OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mircea ANGHELESCU
Mistifictiuni (Falsuri, farse, apocrife, pastise, pseudonime si alte mistificatii in literatura),
Editura Compania, Colectia �AltFel�,
Bucuresti, 2008, 208 p.

Impasul cercetarii istorico-literare, tot mai evident (si) la noi in ultimele doua decenii, isi are originea intr-un complex de factori, intre care, cu siguranta, mutatiile epistemice specifice postmodernitatii si efectele deja sesizabile ale globalizarii sint elemente esentiale. Discursul istorico-literar s-a constituit in special ca discurs despre literaturile nationale, intr-o anumita masura legitimant; este, prin urmare, clar de ce �spiritul� lumii globalizate i se opune manifest si/sau subversiv, punindu-i in chestiune temeiurile de existenta. Mai e viabila, incitanta, productiva cercetarea de tip istorico-literar?! Iar discursul implicat de un asemenea demers mai poate fi socotit adecvat ori adecvabil lumii noastre?! Ivite in chip firesc in culturile europene prestigioase, atari intrebari nu suna, s-o recunoastem, la fel de firesc in spatiul romanesc. Aici, unde ne lipsesc inca editiile de opere complete ale unor scriitori importanti (de pilda, nimeni n-a putut duce pina la capat editia Sadoveanu), sau biografii ale unor mari autori (Arghezi e un exemplu), sau lucrari bibliografice absolut indispensabile, chestiunea �desuetudinii� istoriei literare n-ar trebui sa fie atit de presanta...
A pleda pentru istoria literara, a incerca sa argumentezi ca ea e in continuare (si nu are de ce sa nu fie) un teritoriu extrem de ofertant nu este o optiune comoda, presupunind o gindire strategica bine articulata si mai ales existenta unui proiect.

Dadeam, in urma cu citeva saptamini, exemplul unui carturar care pledeaza foarte convingator in favoarea istoriei literare, propunind solutii viabile de reabilitare/reconfigurare a disciplinei; e vorba de Cornel Ungureanu si de proiectul �geografiilor literare�. Un alt exemplu, un alt reper de neocolit in acest sens e reprezentat, fara indoiala, de Mircea Anghelescu, spirit mobil si vivace, conectat la ultimele noutati in domeniu, pe care le pune in slujba spiritului viu al traditiei.
Ca profesorul Mircea Anghelescu este un �semanator� de sugestii foarte interesante, capabile sa lumineze din unghiuri noi aspecte vechi ale istoriei literaturii romane, se vede foarte bine si din recentul volum de la Editura Compania, Mistifictiuni � o carte de istorie literara nu doar instructiva, ci si de-a dreptul captivanta, unde exactitatea informatiei, limpezimea discursului vertebrat de o argumentatie impecabila se aliaza cu ingeniozitatea unor propuneri interpretative. O carte care atrage atentia, implicit, asupra faptului ca pe terenul cercetarii fenomenului literar romanesc exista zone aproape neexplorate. Intre acestea, zona cit se poate de incitanta a mistificarilor literare, intens si cu savoare investigata in Occident, neglijata in chip surprinzator la noi.

In tari precum Franta sau Anglia interesul fata de aceasta tema, vechi de cel putin doua secole, a sporit in ultimii ani, bibliografia mistificarii literare imbratisind aspecte tot mai diferite, de la, de pilda, analizarea legaturii dintre pseudonim si problemele identitare pina la cercetarea lecturii/lecturilor mistificatoare (mélire). Temei cu pricina i se consacra colocvii, studii acribioase ori volume anecdotice, lucrari teoretice cum ar fi aceea a lui Jean-François Jeandillou despre �estetica mistificarii�; exista chiar si un fel de �dictionar� tematic realizat de Philippe Di Folco, aparut de curind la Paris, Les Grandes Impostures littéraires. Canulars, escroqueries, supercheries et autres mystifications � din care autorul Mistifictiunilor citeaza citeva situatii memorabile. In cultura romana, putinele lucrari care se ocupa de �falsuri, farse, apocrife, pastise, pseudonime si alte mistificatii� sint cercetari de natura strict istorica sau filologica, nu investigatii intreprinse din unghiuri multiple, bunaoara din unghiul antropologiei culturale � precizeaza autorul cartii de fata, care isi propune sa acceada �in spatiul psihologic al falsului ca fictiune si al motivatiilor sale�.

