Istoria critică a literaturii române
a fost întîmpinată încă de la apariţia sa, în
luna noiembrie a anului trecut, ca un adevărat eveniment în
spaţiul literar românesc. Cartea lui Nicolae Manolescu a fost
din nou supusă dezbaterii vineri, 13 martie, în cadrul unei
mese rotunde desfăşurate sub auspiciile Centrului Interdisciplinar
de Studii Culturale Europene şi Româneşti „Tudor Vianu“.
În Sala de Consiliu a Facultăţii de Litere, Livius Ciocârlie, Paul Cernat,
Iulian Costache, Caius Dobrescu şi Carmen Muşat au comentat atît
plusurile, cît şi minusurile unui volum care are ambiţia de a
atinge performanţele Istoriei... călinesciene. Discuţia a fost
moderată de Mircea Martin şi s-a desfăşurat
în prezenţa autorului. Revista Observator cultural va găzdui
în curînd o dezbatere consacrată Istoriei... lui Nicolae
Manolescu. (C.Gh.)
- Mircea Martin:
„Manolescu nu acordă prea mare importanţăcriticii teoretice“
Pentru toată lumea, apariţia
Istoriei… lui Nicolae Manolescu este un eveniment. A fost atunci
cînd s-a lansat, în noiembrie, anul trecut, şi va mai
rămîne încă un timp. E o apariţie cu semnificaţie şi
valoare perene.
Nicolae Manolescu a fost şi a rămas
un practician. E destul să vă amintesc o propoziţie de-a sa:
„Canonul se face, nu se discută“ – propoziţie şi memorabilă,
şi exactă în acelaşi timp, însă s-ar putea spune că
acest canon se face tocmai discutînd, dezbătînd şi
scriind. În acelaşi timp, el neglijează sau, ca să fiu mai
exact, nu acordă prea mare importanţă criticii teoretice,
nivelului, aspectului, dimensiunii teoretice. E destul să ne uităm
peste „Sumarul“ Istoriei critice… pentru a observa cum nume
importante ale criticii, ca Mihail Dragomirescu, D. Caracostea,
Dobrogeanu-Gherea – de neignorat mai ales dacă privim din
perspectivă europeană –, lipsesc. De asemenea, lipsesc nume ca
Adrian Marino sau Ion Ianoşi. Paul Cornea apare minimalizat. Un
tînăr teoretician – care este un foarte mare scriitor, după
părerea mea –, Gheorghe Crăciun, este expediat în această
dimensiune a lui. Cartea sa Aisbergul poeziei moderne este una dintre
marile cărţi ale culturii române literare postbelice. E cu
atît mai surprinzător cu cît Manolescu a scris cel puţin
o carte teoretică, cartea despre Metamorfozele poeziei. În
acelaşi timp, este multă teorie implicită, după părerea mea, în
tot ce scrie Manolescu, în temele lui, în volumele lui,
în cartea despre Sadoveanu, ca să nu mai vorbim despre cartea
închinată lui Maiorescu. E bine să nu neglijăm acest aspect
al teoriei implicite. Printre lucrurile care s-au scris despre
această Istorie, mă gîndesc la cronica, de fapt un eseu
analitic foarte pertinent pe care l-a scris Alex Goldiş, apărut în
Cultura. Acesta vorbeşte despre Istoria… lui Manolescu ca despre
„o istorie a formelor“, ceea ce poate constitui un diagnostic
exact. „A avea o conştiinţă istorică a formelor“ înseamnă
deja a avea în vedere şi o conştiinţă teoretică. Acum,
evident, fiind vorba despre o istorie a literaturii apărută într-un
moment al schimbării canonului, trebuie să ne punem problema
revalorizărilor, a modului în care aceste revalorizări se fac
în cuprinsul Istoriei… în raport, pe de o parte, cu
judecata predecesorilor şi, pe de altă parte, cu judecăţile
contemporanilor şi, evident, imediat consecutiv, care sînt
criteriile, care este estetica implicită şi explicită a
istoricului, dacă există o coerenţă a acestor criterii, adică o
consecvenţă a actelor valorizatoare.
Venind după Călinescu şi scriind în
anii în care a scris, este evident că Manolescu, oricît
ar crede în forţa intuiţiei personale, nu o poate absolutiza.
