Plăcerile noastre
literare se nasc din nimicul vieţii pierdute odată cu trecerea timpului. Sînt
de amintit, desigur, faptele dintr-o istorie braudeliană care sfîrşeşte
inevitabil în ficţional: faptul că doamna e mai în vîrstă decît consortul ei,
faptul că e bolnavă, faptul că acesta dorea „să-i fac(ă) doamnei [...] un amurg
al vieţii cît mai plăcut cu putinţă“. Adăugaţi aici ospătăria administrată de
„două slujnice“ şi faptul că nu mai ştim cine or fi fost cele două slujnice
scoase o clipită din uitare, nu le mai ştim nici nume, nici ce-au mai făcut mai
apoi, nici unde şi cum au murit.
Nu ştim mai nimic nici despre alţi druckeri timişoreni cu
care Steube îşi petrecea vremea pe la birt. A rămas şpaţirul menit să
îndulcească amurgul doamnei Vigna, au rămas, mai apoi, credinţele ei, speranţa
că se va însănătoşi mergînd în pelerinaj la Mănăstirea „Maria Radna“, la
şaizeci de ki-lometri de Timişoara, care era atunci întocmai cum fusese şi pe
vremea cînd am copilărit în umbra turnurilor şi a grilajelor în dosul cărora
adastă sfinţi din ghips, înnobilaţi cu bani pe care încercam să-i şterpelim cu
beţe la capătul cărora aşezasem cu meşteşug chewing-gum moale, de care se
lipeau bancnotele pelerinilor, între care, cu exact două sute treizeci şi cinci
de ani înainte, fusese doamna Vigna să-şi caute vindecarea.