O carte nu doar instructiva, ci si de-a dreptul captivanta
La reperele bibliografice franceze si britanice Mircea Anghelescu se raporteaza creativ, ceea ce trebuie subliniat, cred, cit se poate de apasat. El nu ne livreaza o teorie de import, ci formuleaza o propunere conceptuala personala. Introducind in discutie notiunea de �mistifictiune�, cercetatorul o defineste � foarte limpede si in acelasi timp foarte expresiv � ca pe �o fictiune la patrat, o fictiune a fictiunii, adica o fictiune care isi mistifica propria identitate�. Termen-valiza, �mistifictiunea� acopera o varietate de texte-farsa, a caror miza ludica e dublata intotdeauna de o miza identitara. Delimitindu-si cu maxima precizie teritoriul de explorat, autorul Mistifictiunilor opereaza totodata distinctia dintre �falsul literar� si �falsificarea unui obiect� sau plagiat. In vreme ce plagiatul este �o operatiune artizanala care acopera un furt, iar rezultatul sau nu priveste deloc literatura�, falsul literar sau mistifictiunea este creatie in adevaratul inteles al cuvintului, indica o categorie speciala de texte literare. Mistifictiunea, asa cum e circumscrisa in cartea profesorului Mircea Anghelescu, este, de fapt, o specie literara in sine.

Mi se pare ca discutarea/conceptualizarea falsului literar ca specie literara autonoma constituie un accent suplimentar introdus in dezbatere de cercetatorul roman si, as indrazni sa afirm, poate chiar o contributie la teoria intertextualitatii. O alta nota specifica a cartii � in raport cu abordarea temei in culturile occidentale � pare sa fie (daca nu cumva ma insel) o mai pronuntata accentuare a ideii de literaritate in examinarea textelor din categoria amintita. Sigur, examinarea se face si dintr-o perspectiva a antropologiei culturale, dar mi se pare ca nu aceasta e precumpanitoare, ca in studiile franceze, de pilda. Mircea Anghelescu nu merge dinspre textul literar spre studiul mentalitatilor, ci invers, folosindu-se de sugestiile pe care i le poate oferi studiul mentalitatilor pentru o mai ingenioasa cercetare a textului literar. Un argument in sprijinul afirmatiei ca pentru Anghelescu literaritatea este un element central in conceptualizarea falsului literar ne e furnizat de paginile in care acesta analizeaza binecunoscuta carte a lui Dinicu Golescu, Insemnare a calatoriei mele, ca pe un fals jurnal, ca pe o fictiune.
Mistifictiunile lui Mircea Anghelescu reunesc mai multe studii de caz menite sa ilustreze variatele tipuri de fals literar.

Toate sint spectaculoase si, ceea ce trebuie neaparat remarcat, beneficiaza de atuul narativizarii. Capitolul despre mistificarile puse in scena de Constantin A. Ionescu (�celebrul� Caion) pentru a-l discredita pe Caragiale, ori capitolul dedicat farselor lui Adrian Corbul/Adrien Le Corbeau sau acela care, sub pretextul �procesului� prilejuit, in epoca interbelica, de romanul lui D.H. Lawrence, Amantul Doamnei Chatterley, si de mistifictiunea lui Clifford Moore alias Felix Aderca (Al doilea amant al doamnei Chatterley), aduce in discutie reflectarea sexualitatii in literatura moderna � si exemplele pot continua � sint realmente �naratiuni� captivante. Strategiei autorului de a alia discursului istorico-literar un discurs cu deschideri teoretice i se adauga avenit o strategie a narativizarii studiului.
In Mistifictiuni, inventarierea unei serii intregi de �lecturi improprii� (care sint tot atitea �erori involuntare�) si de farse literare mai mult ori mai putin gratuite (de la fictiva Cronica a lui Huru �fabricata� de elanul patriotilor pasoptisti la mistifictiunea continuta de pseudonimul A. Mirea) ii ofera lui Mircea Anghelescu ocazia de a demonstra � magistral � ca istoria literaturii romane e un rezervor nebanuit de surprize...