OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Valeriu Gherghel
Porunca lui rabbi Akiba. Ceremonia lecturii de la Sfintul Augustin la Samuel Pepys. Eseuri si autofrictiuni exegetice,
Editura Polirom, Colectia „Plural M“, Iasi, 2006, 264 p.

Cind un autor debuteaza cu o carte atit de inchegata, dind in vileag o rarisima virtuozitate stilistica si nu numai, cum este cazul lui Valeriu Gherghel, care catadicseste sa iasa la lumina cu Porunca lui rabbi Akiba. Ceremonia lecturii de la Sfintul Augustin la Samuel Pepys. Eseuri si autofrictiuni exegetice (2005, Editura Polirom), nu ai cum sa nu iei gestul cu pricina ca pe o ironie auctoriala, proprie rafinatului eseist in orice circumstanta. De altfel, el nu se iarta nici macar pe el insusi, asa cum nu ii iarta nici pe altii, morti sau vii, caci permanenta sa preocupare este sa discrediteze pe cit posibil prezenta celui din spatele acestor texte prea bine conduse pentru a nu atrage atentia asupra unei insistente cerebralitati.

inca din succintul Avis au lecteur cititorul este prevenit cum ca „eseurile ce urmeaza pot fi, desigur, citite intr-un dublu registru: ca o succinta istorie a lecturii (si cartii) in Antichitatea tirzie si Evul Mediu (daca nu sint prea prezumtios) si, nu mai putin, ca o istorie personala, ca o ego-grafie, la fel de succinta, a cititorului postmodern care sint, situat la sfirsitul lecturii…“. Cu alte cuvinte, volumul va fanda gratios intre rigoarea studiului academic, pe care incearca permanent sa o dilueze formal macar, si libertinajul seducator al eseului; din aceasta perspectiva, Valeriu Gherghel se dovedeste a fi un echilibrist cit se poate de dibaci, reusind performante greu de egalat.

- Smerenia orgolioasa
Cu toate acestea, se poate sesiza, in palimpsestul acribios al textului, o anumita preocupare, ludica si ea, de nu chiar ironica, de a-si da singur, cu mare voluptate, nemeritate dupace. „Nu mi-a placut niciodata sa complic, expresiv, lucrurile“, anunta combativ scriitorul, chiar daca stie, de fapt, prea bine ca estetismul nu e nicicind blamabil in critica si ca, mai mult decit atit, calofilia conditioneaza reusita genului eseistic. De faptul ca stilul sau este unul cit se poate de viu, de colorat, de ramificat, de generos semantic, este constient si el, doar ca ii place sa se joace nu musai cu propria-i persoana, ci cu lectorul naiv: fatisa smerenie nu e altceva decit semn al unei orgolioase afirmari a propriei superioritati scripturale. Retorica aceasta a minimalizarii atuurilor din dotare este continuata citeva rinduri mai jos, cind autorul isi da pisicher cu parerea despre prezentul tom: „Eruditia din aceste articole (cita e!) tine, fireste, de tacticoasa parodiere a obiceiurilor savante“. De ce „fireste“, ma intreb, naiv, caci citind cartea de fata ai impresia ca nimic nu pare a-i fi scapat eseistului din domeniul pe care-l ataca fara complexe, citind lejer, cu o naturalete putin trucata, ba din latina, ba din germana, ba din franceza mai mult sau mai putin actuala etc. etc. Raspunsul nu intirzie, insa, iar el este doar pe jumatate ghidus: „Carturarul e, prin definitie, o fiinta de comedie. M-a amuzat sa-i iau in desert gesticulatia pompoasa si ticurile“.

Si totusi, Valeriu Gherghel este un carturar, oricit s-ar strofoca sa-si ascunda profilul de studios sub costumul de histrion. Ceea ce sarjeaza el aici, insa, este eruditia strict retorica, gaunoasa, care aluneca, pentru cine stie sa-i sesizeze cabotinismul, in ridicol. Mostre graitoare sint de gasit, cu duiumul, in mediul academic, in care, din cite stiu, si eseistul nostru isi face, fentind canoanele, veacul.
intr-un prim eseu, autorul manifesta indaratnicia de a-si relativiza asertiunile, incercind sa-si pacaleasca mai putin ingeniosul lector: „Nu mi-am propus sa uluiesc umanitatea printr-o serie de ultime adevaruri sfruntate, in numele faptului ca mi-am conceput propozitii la persoana intii. Mi-am propus, pur si simplu, sa nu ma bag in seama. Mai mult, nu cred nici o iota din cele pe care le declar ritos int-o privinta sau alta“. E semn de inteligenta sa-ti iei scumpa stradanie á la légère, intrucit simtul umorului se exerseaza mai intii asupra propriei persoane, iar fara el nici seriozitatea nu are sorti de izbinda. Iar Valeriu Gherghel e, oricit l-ar irita acest lucru, un eseist cit se poate de serios.
Doua lucruri rezulta de aici, ca sa folosesc o celebra formula: mai intii, faptul ca tocmai mimind modestia, chiar luindu-se, provocator, in balon, autorul isi iteste zimbetul ironic in mai fiece text; secundo: procedind astfel, smerenia devine orgolioasa, iar eseurile tind sa contureze un autoportret en miettes al sprintarului autor. Cine nu dibuieste cum se cuvine acest joc, risca sa-si fixeze, la finalul lecturii, un rendez-vous cu Valeriu Gherghel si sa aiba surpriza ca el sa nu apara. Si ar fi, credeti-ma, pacat…

