OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Istoria o iubim, dar ea nu exista. Asa s-ar putea rezuma modul in care evenimentele istorice reale sint reflectate in teatrul romanesc postdecembrist, si in latura sa spectacologica, si in cea dramaturgica. Dintre artele autohtone, teatrul e probabil zona in care evenimentialul recent a intirziat cel mai mult sa-si faca loc – desi, ca forma de expresie, ar trebui sa-i fie foarte la indemina (poate chiar mai mult decit filmului). E adevarat ca inertia primului deceniu de dupa 1989 e explicabila – e, sa zicem, intervalul necesar emergentei unei generatii noi de dramaturgi si autori de spectacole si „reciclarii“ catre alte estetici a celor deja activi, marcati de spiritul metaforic-esopic al epocii „rezistentei prin cultura“.

Spre deosebire, insa, de cinematografie, textele avind ca subiect istoria apropiata n-au aparut in numar mare (printre ele s-ar numara www.nonstop.ro de Alina Nelega, Tatal nostru care esti in supermarket de Petre Barbu si recent premiatul la concursul Uniter-ului Complexul Romania al Mihaelei Michailov), spectacolele, cu atit mai putin, iar ceea ce a refuzat cu cea mai mare obstinatie sa se schimbe s-a dovedit a fi estetica „produselor“ teatrale respective.
Atitea cite sint, spectacolele pe tema istoriei recente din ultimii ani fac evidente puncte de vedere confortabile, menite sa confirme, nu sa provoace orizontul de asteptare al publicului. Trecutul recent e pentru teatrul romanesc subiect de nostalgie si satira lejera, o gluma proasta pentru unii, buna pentru altii, inexplicabil traita (dramatic, in realitate) de o natiune intreaga lipsita la momentul respectiv de necesarul simt al umorului.

Un bal intr-o zi de comedie
Balul, scenariu de Radu-Alexandru Nica si Mihaela Michailov dupa o idee a Théatre du Compagnol (sau, si mai precis, dupa ideea si structura filmului omonim al lui Ettore Scola), produs de Teatrul National „Radu Stanca“ din Sibiu in cadrul programului Capitalei Culturale Europene 2007, in regia lui Nica, e un spectacol nonverbal cu actori foarte expresivi, intr-o conditie fizica excelenta, reusind sa umple de emotie o montare care apeleaza de excesiv de multe ori la locuri comune ale memoriei. Balul traverseaza istoria Romaniei in secolul al XX-lea, mizind, printre altele, pe imagistica usor accesibila privitorului, pe abordari tematice facind deja parte din discursul general despre trecut: idealizarea epocii interbelice, nemtii asasinind evrei(ce), democratii „buni“ si comunistii „rai“ care „fura“ alegerile din ’47 sub protectia sovieticilor, „davai ceas“ si soldatii Armatei Rosii violind femeile romance (cu deschidere metaforica spre lectura ocupatiei rusesti ca siluire nationala), consecintele mortale ale interzicerii avorturilor, cozile inghesuite la lapte, „pastorite“ de vinzatori ascunzind pretuitele sticle sub tejghea, evenimentele din decembrie ’89 ca „revolutie furata“.

Tot pe consensul de receptare pune accentul si O zi din viata lui Nicolae Ceausescu de Denis Dinulescu, un text satiric, care si-a gasit in montarea lui Alexandru Tocilescu (Teatrul Mic, Bucuresti, 2005) o forma de agregare superioara meritelor lui dramatice (piesa mai fusese pusa in scena anterior, de Stefan Iordanescu, la teatrul din Arad). Spectacolul foloseste in constructia sa mijloacele teatrului agitatoric predecembrist (mutind accentul, de pilda, de la personajele principale – Nicolae si Elena Ceausescu – la masele anonime de figuranti in rolul „poporului“), intermediat de muzica lui Nicu Alifantis, ceea ce ramine, insa, o subtilitate absconsa pentru spectatorii neexpusi, la vremea lor, acestei practici propagandistice. O zi din viata… e o montare cu mare succes de public, nu doar pentru ca e singura care aduce pe o scena de teatru figura istorica a cuplului dictatorial, ci si pentru ca o face intr-o maniera foarte comoda starii de spirit generalizate la adresa celor doi: Nicolae si Elena Ceausescu sint doi idioti din nascare, condusi din umbra de mecanismele serviciilor secrete (de baietii cu ochi albastri), indiferent de numele pe care acestea le poarta.

