OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Un spaţiu de discuţie tot ar rămîne.

Care?

Adevărul istoric.

Poate fi şi acesta relativ?

Adevărul nu poate fi relativ. E unul singur, în sine. Nici comunist, nici anticomunist, nici de stînga, nici de dreapta. Că poate fi interpretat cum ne convine, asta e posibil. Ceea ce s-a şi întîmplat. Ani în şir ruşii au refuzat să recunoască crimele de la Katyn. Apoi au recunoscut. Generalul Sikorski, şeful Guvernului polonez în exil de la Londra, a plătit cu viaţa poziţia lui intransigentă de asumare a adevărului (vinovăţia ruşilor). A murit într-un suspect accident de avion. Exemple sînt numeroase.

 

Nu mai continuăm. Procesul lui Ion Antonescu şi al celorlalţi oameni politici implicaţi nu a rezolvat chestiunea de fond, ci a decis doar soarta unor oameni. Asumarea Holocaustului în România a venit tîrziu, cu opinteli şi la presiunea unor factori externi. Ştim bine cum strîmba din nas la acest subiect fostul preşedinte Ion Iliescu. Şi mai ştim despre multele nostalgii ale te miri cui pentru personalitatea generalului Ion Antonescu, de la istorici gen Gheorghe Buzatu, pînă la politicieni din stirpea lui Vadim Tudor.

 

Procesul comunismului şi condamnarea oficială a crimelor lui nu a avut loc. Chiar şi pe plan european, am văzut că o astfel de intenţie s-a izbit de o neaşteptată opoziţie. În Rusia, ca şi în celelalte ţări ieşite după 1989 din orbita sovietică, sau în Republica Populară Chineză, chestiunea a fost abordată parţial. Sau deloc. Duma rusă a aprobat o despăgubire de 10 ruble, şase călătorii cu trenul pe an şi o proteză dentară pentru foştii deţinuţi în Gulag. Cam puţin, absurd, ridicol, cînd vorbim de milioane de morţi şi de cei rămaşi vii. La noi s-a elaborat un Raport al unei Comisii prezidenţiale, care a fost asumat de către preşedintele Traian Băsescu şi citit în plenul Parlamentului. Ne aducem aminte cu strîngere de inimă acele momente penibile create de reprezentanţii neonaţionalismului comunist românesc. Raport care, din păcate, s-a oprit aici. Nu a produs efecte, ci doar vorbe, dezbateri academice, conferinţe, cîte o lucrare memorialistică, nici o condamnare în justiţie. Generalul de tristă amintire Pleşiţă a fost înmormîntat cu onoruri militare – ca şi unul dintre trîmbiţaşii de marcă ai regimului comunist, poetul Adrian Păunescu, iar un adversar al fostului regim, precum Vasile Paraschiv a trecut în nefiinţă complet ignorat, dar nu înainte de a-i refuza o decoraţie lui Traian Băsescu, tocmai pentru că preşedintele şi-a bătut joc de victimele comunismului, neconsolate (procesele pe care Vasile Paraschiv dorea să le deschidă foştilor torţionari s-au încheiat înainte de a ajunge la judecată).

 

Sîntem pe un teren mîlos. Chestiunea nu e dacă sîntem monarhişti sau nu – ne aducem aminte de isteria antiregală a anilor ’90, cînd regele Mihai era acuzat de fel de fel de rele, pînă şi de luarea pensiilor şi a pămîntului, fiind expulzat din ţară ca un infractor periculos –, ci de a ne asuma adevărul. Domnii Lăzăroiu sau Cioflâncă lasă deschise orice fel de ipoteze, fără să aibă şi expertiza profesională necesară. Nici unul dintre ei nu are probitatea ştiinţifică necesară pentru a exprima un punct de vedere bazat pe lucrări istorice proprii sau cercetări de arhivă. Cu documente. Documentele şi cărţile de istorie – despre care pomenea cu inadmisibilă lejeritate deputatul Silviu Prigoană – spun altceva despre actul de la 23 august 1944. Ca şi abdicarea forţată din decembrie 1947.