- „Citim impotriva lumii vazute si impotriva mortii“
Tentatia cea mai mare a comentatorului este sa citeze cit mai mult, desi dificil este si sa te decizi la ce sa te opresti, caci acest discurs, indragostit de sine in aceeasi masura in care se trimite, punitiv, la plimbare, acapareaza prim-planul, seducind mai curind decit convingind. Sau mai intii seducind si apoi convingind. Asta pentru ca, de multe ori, eseul capata alura unei confesiuni (ceea ce, intr-o considerabila masura, chiar este, la originea sa). Pornind, de pilda, de la optiuni intime, autorul isi extinde experienta si ajunge sa „teoretizeze“ (ghilimelele sint absolut necesare) pe marginea nevoii de lectura, a perceperii strict rationale, intelectuale a lumii: „Citesc, spre exemplu, marturiseste el, Odiseea, spre a ma instrui despre cum mai arata lumea in ceasul de fata si parcurg doar din curiozitate, cu creionul in mina, naratiunea lui Saul Bellow, Ravelstein, in jurul careia s-a iscat o discutie foarte patimasa nu cu mult timp in urma“.

Nimic paradoxal aici, caci, sustine persuasiv eseistul, „orice jubilatie senzoriala trece mai intii prin intelect. Desfatarea este efectul unei cautari exegetice, in care e implicat, intii de toate, intelectul“. Prin urmare, este nevoie de lectura clasicilor pentru a te putea bucura de cele mai elementare placeri actuale. Care, si ele, sint, in pofida eventualei lor insinuari contemporane, vechi de cind lumea.
De ce trebuie sa citim? Ce ne „iese“ de aici? Cu ce ne alegem? Nu e o irosire a timpului, care ar putea fi consumat in scopuri mult mai practice? Iata intrebari care se ridica din ce in ce mai insistent in ultima vreme. Cind gazduieste raspunsuri atit de dificile, pagina se incarca de o pioasa sobrietate, constientizata si asumata ca fiind, totusi, cea mai potrivita: „Citim pentru a ne instrui, fireste, dar mai ales pentru a evada, pe timpul lecturii, din strimtoarea lumii. Citim, de fapt, impotriva lumii vazute si, vorba mare!, impotriva mortii. Lectura este, in chip esential, o modalitate de evaziune.

Cind citesti, lumea devine aproape suportabila“. Tonica pledoarie pentru viciul (nepedepsit, credea, poate pripit, Valery Larbaud) al lecturii, dar sesizabila, mi-e teama, doar de cei deja atinsi de microbul cartii. Dar, spunea cindva memorabil Alexandru Paleologu, exista atita viata cita literatura si nu invers! Om in adevaratul sens al cuvintului, sustine si anahoretul-eseist, nu devii decit dupa ce iti insusesti citeva dintre marile sensuri ale lumii, conservate, de regula, in carti. Valeriu Gherghel nu se indura sa faca o prea apasata diferenta intre „asa-zisa experienta directa, care e pur si simplu o fantasma, o imposibilitate, si experienta obtinuta deviat, prin intermediar, care e, nu-i asa?, inutila si inselatoare“. Sint intru totul de acord (de nu devine rizibila adeziunea mea), mai ales ca nu experienta in sine e importanta, ci, de buna seama, sporul pe care ea il prilejuieste in individ. Or, lectura unui roman poate egala, ba chiar depasi infruntarea directa a nu stiu carei situatii mai breze. in plus, sintem, fara sa ne dam seama uneori, modelati de cultura, traim prin ea si o aspiram inconstient; are dreptate autorul sa sustina cum ca „daca nu ar exista un poem erotic, precum Cintarea cintarilor, sau poemele trubadurilor s…t am sti mult mai putin despre iubirea-pasiune si despre frumusete“. Nu mereu traitul devine inteles, abia marile carti ale lumii deschid ochii, inlatura solzii de pe retina.