Singurul regizor preocupat constant de tema comunismului, Tocilescu a mai pus in scena un text cu acest subiect, Comedie rosie de Constantin Turturica (Teatrul National Bucuresti, 2006), un spectacol cu o estetica accentuata a grotescului (tablouri de mari dimensiuni ale Tovarasului si Tovarasei, care vorbesc cind ti-e lumea mai draga etc.), in care figura clasica a securistului e luata in raspar si caricaturizata la extrem. Una din marile calitati ale ambelor montari e faptul ca sint singurele care pun in miscare un inventar vizual asociabil deceniilor despre care vorbesc, elemente de recuzita de o concretete care socheaza (foarte inteligenta structurare a spatiului in Comedie rosie, in care un birou oficial, un apartament de bloc si camera de supraveghere a securistilor isi impart scena intre spectatori, da ocazia aglomerarii unor parafernalia ale mizeriei traiului comunist bogate si sugestive). Nici O zi din viata lui Nicolae Ceausescu, nici Comedie rosie, insa, oricit de inteligent construite (modul in care pe Tocilescu il fascineaza „fata umana“ a politiei politice romanesti ar merita o analiza detaliata, in conditiile in care figura activistului, a securistului etc. nu au echivalent teatral la noi), nu sint facute sa puna la incercare felul in care romanii isi vad propria viata trecuta, nici din punct de vedere social din punct de vedere personal. Amindoua sint manifeste ale unei impacari, cu o istorie de care nu sintem vinovati, daca nu cumva nici macar nu ni s-a intimplat noua.

Intr-o alta piesa, monodrama Amalia respira adinc a Alinei Nelega (montata de autoare, la Teatrul Ariel din Tirgu Mures, in 2006), eroina e urmasa unei familii „bune“ interbelice careia viata ii e marcata decisiv de schimbarile politice si care povesteste, cu o inocenta provenind dintr-un banuit retard mintal, prabusirea vietii private sub comunism; spre deosebire de anterior pomenitele texte/spectacole, Amalia… face aproape cu totul abstractie de contextul local al povestii (ceea ce nu presupune ca-i lipseste o ametitoare perceptie a concretului, personal, insa, nu national), posibila, eventual, aici ca si in Bulgaria sau Ungaria. Impresia de intelegere si compasiune fata de lumea despre care vorbeste face diferenta intre aceasta piesa si majoritatea abordarilor teatrale ale perioadei, dar trebuie adaugat si ca, spre deosebire de acestea, Amalia respira adinc are in centru personajul-victima prin excelenta.

Grotescul, cinismul, distantarea satirica, daca nu o forma de nostalgie vesela, a rupturii definitive de o poveste sociala care nu ne apartine. Arareori, discursul victimei inconstiente de propria conditie. Sau, citeodata, meditatia metaforica asupra absentei libertatii, folosind ca vehicul texte clasice (sa spunem ca mai sint si aici exceptii in ce priveste caracterul clasic – monologul poetic-confesional din Julieta lui Visky András, apropiat oarecum de Amalia… Alinei Nelega, o perspectiva autobiografica asupra deportarii in Baragan din anii ’50; din pacate, dramaturgii de limba maghiara din Romania sint excentrici mersului teatrului national). Niciodata provocare, niciodata furie, niciodata iconoclastie. Pentru teatrul romanesc de azi, comunismul a fost mai mult o farsa careia i-am supravietuit cu bine si fara urmari, iar Revolutia, un joc de-a hotii si vardistii pentru niste copii in criza de papusi si masinute. Odata cu 40 de ani de totalitarism, scena noastra a zvirlit, de altfel, la gunoi toata dramaturgia ultimelor decenii (care ar fi putut oferi, si ea, un impuls memoriei si asumarii ei, pentru virtutile ei de marca sociala, daca nu pentru cele artistice), intr-un spirit inaugural vrind, probabil, sa spuna ca lumea incepe cu noi. Cum a sfirsit lumea de dinainte, nimeni nu ca nu vrea sa-si aduca aminte, dar aparent nici nu e in stare s-o faca.