Acest concept de istorie critică arată şi conştiinţa propriei
situări şi cred că dezvoltă un plan secund al discursului său
critic, un fel de reflexivitate la puterea a doua, care transformă –
atunci cînd el este consecvent (în sensul că nu
întotdeauna e consecvent) – Istoria… lui într-o
istorie metacritică.
Nu cred că putem să ignorăm problema
stilului. Aşa cum stilul îl face pe un scriitor, la fel îl
face şi pe un critic şi aşa îl face şi pe un istoric
literar. Nu este deloc mai puţin important în istoria
literară. Şi aici regăsim, ca în tot ce scrie Manolescu,
limpezimea lui reflexivă, transparenţa sa iradiantă… Ceea ce mi
se pare foarte important în această istorie este viziunea
integratoare la care Manolescu ajunge în această calitate, de
istoric literar. În faţa acestui proiect al istoriei critice,
autorul înfruntă literatura română în totalitatea
sa şi ne creează şi nouă, cititorilor săi, acest sentiment al
totalităţii, al integralităţii. Aceasta se vede cel mai bine în
spontaneitatea analogiilor sale interne care sînt, spre
deosebire de cele ale lui Călinescu, riguroase, exacte şi creează
acest sentiment al familiarităţii.
Pe de altă parte, Manolescu nu a mizat
niciodată pe unitate şi nici pe consecvenţă, decît dacă
privim foarte de sus (aspiraţii despre care nu e exclus să creadă
că duc la plictiseală, un păcat capital pentru autor). Una dintre
performanţele acestei masive istorii este că scrie mii de pagini
fără să ne plictisească şi fără să se plictisească. Această
istorie, pe lîngă faptul că este foarte masivă, este şi
foarte selectivă, în sensul că nu numai autorii sînt
aleşi, dar şi textele, propriile sale texte sînt alese. El
alege foarte dur şi foarte sever din textele sale deja scrise.
Criteriul cred că este cel al plăcerii proprii şi al plăcerii
presupuse şi impuse cititorului, al atracţiei, al vivacităţii. Nu
e deloc puţin lucru să poţi să deschizi această carte la orice
pagină şi să dai de un text care se citeşte cu plăcere, care îţi
menţine atenţia trează, care te captivează.
- Livius Ciocârlie:
„Exegeza va face să se răstoarne
perspectiva dominantă actuală“
Nicolae Manolescu a mărturisit la
lansare că titlul iniţial ar fi cuprins şi cuvîntul
„estetică“, istorie estetică a literaturii, aceasta însemnînd
că ea se ocupă de literaritatea literaturii. Ca atare, ea este în
mod sigur o istorie a literaturii. În momentul în care te
ocupi de literaritate, articulezi, în principiu, istoricitatea,
fiindcă „vezi“ literatura din punctul de vedere actual. Nu ai
cum s-o faci decît printr-o subiectivitate asumată. Criteriul
istoricităţii se introduce prin cuvîntul „critică“ –
„istorie critică“. Este „istorie“ în modul în
care a evoluat receptarea unui scriitor din punctul de vedere al
criticii. Are dreptate Alex Goldiş, în sensul că există o
meditaţie asupra modificării formelor ce pare a fi şi o istorie
internă a literaturii. Orice încercare ar trebui să înceapă
cu o exegeză pentru a putea răspunde la întrebările pe care
le-a pus. Din cronicile la Istorie… pe care le-am citit pînă
acum, ce m-a frapat se referă în mare măsură la literatura
contemporană sau destul de recentă. De pildă, am citit o cronică
în care sînt pomenite 20 de nume, dintre care Bacovia
este cel mai vechi, dar este izolat printre ceilalţi. E de înţeles
pînă la un punct. Dar de la un punct încolo devine
conformism. De exemplu: dacă, pe vremuri, un autor important nu
intra în manuale şi era, astfel, un scriitor dispărut, atunci
libertatea unui profesor era să nu le vorbească elevilor despre Ion
Barbu şi despre Camil Petrescu. Acum se pare că lucrurile stau
invers – profesorul îşi arată libertatea de spirit dacă le
vorbeşte elevilor despre Barbu. M-a frapat în acelaşi timp
faptul că recenziile sînt concentrate pe ceea ce ar fi, din
punctul de vedere al autorilor, deficienţele Istoriei… .
