OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Romana comuna

Romana comuna saceeasi perioada a mai fost denumita romana primitiva (G. Weigand, Ov. Densusianu, S. Puscariu, Al. Philippide, G. Ivanescu, I. Ghetie), straromana (S. Puscariu), romana primitiva comuna (D. Macrea), protoromana, traco-romanica (I. Coteanu)t este o etapa fundamentala din istoria veche a limbii noastre. [...] De-a lungul citorva veacuri si in conditii particulare de utilizare, din latina dunareana se va dezvolta un nou idiom, cu individualitate proprie – limba romana, a carei prima faza si forma de existenta poarta numele de romana comuna. Aceasta denumire indica un idiom folosit ca unic mijloc de comunicare de un insemnat numar de vorbitori, care ocupau spatii vaste, situate in stinga si in dreapta Dunarii; mai exact, romana comuna era „limba vorbita de stramosii dacoromanilor, aromanilor, meglenoromanilor si istroromanilor de azi, inainte ca orice legatura intre ei sa fi fost intrerupta“ (S. Puscariu, 1974, p. 58). Initial, romanii de la nordul si sudul Dunarii formau o comunitate teritoriala si de civilizatie, „oglindita in unitatea limbii“ (Al. Rosetti, 1968, p. 352); mai tirziu, unitatea de limba si de civilizatie se va sparge, rezultatul ultim fiind constituirea celor patru dialecte romanesti: aroman, dacoroman, meglenoroman, istroroman. Cu acest proces se incheie perioada numita romana comuna, iar de aici inainte fiecare varianta dialectala va urma o linie proprie de evolutie. Ca stadiu arhaic de limba – anterior impartirii si separarii in dialecte –, romana comuna nu este nici atestata, nici cunoscuta documentar. In absenta oricaror probe scrise, configuratia ei de ansamblu si particularitatile tipice sint relevate numai de reprezentarea ipotetica, refacuta de filologi prin metoda reconstructiei. Complicata, dar posibila, reconstructia s-a fondat pe studii comparative si deductii. In acest sens, alaturi de referirea la latina, decisiva a fost analiza caracteristicilor lingvistice ale dialectelor romanesti in varianta lor actuala, ceea ce a permis specialistilor „sa intrevada trasaturile comune si sa restabileasca forma originara“ (S. Puscariu, 1974, p. 58). [...]

Enumeram mai jos citeva fapte fonetice, considerate a fi fost specifice pentru perioada de comunitate lingvistica: sistemul vocalic era format din 6 vocale (a, e, i, o, u si a, vocala nou aparuta, inexistenta in latina), precum si din mai multi diftongi (ie, ea, oa, oi, ai, au, iu) si doi triftongi (iea, ieu); sistemul consonantic prezenta deja o serie de inovatii in raport cu latina dunareana, respectiv consoane si grupuri consonantice de tipul g¡, c¡, t,, d›, s,, n’ (notatii fonetice: g¡, c¡ pentru consoanele care in ortografia curenta se scriu ci, gi; d› pentru consoana dz; n’ pentru consoana n cu caracter moale), l’, cl’, gl’. Aceasta situatie nu excludea existenta diferentelor regionale, mai mult sau mai putin accentuate, diversitatea lingvistica fiind o regula inerenta pentru orice limba vie, indiferent de stadiul sau de evolutie. [...]

Destramarea fazei de comunitate incepe, probabil, la o data relativ timpurie, respectiv in secolul al X-lea. Argumentul – de ordin istoric – este furnizat de cronica bizantina din secolul al XI-lea, scrisa de Kedrenos, care atribuie unor vlahi (deci unor romani) uciderea lui David, fratele tarului bulgar. Importante din punctul nostru de vedere sint data si locul evenimentului: anul 976, la Stejarii Frumosi, loc situat intre lacul Prespa si Kastoria (nord-vestul Greciei de azi). Deci, daca la aceasta data existau grupuri de romani dislocate si deplasate la sudul Muntilor Balcani, inseamna ca epoca de comunitate era macar in parte depasita. Reamintim cauza principala a acestor stramutari de populatie romaneasca: stabilirea masiva a triburilor slave in zona sud-dunareana limitrofa cu fluviul.
Incheierea procesului de scindare a populatiei romanesti in viitoarele grupuri dialectale poate fi plasata, cu aproximatie, in secolul al XII-lea, ipoteza sprijinita de un argument lingvistic: influenta maghiara asupra limbii romane, care se manifesta incepind cu secolul al XII-lea, este receptata si confirmata numai de dacoromana. In consecinta, numai de la aceasta data se poate admite separarea deplina a celor patru grupuri de romani: aromanii, dacoromanii, meglenoromanii si istroromanii. Intervalul cuprins intre secolele al X-lea-al XII-lea formeaza, asadar, pragul intre doua stadii hotaritoare din evolutia limbii romane.

