OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dar iata ca sosira si tezele din iulie 1971, sfirsitul abrupt al „liberalizarii“. De data aceasta, am fost eu cel care s-a inselat. Imi amintesc ca eram in examen de admitere si corectam teze, impreuna cu Matei, cind au aparut noile „indicatii“. Eu le-am crezut doar un foc de paie, Matei devenise brusc pesimist, teribil de pesimist, spunind mereu ca „totul s-a terminat!“. Ne intilneam dimineata in sala corectarilor, el lucra vreo doua ore, apoi, cu nerabdare anxioasa, ma lua si plecam sa bem bere la restaurantul „Berlin“. Veneau acolo, la prinz, si Nego, si Ion Vianu, si, putin mai tirziu, Mircea Martin. Nego era la fel de pesimist ca Matei, Ion parea mai calm, Mircea oscila intre extreme.

Nu voi uita niciodata disperarea usor alcoolizata a prietenilor mei care mi se parea ca exagereaza. Era foarte cald, terminarea corectarii a fost un adevarat chin, Matei nu mai avea rabdare de nimic. Am plecat apoi cu totii la mare, la 2 Mai, si acolo au inceput sa circule toate zvonurile cu privire la surubul care se stringea.
Intr-adevar, surubul incepuse sa se stringa si s-a tot strins pina in ’89..., cu mici perioade de vaga relaxare, mai ales in cazuri individuale. Nu s-a revenit la proletcultismul din deceniul sase pentru ca nu se mai putea, dar progresul in liberalizare din perioada 1962-71 a fost jugulat. Progresia cultului personalitatii si a nationalismului demagogic si delirant a fost rapida si cosmaresca. Mi-a fost dat sa cad printre victime – cartea despre scrierile romanesti ale lui Eugen Ionescu, terminata la sfirsitul lui 1972, nu a mai aparut decit in… 1991. E o poveste pe care nici acum nu o pot relata fara tulburare.

Apropiindu-ma de incheierea primului volum al unei ample monografii despre Eugen Ionescu, desigur, prima la noi (din cel de-al doilea, privitor la opera franceza a scriitorului, nu am mai scris decit citeva capitole, mai bine zis, prime variante a ceea ce ar fi trebuit sa fie cindva un text definitiv, variante din care unele au si aparut in diverse reviste sau carti), m-am dus, prin noiembrie sau decembrie 1971, sa-l propun Editurii Cartea Romaneasca, unde aveam amici si unde stiam ca Marin Preda se lupta mult mai mult cu cenzura decit alti directori de editura. De altfel, Cartea Romaneasca era, in acei ani, cea mai buna editura bucuresteana. M-am dus deci la Alecu Paleologu si la Geta Dimisianu, care aveau pe atunci un birou comun, si am facut propunerea. Cei doi, cu care aveam bune relatii si cu care ma stiam de aceeasi parte a baricadei, au fost entuziasmati de ceea ce le-am povestit despre continutul cartii – in cea mai mare parte, inedit la acea ora. Furati de entuziasm, trecind la plecare prin fata biroului lui Marin Preda – pe care eu nu-l cunosteam personal –, au vrut sa-i vorbeasca imediat despre carte. In consecinta, au intrat la director, eu raminind sa astept a fi chemat. In biroul lui Preda se afla Adrian Paunescu si nu mai stiu cine. Cei doi au intrat si i-au comunicat lui Preda, plini de elan, propunerea mea. Stind in hol, prindeam cite ceva din conversatia animata ce avea loc.

I-am auzit mai ales pe Paunescu, cu glasul lui de buhai, protestind, si pe Geta, care argumenta destul de iritata. „Dl Gelu Ionescu ar face mai bine sa se ocupe de marii nostri scriitori, de Bogza, de Jebeleanu, de Preda, si nu de unii care ne injura!“ – combatea Paunescu (ce jalnica ierarhie valorica avea momentul acela, in care chiar un semidoct ca Paunescu putea numi mari scriitori pe un Bogza, un Jebeleanu sau un Preda…). A trecut vreun sfert de ora si au iesit din birou Alecu si Geta, pleostiti, impreuna cu Preda care mi-a comunicat, dindu-mi mina, ca nu-l intereseaza cartea dat fiind ca „Monser, Ionescu ne cam injura si nu prea mai vrea sa stie de tara lui…“. Nu stiu ce mi-a mai spus, pentru ca eram la pamint. Am plecat cu cei doi comentind intimplarea, ei incercind sa ma consoleze, spunindu-mi ca „lasa, se aranjeaza“, ca era Preda intr-o zi proasta, ca fusese la Paris la Eugen Ionescu si nu se prea intelesesera – nici nu vad cum s-ar fi putut intelege! –, ca e adevarat ca Ionescu „ne cam injura“ si – ideea Getei – „scrie-i, draga, o scrisoare sa se mai calmeze macar pina iti apare cartea!!!“.
Acest „ne cam injura“ merita putina atentie. Cum se stie, Eugen Ionescu a luat nu o data pozitie contra comunismului in genere – a celui romanesc in special –, iar aceste atitudini aveau sa se inmulteasca mai ales dupa toamna lui 1972, cind avea loc intimplarea... Asadar, atacurile la adresa comunismului si a lui Ceausescu erau considerate „injuraturi“ la adresa... noastra! Care „noi“, deci? Ca Paunescu era „noi“ cu dictatura si comunismul dimbovitean nu ma mira. Nici chiar la Preda, devenit aproape un oficial si care, necunoscindu-ma, se comporta fata de mine ca un oficial.