Acest
fenomen se explică prin faptul că nu a început încă
exegeza. Atunci cînd aceasta va începe, cred că Istoria…
va fi realmente analizată şi nu se vor înşira doar nişte
păreri după prima lectură, atunci se vor putea scoate la iveală
calităţile sale. Mult mai provocatoare mi se pare întrebarea
„Dacă se mai poate scrie o istorie a literaturii?“. Nicolae
Manolescu a dovedit că se poate scrie o istorie a literaturii. Cred
însă că nu se mai poate scrie decît în felul în
care a putut-o el concepe, adică printr-o selecţie a ceea ce pare a
fi încă viu. Nu ştiu dacă vor mai exista critici care să
aibă o viziune integrală asupra întregii literaturi. Dacă
aceştia nu vor mai apărea, s-ar putea ca aceasta să fie ultima
istorie scrisă de un singur autor. Nicolae Manolescu este un
cerebral cu o foarte bună percepţie estetică, nu absolută,
deoarece aceasta nu există şi, ca atare, este un autor care
argumentează puternic. El este mai puţin atras de subliminal, de
ontologic. Exegeza va face să se răstoarne perspectiva dominantă
actuală şi va arăta adevăratele calităţi ale Istoriei… Ar fi
bine ca, din cînd în cînd, să se propună o
imagine a întregii literaturi române.
- Iulian Costache:
„Actul de viziune devine important“
Istoriile literare nu se citesc în
sine, reclamă o lectură specială. Nu poţi să citeşti o istorie
literară ca pe un roman poliţist, ca să vezi cum se termină. O
istorie literară provoacă la lectura implicită a altor istorii
literare, pentru a vedea care sînt deosebirile între
multiplele soluţii găsite pentru segmentele distincte şi pentru
diferiţii autori. Istoria... profesorului Manolescu reprezintă cea
mai importantă provocare a cîmpului literar din ultima
perioadă şi cred că această provocare va izbuti să ne menţină
interesul o perioadă considerabilă de timp. După 1990, literatura
sau literaturocentrismul culturii române a pierdut teren.
Această istorie redeschide, reinventează jocul literar,
reinventează o anumită poziţionare a literaturii în raport
cu celelalte discursuri culturale, reinventează tabla de şah,
reinventează de fapt parteneriatul pentru lectură. Multe dintre
obiecţiile aduse pînă acum se orientează către golurile
acestei istorii literare. Şi golurile, şi plinurile ţin de regia
unei astfel de oferte. O istorie literară nu înseamnă
neapărat o restituţie a adevărului conceptual. Păstrînd
comparaţia istoricului literar cu imaginea unui cartograf
benedictin, acesta este gestionarul unor teritorii simbolice, nu al
unor teritorii geografice. Actul de viziune devine important, acea
plauzibilitate a continentelor simbolice, a geografiilor simbolice
este importantă. Istoricul literar este o călăuză care îşi
inventează propriile sale trasee. Nimic nu suscită mai mult
entuziasmul lecturii decît viziunea istoricului. Dacă am privi
Istoria... lui Manolescu dintr-o perspectivă europeană, vom vedea
că Estul european are un deficit de vizibilitate şi de viziune
asupra propriului său patrimoniu cultural. De cele mai multe ori a
împrumutat o viziune comună Vestului european. Trebuie să ne
întrebăm cît de comun este acest patrimoniu cultural
european. Estul european are un deficit semnificativ de viziune, un
deficit pe care Istoria... lui Manolescu îl delegitimează.
- Carmen Muşat:
„Istoria… nu este o istorie propriu-zisă a literaturii, ci mai
curînd o colecţie de eseuri critice“
Orice istorie literară este, în
mare măsură, portretul indirect al autorului său, o carte care
oferă imaginea criticului după un număr de ani şi după un număr
de cărţi. După Arca lui Noe şi după alte cărţi care ne-au
influenţat şi ne-au format, contribuţia sa la „cartografierea“
literaturii române nu mai poate fi contestată. Nu am de gînd
să-i reproşez acum lui Nicolae Manolescu absenţele acestei
istorii. Criticul îşi asumă, de la bun început, şi
subiectivitatea, şi dreptul de a greşi, de a pune diagnostice
corecte sau diagnostice eronate. Rezultatul unui asemenea demers este
o carte inegală, o carte ce pare scrisă de mai mulţi autori, de
mai mulţi critici: primul, care pînă la sfîrşitul
celui de-al Doilea Război Mondial este foarte implicat şi foarte
atent la cartografierea geografiei simbolice, şi un altul, care
pentru perioada de după 1947 preferă verdictele în
detrimentul unei analize aplicate. Impresia mea, citind multe dintre
articolele consacrate scriitorilor postbelici, a fost că autorul s-a
plictisit să se ia în serios sau s-a plicitisit de literatură,
de analiza textelor literare, pe care a înlocuit-o cu
formularea verdictelor categorice.