(Maria Cvasnai Catanescu, Limba romana. Origini si dezvoltare, Editura Humanitas, Bucuresti, 1996, p. 72-75)

*

Romana comuna

Romana comuna (in alte acceptii filologice: romana primitiva – G. Weigand, Ov. Densusianu, S. Puscariu, Al. Philippide, G. Ivanescu, I. Ghetie; straromana – S. Puscariu; romana primitiva comuna – D. Macrea; protoromana, traco-romanica – I. Coteanu) este o etapa fundamentala din istoria veche a limbii noastre. [...] Pe durata citorva veacuri si in conditii specifice de utilizare, din latina dunareana se va dezvolta un nou idiom, cu individualitate proprie – limba autohtona sefortul de a „prelucra“ ii joaca feste dnei Rogalski, caci „autohtona“ nu este, in aceasta situatie, sinonim cu „romana“!! – n.m. C.M.), a carei prima etapa de existenta se numeste conventional romana comuna. Denumirea aceasta [din nou, originalitatea se reduce la inversarea ordinii cuvintelor – n.m. C.M.] indica o limba folosita ca unic mijloc de comunicare de un numar mare de vorbitori, care ocupau, teritorial, spatii vaste [tot o „contributie originala“, soldata cu un pleonasm evident, de vreme ce spatiile sint teritorii – n.m. C.M.], situate in stinga si in dreapta Dunarii. In termenii lui S. Puscariu, romana comuna era „limba vorbita de stramosii dacoromanilor, aromanilor, meglenoromanilor si istroromanilor de azi, inainte ca orice legatura intre ei sa fi fost intrerupta“ (Sextil Puscariu, Cercetari si studii, Editura Minerva, Bucuresti, 1974, p. 58).

Initial, romanii de la nordul si sudul Dunarii formau o comunitate teritoriala si de civilizatie, „oglindita in unitatea limbii“ (Al. Rosetti, op. cit., 1978, p. 352); ulterior, aceasta unitate se va destrama, rezultatul final reprezentindu-l constituirea celor patru dialecte romanesti: aroman, dacoroman, meglenoroman, istroroman, care vor urma o linie proprie de evolutie. Ca stadiu arhaic de limba – anterior impartirii si separarii in variante dialectale –, romana comuna nu este nici atestata, nici cunoscuta documentar. In absenta oricaror probe scrise, configuratia de ansamblu si particularitatile tipice ale acesteia au fost relevate numai de reprezentarea ipotetica, refacuta de filologi prin metoda reconstructiei lingvistice. Aceasta s-a fondat pe comparatia cu etimoanele latinesti (cuvintele de origine) si pe analiza concomitenta a formelor lingvistice rezultate in dialectele romanesti in varianta lor actuala, fapt ce a permis specialistilor „sa intrevada trasaturile comune si sa restabileasca forma originara“ (S. Puscariu – Asupra reconstructiei romanei primitive, in Cercetari si studii, Editura Minerva, Bucuresti, 1974, p. 58). [Modul in care citeaza Florina Rogalski, preluind in editia noua pina si notele de subsol din cartea Mariei Catanescu, ignorate in editia din 2002 a manualului, este unul neprofesionist si inconsecvent, dovedind o data in plus ignoranta absoluta a „autoarei“ in materie de utilizare riguroasa a surselor – n.m. C.M.]

Doua trasaturi fonetice majore definesc perioada de unitate lingvistica primordiala: sistemul vocalic care so noua mostra de „originalitate“ si cacofonia e gata! – n.m. C.M.t era format din 6 vocale (a, e, i, o, u si a – utima fiind o vocala nou aparuta, inexistenta in latina), precum si din mai multi diftongi (ie, ea, oa, oi, ai, au, iu) si doi triftongi (iea, ieu); sistemul consonantic care ssic!t prezenta deja o serie de inovatii in raport cu latina dunareana, respectiv consoane si grupuri consonantice de tipul c¡,g¡,(notatii fonetice care in ortografia curenta se scriu ci, gi), d› (penru dz), t, s, n’ (pentru consoana „n“ cu caracter moale), l’, cl’, gl’. Sistemul fonetic unitar nu excludea diferentele regionale, ce caracterizeaza orice limba vie, indiferent de stadiul sau de evolutie.
Ca si inceputul limbii romane comune, destramarea fazei de comunitate trebuie sa fi fost un proces lent si, ca atare, indelungat, produs o data cu secolul al X-lea. Argumentul – de ordin istoric – este furnizat de cronica bizantina din secolul al XI-lea, scrisa de Kedrenos, care atribuie unor „vlahi“ (deci, unor romani) uciderea lui David, fratele tarului bulgar. Evenimentul, produs in 976, la Stejarii Frumosi, loc situat intre Lacul Prespa si Kastoria (nord-vestul Greciei de azi), arata ca la acea data existau deja grupuri de romani dislocate si deplasate la sudul muntilor Balcani, ceea ce insemna ca epoca de comunitate istorica si lingvistica era, fie si numai in parte, depasita. Stramutarile de populatie romaneasca au fost cauzate de stabilirea masiva a triburilor slave in zona sud-dunareana limitrofa fluviului.

Incheierea procesului de scindare a populatiei romanesti in viitoarele grupuri dialectale poate fi plasata, cu aproximatie, in secolul al XII-lea, ipoteza bazata pe un argument lingvistic: influenta maghiara asupra limbii romane, care se manifesta incepind cu secolul al XII-lea, este receptata si confirmata numai in dacoromana. In consecinta, numai de la aceasta data se poate admite disocierea celor patru grupuri de romani: aromanii, dacoromanii, meglenoromanii si istroromanii. Perioada cuprinsa intre secolele al X-lea si al XII-lea formeaza, asadar, pragul intre doua etape decisive din evolutia limbii romane.

(Florina Rogalski in Manualul de limba si literatura romana pentru clasa a XII-a, Editura Corint, Bucuresti, 2003, p. 17-18)

Ce aduce cu adevarat nou editia „revizuita“ a manualului coordonat de Eugen Simion? O modificare in „metoda de lucru“ a „autoarei“ Florina Rogalski: daca anul trecut ignora trimiterile bibliografice si notele de subsol din cartea Mariei Catanescu, anul acesta, ca o „profesoara tipicara“ ce este, prof. dr. Florina Rogalski s-a hotarit sa le plagieze si pe acestea... asa, pentru mai multa credibilitate stiintifica.
Curat revizuire sub inalta obladuire academica! (C.M.)