- Ia si citeste!
Cea de a doua parte a volumului este ceva mai aplicata, ocupindu-se de un domeniu in care lectura devine esentiala, un gest care nu-si mai permite alintul arbitrarietatii: Lectio divina. Aici este nevoie de un maestru, de un ghid (iar rabbi Akiba, cel din titlu, a fost unul, interzicind un anumit context, cel nuptial, al lecturii poemului Cintarea cintarilor) pentru a ajunge la liman. De corecta intelegere a textului sacru depinde mintuirea, astfel incit, constata autorul, suficient de initiat in hermeneutica sfintilor parinti, „omul citeste supravegheat si lectura presupune intotdeauna asistenta unei comunitati exegetice“. intregul protocol se supune unei nevoi de percepere cit mai limpede a intentiei operei, caci a citi devine echivalent cu a cauta marele adevar: „sacralitatea Cartii va interzice cititorului crestin orice deturnare a literei“. Textul sacru nu mai este opera aperta, asa cum poate fi, prin natura sa, unul laic.

Lectura imprima si anumite ticuri; atunci cind iese de sub incidenta sacerdotala a cartii sfinte, Valeriu Gherghel isi recupereaza rapid suflul ironic, taios. De pilda, daca unele gesturi tradeaza in mod limpede eronata intelegere a textului, „scopirea lui Abélard de catre jupinul canonic Fulbert, unchiul Heloisei“ nu poate fi luata drept „episod necesar al unei istorii a lecturii, dar ca episod al eternei prostii omenesti“. Aferim! Lectura excesiv literala sfirseste nefericit, caci multi au ales sa se transforme in scapeti numai din cauza unor rateuri hermeneutice. Origene, de pilda. Paginile in care autorul incearca sa dibuiasca in chiar teoriile acestuia despre lectura, detectivistic, ce a determinat mutilarea sfintului sint cit se poate de lucide, dar nu-si refuza barbatesti alunecari ironice: „Istoria lecturii crestine incepe, poate, cu o castrare si se incheie printr-o frictiune. intr-un fel citeste Pepys, intr-altul Origene. Dar de fiecare data lectura are o finalitate somatica“.

Evident, cititorul acestor rinduri va fi devenit curios sa afle ce anume si, mai ales, cum citeste britanicul. El este un bulimic, in asta privinta, parcurge cu satietate tot ce ii cade in mina (sic!). Iar, la un moment dat, da peste o carte desucheata, L’Eschole des filles, una dintre sutele care circulau in epoca, aprinzind imaginatia domnilor si imbujorind, de jena, obrajii doamnelor. Ei bine, remarca eseistul, Pepys citeste „participativ“, „empatic“. Iata pasajul din jurnal, pe care Valeriu Gherghel il reproduce prompt, ispititor, ferindu-se, iezuistic, as spune, sa-l traduca: „It did hazer my prick para stand all the while, and una vez to décharger“. Din editia in romana fragmentul lipseste, cu toate ca, in ciuda amestecului poliglot, nu cred sa aiba nevoie de transpunere. Comentariul celui care, de aici pornind, are ironicul curaj de a-si subintitula opul „eseuri si autofrictiuni exegetice“ este cit se poate de elocvent, desi succint, timid parca: „o lectura de juisare, o autofrictiune. La propriu, de aceasta data“. Nu altfel citea, dupa cum marturiseste in memorii, Negoitescu anumite pagini din Rascoala lui Rebreanu, cuantificind valoarea lor prin prisma aceleiasi placeri paraestetice.

Celelalte eseuri ale bucoavnei devin inca mai sprintene, fiind ancorate ceva mai drastic in imediatul prezent. Exemplara ar fi o proza à la Borges, Comedia substituirilor, dar si alte texte. De fapt, Valeriu Gherghel nu comite niciodata pagini de umplutura; tocmai de aceea mi-a fost greu asupra carui text sa ma opresc, pe care sa-l scot la lumina si pe care sa-l nedreptatesc. Dar aceasta complexata cronica nu se vrea decit un stingaci indemn: Tolle, lege – Ia si citeste! Autorul iesean este, o spun cu toata responsabilitatea, unul dintre cei mai fermecatori eseisti actuali, care stie sa transforme lectura intr-un adevarat spectacol, sa imbine perfect seriozitatea, eruditia, cu subminarea ironica a acestora, echilibrind sensibilitatea si cinismul, malitiozitatea si admiratia, lirismul si grotescul etc. Grobei al lui Breban ar fi spus, fara sa clipeasca: „o carte instructiva“. Eu spun, la fel de bolovanos: una pur si simplu seducatoare!