În „Prefaţa“ la Istoria...
sa, Nicolae Manolescu invocă întrebarea formulată de René
Wellek, legată de posibilitatea unei istorii a literaturii. Istoria
critică a literaturii române nu este o istorie propriu-zisă a
literaturii, ci mai curînd o colecţie de eseuri critice şi
este doar parţial o istorie critică. E mai curînd un volum
care, în mare parte, pune în evidenţă autori, şi mai
puţin dă seama de dinamica internă a fenomenului literar; deşi
autorul invocă în „Introducere“ teoria evoluţiei pe serii
a literaturii, formulată de Tînianov, ideea aceasta se pierde
pe drum. Nicolae Manolescu nu urmăreşte această dinamică a
seriilor, aceasta constituind unul dintre neajunsurile Istoriei... În
acelaşi timp, Nicolae Manolescu vorbeşte, în „Introducere“,
despre intenţia de a face din această istorie a literaturii şi o
istorie a receptării. Interesul pentru modul în care autorii
au fost receptaţi de-a lungul timpului rămîne activ doar
pentru perioada ce se întinde pînă la era postbelică.
Această sensibilitate pentru receptare dispare, însă, în
prezentările autorilor postbelici şi contemporani. Deşi autorul
polemizează cu acei intelectuali care susţin vechimea fenomenului
literar românesc, subtitlul pe care profesorul Manolescu îl
dă istoriei sale este „5 secole de literatură“. Există, fără
îndoială, excepţii înainte de 1800, însă, în
cazul în care vorbim de o istorie critică a literaturii
române, nu putem avea în vedere mai mult de două secole.
Se poate vorbi de o vechime a fenomenului cultural românesc, nu
şi despre vechimea fenomenului literar. Nicolae Manolescu concepe
istoria literaturii române mai puţin ca pe o istorie a
literaturii ca instituţie.
Există, în cuprinsul acestei
cărţi, pagini în care criticul semnalează eroarea unor
istorici literari care îi evocă pe Maiorescu şi pe Lovinescu
în calitatea lor de teoreticieni culturali, şi nu în
calitatea lor de critici literari. Pentru Nicolae Manolescu mai
importantă este cea de-a doua calitate. Aceasta poate fi o
explicaţie a faptului că autorul nu acordă o importanţă foarte
mare literaturii ca instituţie. Şi Maiorescu, şi Lovinescu sînt
importanţi în ipostaza lor de critici literari, însă
acţiunea lor culturală este la fel de importantă. Acesta este şi
locul în care în discuţie trebuie aduse şi
contribuţiile unor critici ca Dobrogeanu-Gherea, Ibrăileanu sau
cele ale lui Adrian Marino. În ceea ce priveşte afirmaţia
„Canonul se face, nu se discută“, există în paginile lui
Nicolae Manolescu o obsesie a canonului şi a listei canonice şi mai
ales a impunerii canonului. Cred că orice canon este produsul unor
permanente negocieri. Nu cred că acesta poate fi impus printr-un
gest de voinţă unilaterală sau printr-o demonstraţie de forţă,
de o autoritate critică, oricît de cunoscută ar fi această
voce. Canonul nu se schimbă brusc de la o epocă la alta. Nu este o
entitate imobilă, moştenită şi preluată ca atare. Există în
această carte foarte multe pagini de analiză subtilă care se
regăsesc în special în prima parte. Discursul criticului
Nicolae Manolescu nu este nici o clipă un discurs impresionist, ci
este discursul unui critic care a asimilat teoria, dar care nu a
pierdut spontaneitatea şi verva critică.