Dar si Alecu si Geta adoptasera acest „noi“ si, in plus, foloseau aceasta expresie incalificabila: „ne injura“. De ce? Foarte simplu, pentru ca toata lumea, scriitori si oameni distinsi o foloseau si continua sa o foloseasca si astazi, nu in legatura cu cazul Ionescu, ci in general; cind, de pilda, aparea o critica la o carte, la un spectacol etc., toata lumea spunea dupa lectura textului: „X te lauda“ sau „X te injura“. Invariabil si permanent, cu cea mai banala obisnuinta. Caci pentru romani nu exista decit „te lauda“ si „te injura“, nimic altceva. Mai exista si varianta unei oarecare neutralitati, exprimata, de pilda, prin expresia: „X cam bate cimpii…, dar e pozitiv“. Deci, o obiectie critica este o injuratura, pur si simplu. Nu se admit obiectii, observatii, nici macar sugestii. Ori esti laudat, asa cum meriti (si cum esti convins ca meriti!), ori esti „injurat“! Exista, ce-i drept, si nuante, ca de pilda: „L-a cam injurat...“. Cit priveste acest „noi“, el voia sa spuna, de fapt, noi, romanii. Era folosit enorm acest plural in care incapeam cu totii: si noi, si securistii, si politrucii, si stabii, pentru ca – nu e asa? – cu totii sintem romani, mai mult sau mai putin onesti... Nu puteam sa ma recunosc in acest „ne“ sau „noi“, aceasta persoana intii plural punindu-ma in rind cu cei din pricina carora aveam sa parasesc tara.

Ma intreb daca aceasta „viziune“ despre critica, observatie sau o obiectie, care se trage din adincurile unei penibile psihologii specifice, ma intreb – in tara lui Maiorescu si a lui Lovinescu – daca e o prelungire a unei mentalitati rurale arierate, nedepasite de cea mai mare parte a populatiei, sau daca este un fel de refuz al cuvintului „critica“, al notiunii sau pozitiei publice pe care o presupune, refuz ce vine din limba de lemn a partidului unic...
Asadar, incasasem un prim refuz. M-a contrariat, dar mi-am zis ca nu e aceasta singura editura din Bucuresti. Am asteptat sa termin cartea, le-am povestit prietenilor intimplarea. Fapt este ca, nu peste mult timp, m-am intilnit cu Zigu Ornea, care aflase de acest refuz si care mi-a propus sa-mi predau cartea redactiei lui de la Editura Minerva. Ceea ce am si facut. Am dus-o intr-o dimineata, si el i-a dat-o imediat in lucru Mariei Simionescu, care devenea astfel redactorul de carte. Am avut discutii cu amindoi, mi-au facut niste observatii interesante, Zigu a introdus-o in planul de editare pe 1974, chiar la rezerve pentru 1973. Ce a urmat?

Numai necazuri – nici nu-mi mai amintesc cite scoateri din plan si reintroduceri si iar scoateri si iar reintroduceri –, referate date unor institutii si persoane cu cea mai buna reputatie de vigilenta la cenzura etc., referate ale Academiei de Stiinte Sociale si Politice, poate si altor... foruri. Ion Ianosi a facut si el un referat extrem de pozitiv; din cite imi amintesc, toate referatele au fost pentru publicare, chiar si cel al Directiei Presei, adica al cenzurii. A fost zadarnic. La un moment dat, prin ’74 sau ’75, insistenta redactiei i-a provocat chiar o mare suparare tovarasului Ion Dodu Balan, vicepresedinte al CCES-ului, care nu numai ca a inmormintat definitiv cartea, dar i-a si sanctionat pe Zigu Ornea si pe Maria Simionescu pentru lipsa de vigilenta fata de carti antipatriotice, nocive, „jidanite“ etc. Zigu si-a facut autocritica, l-am inteles foarte bine, dar Maria Simionescu a ramas pe pozitie si a fost sanctionata si mai drastic. A povestit toate aceste nefericite aventuri ale cartii, dupa 1989, in doua publicatii: Realitatea romaneasca din 15 iunie 1991 si in Adevarul literar si artistic nr. 374 din 29 iunie 1997. Nu am avut prilejul unei reintilniri cu ea si mai ales pe acela de a-i multumi pentru descrierea ampla si corecta a acestor imprejurari.

Sfatuit de prieteni si de colegi mai familiari cu forurile, i-am trimis o scrisoare lui Dumitru Popescu, zis Dumnezeu, care insa, in ciocoismul sau de cea mai trista amintire, nici nu a catadicsit sa-mi raspunda – la ce sa te astepti din partea unei canalii cinice, respinse de idee si de talent? La un moment dat, am avut de-a face si cu Mircea Santimbreanu, alta pramatie ideologica, cu care am avut chiar un schimb de replici telefonice destul de dur. Henry Dona, cu care ma imprietenisem la revista Cinema, unde colaboram amindoi, cu care stateam ceasuri intregi la palavre pe diverse teme, a intervenit la prietenul si vecinul sau Gogu Radulescu, care a promis ca va „face ceva“; cred ca a si facut, pentru ca, la un moment dat, nu mai stiu in ce an, ceva a parut ca se misca. In fond, nu a miscat nimic, nici chiar dupa ce George Macovescu, devenit presedinte al Uniunii Scriitorilor, cu care aveam relatii bune si conlucram in unele probleme legate de aparitia Caietelor critice, mi-a spus ca a vorbit cu Valeriu Rapeanu si ca acesta va incerca ceva...

Nu cred ca a incercat nimic, decit sa ma duca cu vorba – o tactica de tergiversare pe care i-o cunosc toti cei ce au avut de-a face cu editura lui.
Deci, o istorie ce s-a intins pina la plecarea mea, in noiembrie 1982. Asadar, noua ani batuti pe muche... Pentru orice eventualitate, Marie-France Ionesco scosese, in 1976 cred, o copie in Occident. Este cea care mi-a folosit atunci cind cartea a fost tradusa si a aparut la Karl Winter Verlag din Heidelberg, in 1989, gratie ofertei si sprijinului profesorului Klaus Heitmann. In toti acesti ani de pina in ’82, cartea a circulat in manuscris la diversi prieteni si confrati: au citit-o Radu Cosasu, Roger Cimpeanu, Lucian Raicu, Nicolae Manolescu, Mircea Martin, dar si altii. Stiau multi confrati povestea ei destul de trista. Pot sa constat ca, fara a fi o carte… politica, ea a atins un record absolut de interzicere a publicarii, record cu care nu ma mindresc, mai ales ca nu autorul, ci… „subiectul“ era proscris. Trebuie sa spun ca nepublicarea acestei carti, cu care as fi vrut sa debutez, a fost una din loviturile cele mai grele pe care le-am primit de la regimul comunist: nu mai plateam pentru originea mea sociala, ci pentru dreptul de a exista intr-o cultura „normala“, adica lipsita de interdictii, proscrisi si cenzura.

Ce a urmat dupa faimoasele „teze“ din iulie ’71 se stie. Una dintre consecintele acestei cotituri politice spre un totalitarism autoritar de inspiratie coreeana a fost si incercarea prin care au trecut citiva prieteni ai mei, mai ales in martie 1977. Pina atunci, primul dintre noi care a ales calea exilului fusese Matei. Nu-l mai preocupa nimic altceva decit cum sa plece. Si a reusit, la inceputul lui 1973, sa ia drumul Americii, impreuna cu familia. Teoretic, pentru un lectorat de doi ani, insa noi, prietenii, stiam ca, practic, se hotarise sa nu se mai intoarca. L-am condus la aeroport cu mare tristete. Lasa in viata mea un considerabil gol. Povesteste el insusi despre toate acestea in Amintiri in dialog, o carte de excelenta memorialistica, publicata in colaborare cu Ion Vianu. In vara lui ’73, Marie-France Ionesco a venit la Bucuresti si prin ea i-am trimis toate actele si diplomele pe care mi le incredintase spre pastrare. A fost o scena comica ascunderea acestor acte in fundul unui frumos sac de mina de la „Hermes“ caruia i-am taiat captuseala, am pus actele bine strinse intr-un mic pachet, apoi am cusut-o cam... primitiv, dar cit s-a putut de solid. La aeroport, Marie-France a pus in sac tot felul de flacoane, bijuterii etc., dar nu a fost decit superficial controlata. Mi-a facut apoi un semn de linistire si… a plecat.
Mai ales dupa plecarea lui Matei – si poate in amintirea lui –, prietenia mea cu Ion si Ioana Vianu s-a strins. Mergeam la ei in fiecare miercuri seara, luam masa, apoi ramineam de vorba cu Ion pina tirziu. Uneori, iarna, mergeam cu ei la Sinaia sau la Predeal, unde Ioana si copiii schiau, iar noi doi, „galosarii“, stateam de vorba si ne plimbam.

Am facut si citeva vacante de vara impreuna, fie la 2 Mai, fie pe Valea Frumoasei. Pot spune ca am parcurs acesti citiva ani, din ’73 pina in ’77, impreuna – cu interminabile discutii, majoritatea pe teme politice, dar si despre viata literara, cu toate framintarile ei, mai mult sau mai putin sterile. Intrebarea „ce facem?“ – spusa sau nu cu glas tare – era subtextul principal al lungilor noastre discutii. Pastram legatura cu Matei prin Marie-France, care venea, de obicei de Craciun, incarcata de daruri si entuziasm. Cu putin inainte de Craciunul lui 1976, intr-o seara, Ion si Ioana mi-au spus ca au depus actele de plecare definitiva, ca se hotarisera dupa lungi, lungi ezitari. Aveam deci sa-mi pierd inca doi din prietenii cei mai buni, caci eu nu voiam sa plec. Nu o facusem nici in 1972, nici in 1973, cind fusesem la Paris ca invitat al lui Marie-France si al lui Eugen Ionescu. Pur si simplu nu ma simteam capabil de acest gest teribil.
A inceput asteptarea lor si a mea. Evenimentele s-au precipitat o data cu actiunea lui Paul Goma si cu ceea ce a urmat dupa cutremurul din martie 1977. Il cunosteam pe Paul Goma. El si viitoarea (si actuala) lui sotie imi fusesera studenti un an de zile. La inceputul anului se certau in seminar, la sfirsitul lui s-au casatorit (cred ca m-au invitat la casatoria civila, dar nu stiu de ce nu m-am putut duce). Goma – despre care aflasem cite ceva fie de la el, fie din viata literara (fuga familiei din Basarabia, inchisoarea si domiciliul fortat de dupa revolutia din Ungaria) – era un student bun, dar incomod – accepta greu opiniile altora, inclusiv ale profesorului.

Mie imi placea asta si deseori seminarul era un dialog in... trei. Nu citisem nimic din ceea ce scrisese. Mai tirziu am auzit si despre cartile lui interzise. Nu ne-am apropiat unul de celalalt pentru ca exista, cred, intre noi, un fel de incompatibilitate. Il socoteam prea inversunat, prea brutal, prea resentimentar. Dar din aceste trasaturi ale sale, plus altele – si in primul rind curajul – a iesit atunci miscarea ce-i poarta numele, un moment istoric de indubitabila importanta al dizidentei romanesti. (Aceste trasaturi de caracter ale lui Goma vor da nastere, mult mai tirziu, in anii ’90, unor scrieri reprobabile, detestabile, din punctul meu de vedere.) Stiu ca Marie-France il vizita cind venea la Bucuresti si ca i-a scos una sau doua din carti spre a i le publica in Occident. Si eu si Ion o sfatuisem sa fie prudenta; dar ea n-a fost si bine a facut. Cind si-a lansat scrisoarea de solidarizare cu Charta 77, am fost impresionati; la Europa Libera se vorbea in fiecare zi despre el si despre presiunile care se faceau asupra lui. Le comentam cu Ion care, aflat acum pe drumul fara intoarcere, s-a decis sa mearga la Goma, sa adere la miscare. Ion Negoitescu, alt prieten cu care ma vedeam des in ultimul timp, aproape saptaminal, m-a sunat intr-o zi spunindu-mi sa vin urgent la el.

Ceea ce am si facut. Nego compusese o scrisoare adresata lui Paul Goma si voia sa mi-o citeasca, inainte de a o face publica. Mi-a citit-o, eram emotionati, citeva ore am revazut textul impreuna, sugerindu-i sa scrie si despre felul aberant in care sint tratati marii scriitori de origine romana din emigratie sau despre cenzurarea clasicilor nostri etc. Nego a introdus imediat in text aceste sugestii si ne-am despartit in fata casei lui, el ducindu-se la Doinas sa-i arate textul si sa-l bata la masina. Desi imi era frica, am vrut sa semnez si eu, dar Nego a fost de parere sa astept mai intii semnaturi de adeziune mai prestigioase (care nu se indoia ca vor aparea), semnaturi care sa ma apere, fiindca pentru mine exista pericolul represaliilor si al darii afara de la universitate. Era sigur ca a doua zi, la Uniunea Scriitorilor, se vor stringe multe semnaturi: a lui Bogza, Jebeleanu, poate Preda etc. Nu a fost nici una si nici Doinas nu a semnat textul. Ulterior, am aflat ca Nego il mai aratase si altora. Si Nego avea o carte tiparita si apoi topita din ordinul lui Ion Dodu Balan, tot dupa 1971, lovitura pe care n-o putuse digera. Goma cred ca avea citeva carti oprite de cenzura.

In orice caz, scrisoarea lui Nego nu a fost urmata, iar el a fost supus unor presiuni teribile, in primul rind cu santajul unui proces pentru homosexualitate. Avusese loc, intre timp, cutremurul devastator care-i facuse impracticabil apartamentul, asa ca locuia la niste rude ale lui, la familia Cotutiu, unde il vizitam destul de des. Nego si Ion au mers impreuna la Goma, fiecare cu scrisoarea sau adeziunea lui, devenind astfel tintele urmaririlor Securitatii. Eu ma perindam printre ei, vizitindu-i destul de des, cind pe unul, cind pe altul. Vedeam cum sint fotografiat intrind in casele lor si ma asteptam la o… convocare. Care a si venit, de altfel, destul de repede. Intorcindu-ma intr-o zi de la facultate, a aparut un securist care m-a invitat la o discutie direct in Calea Rahovei. Anchetatorul, un mirlan care s-a legat mai intii de parul meu ceva mai lung, nu a fost interesat nici de Ion, nici de Nego, ci de... Vlad Georgescu. Cu ocolisuri pe care nu le intelegeam, a ajuns la subiect. Habar n-aveam ce facuse Vlad, nici macar nu stiam ca era arestat. Nu stiam ce scrisese, in afara de teza lui de doctorat, nu-l prea vazusem in ultimii ani, nu ne intilneam decit accidental; prieteniile au si ele eclipsele lor. (Mi-am amintit apoi, iesind de la Securitate, ca, in urma cu citeva saptamini, dupa ce incepuse miscarea Goma, Vlad mi-a dat un telefon sa ma invite la el – eram aproape vecini – si, in timpul discutiei noastre de vechi prieteni, m-a intrebat cite ceva despre Goma. I-am spus ce stiam.)

Securistul, total nemultumit de ignoranta mea, m-a pus sa dau o declaratie cu tot ce cunosc si ce parere am despre Vlad. Am scris destul de putin. Nu uit ca la „pareri“ am scris ca opera lui Vlad e putina si nesemnificativa. Ceea ce era adevarat pe atunci, dar nu s-ar mai fi putut afirma peste citiva ani. Opera exista – e vorba de exceptionala Istorie a doctrinelor politice, teza sa de doctorat –, dar eu nu o cunosteam. Nici o intrebare cu privire la Ion si Nego...
In aceeasi seara, cred, ducindu-ma la Vieni, ei mi-au dat vestea arestarii lui Vlad, direct de la institutul unde lucra. Atunci am inteles... (Intimplarea a facut sa-l intilnesc pe Vlad, citeva luni mai tirziu, chiar in ziua eliberarii sale. Locuiam foarte aproape, l-am vazut din spate, pe strada, l-am strigat si am facut citiva pasi impreuna. Era foarte marcat de detentie, mi-a spus ca a fost foarte greu, ca ticalosii nu numai ca sint atotputernici, dar si deloc prosti. I-am spus ca ma „convocasera“ pentru el, i-am relatat cele de mai sus. Mi-a spus ca va pleca, probabil curind, in America. Nu l-am intrebat pentru ce scrieri fusese arestat. Am aflat mai tirziu de la Europa Libera. Nu ne-am mai vazut decit la... Paris, in 1983.)
Am continuat sa circul intre Ion si Nego. Cel dintii era acum si el in ancheta. Ca si cum nimic nu s-ar fi intimplat, ma duceam la Vieni, miercurile, uneori si duminicile – saptamini in care, asa cum scrie el in Amintiri in dialog, toti prietenii, cunostintele ii cam parasisera, de frica. Am continuat deci sa-i vad, pina cind Ion m-a sunat de la un telefon public, spunindu-mi: nu mai veni, se ingroasa gluma. Nu m-am mai dus deci vreo doua-trei saptamini, timp in care vorbeam cu Ioana, la Institutul Cantacuzino, unde lucra, despre ce se mai intimpla. Mi-am reluat vizitele tot in urma unui telefon de la Ion, care imi spusese ca pericolul mare trecuse.

In schimb, Nego, dupa ce fusese obligat, in schimbul renuntarii la procesul de moravuri, sa scrie un text asa-zis patriotic – extrem de decent, de altfel – jubila: i se promisese aparitia cartii topite si chiar alte aparitii si, in plus, si un pasaport (pe care l-a si primit). Trec peste detaliile penibile ale casatoriilor lui de convenienta, dar nu pot uita cu cita dezinvoltura vorbea el cu si despre colonelul de Securitate care se ocupa de „cazul“ sau si care, acum, ii satisfacea toate dorintele. Plecat in Occident, a fost primit cu raceala: i s-a reprosat textul cu pricina, chiar si incercarea lui de protest – de ce a facut-o daca se stia vulnerabil? O judecata mult prea aspra, cred. A existat un cote exhibitionist in tot ce a facut (si a scris) acest prieten, dar tentativa sa de revolta si alaturarea lui de Goma mi se par fapte pozitive care pun in umbra defectele omului. Nu intotdeauna si nu oricine poate fi erou, dar dreptul de a incerca il are oricine, il au chiar si oameni vulnerabili. Ca sa nu mai spun ca toata lumea era vulnerabila in fata unei forte perfide si brutale cum era Securitatea statului totalitar.

Am avut parte si de o a doua convocare la Securitate, de data aceasta in strada Beldiman. N-am inteles ce vroiau de la mine: mi-au cerut o lista de prieteni; am scris-o; figurau pe ea si Nego si Ion, dar si Radu Cosasu, Roger Cimpeanu, Ion Ianosi, Mircea Martin, Laurentiu Ulici, adica toti prietenii mei cei mai apropiati. Mi-am zis ca nu e nimic de ascuns si ca, eram sigur – dar poate, zic acum, ma inselam – ca oricum cunosteau aceste date in care nu era nimic secret. Securistul, cu grad superior, tuns scurt, carunt, inalt ca un bataus si bine imbracat, dupa o amenintare pe ton mirlanesc, pentru faptul ca... denigrez politica partidului, a insinuat ca unul din prietenii mei ma „toarna“. Am recunoscut ca sint critic la adresa politicii partidului fata de cultura, lansindu-ma intr-o diatriba impotriva lui Dodu Balan si a incompetentei sale, pornind de la interzicerea cartii mele. Securistul-sef, care ma asculta si care incepuse brutal si agresiv, a sfirsit prin a zimbi si a ma… mingiia pe cap. Nu a protestat deloc la criticile mele culturale. Am fost condus la iesire si am plecat. Cred ca in viata mea nu m-am simtit mai umilit ca dupa aceasta intrevedere. Mi-am jurat ca, la prima ocazie, sa nu ma mai intorc din strainatate. Bineinteles ca nu m-am tinut de juramint...

Incet, incet, apele s-au calmat. Nego a fugit in strainatate, Vienilor le-a venit aprobarea de plecare si am trait alaturi de ei desfacerea casei si despartirea. Grea. A plecat si Goma, am aflat-o chiar de la el, intilnindu-l intimplator, in autobuzul 37. L-am vazut, m-am dus la el, m-a avertizat ca e urmarit, i-am raspuns ca nu-mi pasa, mi-a spus ca pleaca peste citeva zile. Ne-am dat mina, i-am urat noroc. Avusese dreptate: tin minte ca era o zi de vineri si am observat ca am fost urmarit pina seara, cind am ajuns acasa. Dar m-au lasat apoi in pace. Plecarea Vienilor, in iulie, a mai lasat un mare gol in viata mea. Prietenii care imi mai ramasesera, Roger Cimpeanu, Radu Cosasu, Mircea Martin, Laurentiu Ulici, eram sigur ca nu vor alege si ei calea exilului. Cu Matei si Ion ne scriam, pastram legatura care a ramas nestirbita pina azi.

Au urmat anii in care m-am apropiat si m-am angajat din plin in hartuielile cu puterea care aveau loc in lumea literara, mai ales la Uniunea Scriitorilor. Aici – fie in grupuri, dar si in sedinte –, puteai sa spui o seama de adevaruri (cu alte cuvinte, te... defulai). Nu, nu adevarurile fundamentale, ci doar unele partiale, surogate tolerate de putere. De fapt, din ce in ce mai putin tolerate. Ii admiram pe cei mai curajosi: Doinas, Manolescu, Desliu, Ileana Malancioiu, Mircea Dinescu, Dan Haulica si altii, insa putini, care luau cuvintul in adunari de sectie sau in Consiliul Uniunii. Simplul fapt ca asistam atunci cind ei criticau cu mult mai mult curaj ca mine imi satisfacea ceva din nevoia de protest. Jurnalul lui Mircea Zaciu este un document extrem de important din acest punct de vedere, este marturia unor fapte ce se petreceau si a incercarilor noastre de a ne pastra o marja mai mare de libertate, dar si de... privilegii. Or, exact de asta nu-mi dadeam seama, ca libertatea si privilegiile nu merg impreuna.

In 1978, gratie lui Marie-France Ionesco, am participat la „decada“ Ionesco de la Cerisy-la-Salle. O participare palida, inhibata si provinciala. Mai important este ca toti prietenii ma sfatuiau, fiind la Paris, sa ramin – ceea ce si eu voiam, cele mai generoase oferte de ajutor venind de la Eugen Ionescu si Marie-France. Atunci i-am cunoscut pe Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, cu care am avut citeva intrevederi. M-am chinuit citeva saptamini in indecizie, chiar pina la rau fizic, si nu m-am putut hotari sa cer azil politic. Asa ca m-am intors acasa, decis sa inchei acest capitol din viata mea si sa ramin pina la sfirsitul-sfirsitului in tara. Prietenii de acasa s-au bucurat, imi cunosteau sau banuiau intentiile. Cel mai mult s-au bucurat Roger si Radu.
Si in 1979 am fost in calatorie le Paris, la o excelenta „decada“ despre lectura, tot la Cerisy-la-Salle, insa de data asta nu mai suferisem: chiar inainte de a pleca decisesem sa ma intorc.

Din nou am locuit la Ionesti, generosi si plini de prietenie ca intotdeauna, i-am vizitat pe Vieni in Elvetia, m-am vazut cu Monica si Virgil Ierunca. Acasa, viata se inasprea de la luna la luna, suportam din ce in ce mai greu dictatura. Tin minte ca in vara lui ’80 am avut pentru prima oara o senzatie fizica de voma la vederea portretului „tovarasului“, iar aceasta senzatie s-a repetat, cu intermitente, luni in sir, pina la sfirsit. Mi s-a intimplat uneori sa o mai am si ajuns fiind in libertate, cu ocazia lecturii presei romanesti pe care o faceam la radio. In acesti citiva ani, dintre ’77 si ’82, m-am apropiat mult de Doinas si de Irinel, la care mergeam aproape saptaminal serile, si de clujenii Ion Vartic si Mircea Zaciu. De citeva ori am fost si la Cluj, cred ca prima oara cu Nego, care era acum plecat in Germania, de unde nu s-a mai intors, si unde l-am regasit in 1983.
Dupa ce fusesem plecat de cinci ori in strainatate, fara refuzuri si memorii, iata ca in 1981 pasaportul mi s-a refuzat. Prin urmare, si aceasta libertate, de care beneficiasem, mi se lua. Erau represalii dupa Conferinta Uniuniii Scriitorilor, unde vorbisem in plen, deplingind starea lamentabila din invatamint, avertizind ca ne ameninta analfabetismul de masa, denuntind apoi, drept efect, limbajul de lemn de la televiziune si din ziare. Era o aluzie destul de stravezie la adresa stilului discursurilor prezidentiale, repetate papagaliceste de toti imbecilii cu care se umpluse televiziunea, si a rezultatelor lui atit de nocive. Am propus – si plenul a aprobat – infiintarea unei comisii pentru „apararea limbii, literaturii si mostenirii literare“.

Nu a fost un atac frontal, ca al altor citiva curajosi vorbitori – printre care mi-o amintesc pe Ileana Malancioiu –, dar a avut un... efect caci, in urma acestui discurs am fost ales in Consiliu prin alegeri libere; eram de doi ani in biroul sectiei de critica, fiind redactorul responsabil al Caietelor critice, prima publicatie de profil de dupa razboi – publicatie la care au debutat sau au semnat printre primele lor texte o serie de tineri eminenti. De unii dintre ei, care mi-au fost studenti, fusesem foarte legat sufleteste: Monica Spiridon – care mi-este si azi o minunata prietena si pe care o admir si pentru exceptionalele ei calitati intelectuale –, Calin Mihailescu, Liviu Papadima, Rodica Zafiu, Smaranda Vultur, Liviu Antonesei, Andrei Corbea, Ion Bogdan Lefter si altii. Caietele critice erau, in viziunea mea, o publicatie dedicata in special tinerilor, mai cu seama celor care, familiarizati cu noua teorie literara occidentala, propuneau un alt discurs decit cel al criticii curente in epoca, acesta – pe care il practicasem si eu – parindu-mi a fi excesiv batatorit si stereotipizat si de grila esopica a lecturilor „complice“ cu cititorul, care cauta mai ales „sopirlele“, si de toate concesiile aluzivitatii. Sigur ca textele din Caiete… erau apolitice, dar la fel de sigur e ca aveau nu numai un alt limbaj, ci si ca propuneau si un alt tip de demers decit cel al cronicii literare ateoretice care domnea in descendenta calinesciana, interbelica in genere.
Principala preocupare a inceputului anilor ’80 era, asadar, legata de viata si framintarile din Uniune, singurul loc unde iti puteai exprima – ceva mai direct – protestul.

Imi dadeam seama – si le-o spuneam prietenilor mei – ca se apropie momentul cind nu voi mai putea suporta dictatura dezastruoasa si paranoica a lui Ceausescu. Viata mea particulara trecea si ea printr-o faza care-mi cerea decizii capitale: asteptam sa mi se nasca un copil, in septembrie 1982, si ideea de a-l creste in duplicitate si de a-l auzi venind de la scoala cintind Partidul, Ceausescu, Romania! pur si simplu ma sugruma. Copilul ce avea sa vina – fiica mea Domnica – ar fi plecat oricum in strainatate, impreuna cu mama ei care astepta sa emigreze in America. Dar perspectiva era aceea de a nu o mai vedea, poate, ani intregi sau si mai mult. Cine putea banui ca inchisoarea comunismului avea sa se prabuseasca peste numai... 7 ani? Nici cei mai optimisti dintre prietenii mei nu credeau asta, desi stiam ca, in 1980, la Gdansk, incepuse SFIRSITUL – dar un sfirsit cit de... indelungat?
Asa ca, gratie lui Ion Vianu si profesorului Reszler, care fusese coleg cu Matei, la Bloomington, si care preda acum la Geneva, am primit pentru luna noiembrie o invitatie la un colocviu in Elvetia. Am depus actele la Uniune, ca de obicei, dar am complicat motivul deplasarii si cu ipotetica (de fapt inventata de mine si neasteptat de crezuta de foruri) sarbatorire a celor 70 de ani pe care-i implinea Eugen Ionescu – de care stiam ca le e frica – si am asteptat. Raspunsul nu aparea. Ion Hobana, secretar al Uniunii, mi-a sugerat sa fac o scrisoare „Tovarasului“ sau „Tovarasei“.

Am refuzat categoric, spunindu-i dlui Hobana, in biroul sau plin de microfoane, ca nu cred sa fie scris in Constitutie ca libertatea de circulatie e conditionata de memorii la seful statului. Am acceptat sa-i scriu secretarului CC cu cultura de pe atunci, cred ca se numea Enache. I-am scris o scrisoare destul de obraznica, sugerindu-i ca nu accept sa fiu considerat prizonier in tara mea si exagerind mult importanta colocviului si a sarbatoririi lui Eugen Ionescu. Si iar a inceput asteptarea, plina de emotii. Domnica se nascuse, aveam semne ca mi se va aproba plecarea. A fost un fel de nebunie, citiva prieteni erau aproape siguri ca de data asta nu ma voi mai intoarce. Am obtinut viza elvetiana in ultimul moment, citeva ceasuri inainte de plecarea avionului, gratie unor interventii din Geneva si ale Uniunii. Am lasat casa in grija Alexandrei, mi-am luat masina de scris – cind Mircea Martin m-a vazut cu ea a exclamat: „E clar ca nu te mai intorci…“ – si, la 17 noiembrie 1982, la ora 16, am plecat pe drumul fara intoarcere.
Am ajuns la Geneva, unde numai de colocviu nu-mi ardea – desi am fost prezent acolo, iar comunicarea mea nu a prea avut succes – nici nu-i de mirare, numai la ea nu-mi era mintea... Ion si Ioana Vianu asistau la ezitarile mele, plini de incurajari, dar cu acea reticenta pe care ti-o da faptul de a fi trecut prin experienta rupturii, reticenta pe care am inteles-o mult mai tirziu si pe care am adoptat-o eu insumi in fata nou-venitilor. Ion era gata sa ma puna in legatura cu un ofiter elvetian de la azilul politic, mi-a oferit camera unuia dintre baietii sai, ca sa stau la ei etc. Ion Filotti, Marie-France si alti prieteni de la Paris, Vlad Georgescu de la München imi telefonau aproape zilnic. Analizind datele impreuna cu Vienii am ajuns la concluzia ca azilul se acorda mai usor la Paris – acolo aflindu-se, in plus, si multe cunostinte care m-ar fi putut ajuta la acte sau cu… interventii.

Ajuns la Paris in ultimele zile ale lui noiembrie, ezitam inca. In dimineata zilei de 2 decembrie, Vlad mi-a telefonat sa-mi spuna ca avea la Europa Libera un post de redactor pentru mine, incepind cu 1 iulie, ca pina atunci ma va ajuta baneste, ca pot incepe colaborarea cu Monica si Virgil de indata ce am azilul politic – si ca, in concluzie, ce mai astept?… Era, intr-adevar, o nesperata sansa... Toti prietenii, mai ales Alexandra si Grigore Slavu – pe care din acele luni ii consider ca si fratii mei – si Marie-France, si Vienii de la Morges, si Mihnea Berindei, au sarit in sus de bucurie. M-am dus imediat sa cer azil politic, ajutat de dna Francine Petrulian, o adevarata mama a azilantilor romani, iar Eugen Ionescu, la insistentele lui Marie-France, i-a trimis o scrisoare directorului Oficiului pentru Refugiati, pe care il cunostea; astfel incit in 40 de zile am avut azilul politic, apoi celelalte acte. Eram un om liber, eram un om care avea o slujba. Si ce slujba: la Europa Libera! Si, cu toate astea, in acele zile, poate chiar in acea zi de inceput de decembrie cind m-am asezat la coada solicitantilor de azil, ceva s-a rupt in mine. Nu legatura cu tara – aceasta, atita cita a fost, se limita de ani de zile la cultura si literatura ei, dat fiind ca radacinile familiei mele din pamintul tarii fusesera smulse de comunism –, nu dorul de locuri (niciodata nu mi-a fost dor, din 1982 incoace, de nici un loc din tara, cu exceptia apartamentului meu din strada Gheorghe Lazar 7), ci dorul de oameni – citiva –, de o ambianta din care ma smulgeam, de „lumea“ mea care era deja pe cale de risipire in lumea larga.

Un indicibil sentiment de durere care este, cred eu, durerea exilatului; aceasta ruptura, pe care am simtit-o, as spune, chiar visceral, mi-a marcat restul vietii si mi-a adus cosmarul depresivitatii. Eram acum un om liber – si eu nu ma bucuram de nici unul din avantajele norocului meu. Nu puteam, pur si simplu, fara a sti de ce. Se rupsese in mine o coarda, nu stiu care. Este in Livada de visini a lui Cehov, catre finalul actului al doilea, o scena in care, in plin realism al intrigii si desfasurarii, se aude un zgomot vibrant, asemanator unei corzi care se rupe – nimeni nu stie ce e si care e explicatia acelui sunet prelung. Un mister, un simbol, o ruptura in ordinea realului. Evoc aceasta scena pentru ca si in mine s-a rupt atunci o coarda misterioasa. A fost o ruptura care m-a facut sa nu mai fiu „intreg“ de atunci incoace, oricite momente de bucurie, satisfactie sau entuziasm am avut.
Am stat la Paris pina la 1 iulie 1983. Intre timp, am fost la München, sa fac cunostinta cu colegii. Orasul nu mi-a prea placut… Nici azi nu ma simt suficient de atasat de el, desi il consider, totusi, „acasa“. La Paris mergeam la filme, mai scriam pentru emisiunile culturale, ma intilneam saptaminal cu Monica, Virgil si colaboratorii lor, ma vedeam des cu Marie-France, cu Mihnea Berindei, cu Alexandra si Grigore, cu Andrei si Anca Olsufief, cu Ion Filotti aproape saptaminal, cu Laura Korne, care ma invita la sfirsiturile de saptamina in somptuoasa vila din Ville d’Avrey. Mai vizitam si alti amici, ma plimbam prin Paris – oras pe care il cunosc acum destul de bine – pe la muzee, mai vedeam si alti romani dintr-o societate bucuresteana care se muta, incet-incet, in emigratie.

Mi-au venit si cartile din tara, apoi, la München, ceea ce Alexandra putuse scoate din apartamentul meu, citeva obiecte, citeva mobile, amintiri – sau supravietuitori – din citeva dezastre istorice. De la 1 iulie 1983 am inceput sa lucrez la Europa Libera si tot de atunci traiesc in Germania, al carui cetatean am devenit in 1992.
Amintirile mele de la Europa Libera fac obiectul unui alt capitol al cartii de fata. Confruntarea mea cu Istoria, sau poate, mai bine zis, presiunea sufocanta la care m-a supus Istoria acestor ultimi aproape 70 de ani, pe mine si pe multe, multe milioane de semeni, mai are un episod: evenimentele din toamna si iarna lui 1989.
Devenise limpede, din caderea regimurilor comuniste, unul dupa altul, despre care citeam uluit in presa internationala sau pe care le priveam consternat la televiziune, ca va veni si rindul Romaniei. Cel putin caderea Zidului de la Berlin, cel mai important si dramatic eveniment postbelic, m-a dus pina la lacrimi. Cuprins de frenezie, am iesit pe strada spre a asista la bucuria nemtilor: deziluzie! Bucurie nu era decit la Berlin. La München era o noapte placida si terna…

Printre colegi, eram dintre cei mai sceptici cu privire la o iminenta cadere a lui Ceausescu. Imi dadeam seama ca a venit „marea curatenie“ in estul comunist al Europei, imi dadeam seama ca se va intimpla ceva si in tara, dar eram convins ca Securitatea si Armata nu-l vor trada, fiindu-i prea complici, prea partasi la tirania ce redevenise, in ultimii ani, criminala. Evident, imi imaginam ca KGB-ul avea o falanga si in Romania, dar n-o credeam destul de puternica pentru o rasturnare. Asa ca evenimentele de la sfirsitul lui decembrie ’89 m-au surprins. Iar ma inselasem. Nu vazusem, nu-mi imaginasem faptul ca tiranul analfabet va fi sacrificat pentru ca Securitatea si restul aparatului sa se salveze si nici nu vedeam – de altfel, nimeni nu a vazut – ca aceste forte se pregatisera si pentru preluarea rapida chiar si a puterii economice: valuta pe care noi o banuiam ca ajunge in conturile secrete ale dictatorului mersese in miile de buzunare ale complicilor, gata sa... cumpere acum tara. Romania s-a bucurat in acele zile de o popularitate si o simpatie de necrezut in Occident. Nu ne venea nici noua a crede. Dar totul a incetat o data cu simulacrul de proces si cu executia. Sigur ca Ceausescu trebuia omorit, dar felul cum au facut-o urmasii si viitorii profitori a fost mai mult decit o greseala politica. A fost o pecete neagra pusa pe cartea unui viitor incert si dramatic.

La alungarea lui Ceausescu ne aflam cu totii pe culoarele radioului, lacrimind si ciocnind cupe cu sampanie. Eram preocupati sa aflam cine va fi urmasul; am aflat repede: a fost un comunist marginalizat in locul unuia dement si fanatic. Nu asta asteptam... Nu se petrecuse la fel peste tot in Est... Iliescu nu a fost si nu putea fi un Havel...
In saptaminile acelea tulburi, cu vesti si atitudini contradictorii, am vazut bine doua lucruri. Intii – ca reinfiintatele partide politice istorice, cu liderii lor, nu vor avea nici o sansa de a se impune si cuceri masele. Liderii erau depasiti de istorie, anacronici si decuplati de la realitate, dar Romania avea nevoie de ceva nou, ceva de care nu a fost, vai!, in stare – si nu e nici azi –, si anume de un partid facut de oameni tineri, dinamici, cinstiti, necompromisi de coexistenta cu comunismul, lucizi si radicali in vointa de a impune reformele vitale. Desi ceea ce am vazut din 1989 incoace ma convinge ca, chiar daca ar fi existat un astfel de partid, mafia securisto-activista, care a pus imediat mina pe tara si pe toate puterile ei, pentru multi ani inca de aici incolo, nu l-ar fi lasat sa existe si sa se impuna, folosind orice mijloc impotriva acestuia, chiar mai rau decit mineriadele.

Al doilea lucru pe care l-am inteles a fost ca alianta dintre complotistii anticeausisti si mafia proceausista din partid, Securitate si viata publica, care la inceput fusese marginalizata, s-a refacut in scurt timp, iar momentul poate fi usor reconstituit: este vorba de anuntarea reintrarii in viata politica si publica a lui Adrian Paunescu si C.V. Tudor. Cu alte cuvinte, nu in inchisoare, unde le era si le este locul, ci in Parlament. Victoriosii nu puteau rezista singuri, nu numai pentru ca erau mai putini, ci pentru ca erau legati de o inextricabila complicitate cu ceilalti, fostii fideli. Se puteau santaja reciproc, dar au facut o pace mafiota care s-a dovedit lucrativa, producatoare, si de o parte si de alta, de multe si mari averi, beneficii, posturi. Un imens rapt. O prada impartita din tot ceea ce a venit ca ajutor si imprumut din strainatate si din tot ceea ce era proprietatea poporului roman. De cite ori vin in Romania, semnele acestui jaf si ale acestei cirdasii imi sar in ochi si-mi aduc aminte ca au trecut peste 50 de ani de istorie de cind tara mi-a fost furata. Si furata mi-a ramas pina azi...

_________
Fragment din volumul de scrieri memorialistice Copacul din cimpie, in pregatire. O varianta a primei treimi din acest text a aparut in revista Vatra Nr. 11-12 din 1996.

Erata: In prima parte a acestui text, publicata in numarul trecut al Observatorului cultural, s-a strecurat o eroare de datare: in fraza „Au urmat, asadar, anii relativei liberalizari, datorita carora, terminind facultatea in 1973…“ se va citi „in 1963“.