutiilor lui Malebranche si Leibniz, anume a opozitiei dintre conjunctia invariabila si mereu reiterata intre ocazia trupului si eficienta gindului la primul si simplitatea armoniei prestabilite la cel de-al doilea, este in masura sa dea masura diferentei la cei doi ginditori intre reprezentarile lor asupra puterilor omului, pe de o parte, si intre atributele prin care Dumnezeu rinduieste lumea.

Dar reprezentarea unei sociabilitati a oamenilor care porneste de la constatarea propriei lor insuficiente este si o tema comuna a modernitatii tirzii; adesea, ea evacueaza insa orizontul spiritual in care aceasta reprezentare s-a nascut ori il transfera catre constituirea unor comunitati speciale, socotite a putea resorbi asteptarile de alt ordin ale individului. In sfirsit, intelectul divin, asa cum apare el la Malebranche, pe de o parte, si la Leibniz, pe de alta, ca un regulator al actiunii din univers, fie printr-o prompta solicitudine fata de vointa umana in fiecare dintre actele sale, fie prin arhitectonica perfecta, realizata dintru inceput, a scopurilor si a cauzelor. Nu intilnim astazi, intr-o problematica politica, aceste doua moduri de a ne raporta la autoritate, fie ca la un Stat asistential, care este presupus a sari in ajutorul individului ori de cite ori acesta are nevoie, fie la un Stat liberal, in cadrul caruia liberul joc intre cerere si oferta este socotit a inchipui structura celei mai bune dintre lumile posibile?