- Caius Dobrescu:
„Am avut sentimentul unei neconcordanţe între
«Prefaţă» şi restul cărţii“
Am avut sentimentul unei neconcordanţe
între „prefaţă“, în care se explică sau se anunţă
demersul critic, şi restul cărţii. Este însă imposibil ca
autorul să nu fie conştient de acest aspect şi ca acest lucru să
nu fie deliberat. Această „neconcordanţă“ este explicată de
faptul că, în „prefaţă“, Nicolae Manolescu expune
diferite teorii de care se delimitează. În realitate nu
întîlnim în „prefaţă“ o propunere a unor
unelte de lucru sau un discurs asupra metodei. Trebuie să înţelegem,
mai degrabă, această expunere printr-o procedare negativă, acestea
constituind moduri de a analiza literatura care nu sînt agreate
de autor, de care se delimitează polemic sau critic. Cartea lui
Nicolae Manolescu este o istorie critică a literaturii şi din acest
punct de vedere al revalorizării perspectivelor critice. Ea este, de
asemenea, o istorie critică a literaturii şi printr-o anumită
raportare la diferitele filozofii ale literaturii. Nicolae Manolescu
nu pune mare preţ pe concepţiile care fac din literatură un
pretext, oricît de strălucite ar fi acestea. Aceeaşi
atitudine este declarată şi faţă de pasiunile ideologice stîrnite
de literatură. În acelaşi timp, criticul respinge şi ideea
potrivit căreia studiul literaturii poate fi transformat într-o
ştiinţă credibilă academic. Pe de altă parte, îl
deranjează în mod evident entuziaştii şi idolatrii,
partizanii unui cult liturgic al literaturii care se naşte din
naţionalismul instituţionalizat de secolul al XIX-lea. Ceea ce
surprinde în această carte este faptul că o conştiinţă a
istoricităţii canonului – Manolescu fiind un partizan al
relativismului istoric – convieţuieşte cu ideea de exemplaritate
şi de normativitate.
- Paul Cernat:
„Receptarea Istoriei… a fost mai degrabă dezamăgitoare“
Receptarea Istoriei... lui Nicolae
Manolescu a fost, cu excepţia articolului lui Alex Goldiş, mai
degrabă dezamăgitoare. Daniel Cristea-Enache şi alţii au discutat
despre această Istorie... prin prisma a ceea ce cred ei că ar
trebui să fie o istorie a literaturii, neluînd în calcul
punctul de vedere, exprimat direct sau indirect de autorul Istoriei
critice... Ceea ce este important e să analizăm Istoria... lui
Manolescu avînd în vedere proiectul ei şi conceptul de
„istorie critică“ cu care operează, dacă acesta este sau nu
operaţional, un concept care nu se suprapune decît parţial pe
cel de istorie a literaturii. Istoria... presupune o selecţie,
implică o antologie şi schiţează o istorie a bătăliei canonice
din spaţiul românesc. Cartea profesorului Manolescu este şi
produsul unei practici a teoriei receptării, un aspect deosebit de
semnificativ în conceptul de istorie critică. Importantă este
şi cantitatea de implicit, de nonspus, prezent în această
istorie. Tăcerile şi decupajele sînt semnificative.
Expedierea unor segmente teoretizante ţine de acest concept de
„istorie critică“ ce trebuie pus în dialog cu ideea de
literaritate. În privinţa subtitlului „5 secole de
literatură“, există înainte de 1800 o lipsă de
intenţionalitate literară, dar cred că Nicolae Manolescu
valorizează latenţele literare, estetice, ale textelor nonliterare
din acea perioadă. Se practică un tip de „critică embriologică“.
- Nicolae Manolescu:
„Am scris această carte ca o provocare“
Am scris această carte ca o provocare.
Orice critic literar trebuie să îşi pună problema dacă
poate citi, dincolo de cărţi, şi autori, şi literaturi. Am vrut
să văd dacă pot să citesc o istorie a literaturii române.
Sînt de părere că istoriile literare sînt încă
relevante. Fără istorii literare, literatura nu ar fi posibilă. În
momentul de faţă este inutil să ne apucăm să scriem despre toţi
autorii, chiar dacă acest lucru ar fi posibil. Nu are rost să mai
scriem despre autori care nu mai prezintă interes. Pentru aceasta
există dicţionare. Şi teoria, şi discuţia despre canon sînt
implicite. Abundenţa verdictelor se datorează perioadei în
care nu puteam să spun anumite lucruri despre autori. Nu se spunea,
de pildă, cît de proaste sînt unele romane ale lui Marin
Preda. Obiecţia mea la multe dintre istoriile literare este carenţa
analizei. „Verdictele“ din această Istorie... sînt date în
urma unei îndelungate analize a operelor.
Consemnarea şi transcrierea dezbaterii
de Cezar GHEORGHE
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters