OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Alex STEFANESCU
Istoria literaturii romane contemporane, 1941-2000
Editura Masina de scris, Bucuresti, 2005, 1176 p.

Istoria literaturii romane contemporane (1941-2000) a lui Alex Stefanescu nu este, de fapt, o istorie a literaturii romane contemporane. De mult n-am vazut un asemenea rateu de proportii, expus intr-o impecabila haina grafica. Lipsa de criterii si adecvate – cel „politico-literar“ e o inventie! –, si necesare unei sinteze (chiar si intentionala fiind!), absentele scandaloase ale multora dintre scriitori, portretistica in descendenta calinesciana, dar flancata de stilul jurnalistic lipsit adesea de adincime s.a., toate acestea fac din opul, elegant altfel, o nereusita rasunatoare in materie de studiu retrospectiv si nu numai.

Cartea in cauza nu intra nici in perimetrul istoriei literaturii – adica retrospectiva alcatuita dintr-o succesiune de cvasimonografii care intra in sau depasesc asa-numitele canoane in primul rind culturale – si nici in acela al istoriei literare, inteleasa ca o metoda filologica aplicata, in acest caz, la literatura ultimelor sase decenii. E, mai degraba, un puzzle de profiluri puternic subiectivizate, multe scrise cu aplombul cronicarului, dar care, in lipsa referintelor facute, sintem atentionati, „din mers“, pot distorsiona receptarea, chiar si de catre media noastra intelectuala, a unei epoci framintate.

Si asta, de vreme ce examinam un discurs avind ca obiect perioada cuprinsa intre 1941 si 2000, care a cunoscut, totusi, prelungirile avangardei, crizismul anilor ’47-’49 si toate celelalte orientari (onirismul, de plida, nu poate fi aruncat peste gard) ce coaguleaza, vrem nu vrem, incercarile de panoramare a literaturii noastre, atita cita a fost si cita este, in proiectie social-istorica si, in acelasi timp, culturologica. Demersul istoricului literar, care a traversat pina acum nu mai putin de patru etape – organicista, pozitivista, biografica si imanentista –, nu are cum sa faca abstractie de criteriile determinist-formaliste ce l-au fundamentat ca disciplina, si asta indiferent de unghiul ales: „In aceasta carte este sarbatorita individualitatea“.
Cronologia sectionata in module, respectiv 1941-1946, 1947-1959, 1960-1971, 1972-1981 si 1980-2000, nu inseamna mare lucru la nivelul de structurare a unui asemenea tip de cercetare, daca nu se scot in evidenta continuitatile cu releele lor firesti, reclamate de orice examen istorico-literar. Ezitarile privind titlul din Precizari preliminare nu-l justifica pe cel ales pina la urma.

As spune chiar, cu oarecare malitie, ca ar fi fost mai bine sa se fi numit O istorie selectiva a literaturii romane contemporane, agreata de gruparea de la Romania literara si, desigur, de listele infailibile – nu-i asa? – ale lui N. Manolescu.
Cum sa explici altfel absenta, aproape in corpore, a scriitorilor transilvaneni sau, mai grav, lecturile cel putin hazardate ale unor mari valori si pe care sprinteneala condeiului nu le salveaza, dimpotriva ? Sumarul indica, e adevarat, o preferinta pentru zona fictionalului si mai putin pentru ceea ce numim, in mod obisnuit, metaliteratura. Si aici spectaculosul este la loc de frunte: Alex Stefanescu se misca dezinvolt, mult prea dezinvolt dupa opinia mea, in universuri fixate totusi in mentalitatea receptoare de catre magistratura critica.

A nega, de pilda, fara argumentarea necesara, atributul de capodopera povestirilor voiculesciene (Lostrita, Pescarul Amin sau Ultimul Berevoi), etichetindu-le drept „grandilocventa mitologica“, e o asemenea judecata cel putin aberanta. Inca un exemplu, luat la intimplare: textul lui Radu Petrescu, Meteorologia lecturii – poate cel mai profund tratat romanesc de poetica a receptarii literare – „reprezinta o incercare de sistematizare a impresiilor de lectura, Radu Petrescu facind un fel de literatura comparata subiectiva si dovedindu-se, in felul lui, un erudit“. Ce se poate alege de aici?
Una dintre cartile de rezistenta, semnata de Fanus Neagu (Ingerul a strigat), nu este comentata; aversiunea fata de literatura optzecista sare in ochi, in pofida medalionului consacrat lui Mircea Nedelciu. Navigam mai departe si descoperim ca Adrian Marino, de fapt un istoric al ideilor literare, are un stil de „Cassius Clay al istoriei literaturii“ s.a. De multe ori, valorizarile de aceasta factura sint agrementate sau pur si simplu inlocuite cu informatii laterale, indiferent ca se apeleaza la corespondenta sau la amintiri personale, ce vizeaza biografia si mai putin sau aproape deloc opera. Asemenea mostre sint multiplicabile, insa etalarea lor ar fi, desigur, otioasa in aceste insemnari care atrag doar atentia asupra viciilor de fond – structurale si functionale – in atari abordari cu autor unic.

E, pe de alta parte, un act de curaj, dupa cum nu i se poate contesta lui Alex Stefanescu darul epicizarii in exercitiul critic si, mai concludent poate, capacitatea de a mixa informatia, nu neaparat literara, cu comentariul sau cu parafrazarea operei. Cititorul retine caracterizari expresive: iata, romanul lui Mircea Cartarescu „seamana cu un imens si superb portocal, care are radacinile inghesuite intr-o galeata de plastic“. Exista, de asemenea, profiluri ce meritau sa fie aduse in prim-planul receptarii (Horia Stamatu, de pilda), alaturi de altele, care nu stiu daca mai au impact literar (Emil Hurezeanu poate fi luat ca exemplu). Or, in tot acest context, fotografiile, facsimilele devin adesea mai convingatoare decit comentariile, existind in numeroase cazuri un dezechilibru intre dimensiunea iconica (adesea iterativa, cutare scriitor fiind reprodus in varii pozitii, ca o vedeta) si textul propriu-zis.
Alcatuita astfel, din rupturi, dintr-o multime de goluri si, mai ales, din alternante manicheice de rece/cald, Istoria literaturii romane contemporane mentine interesul celui dornic s-o parcurga de la cap la coada sau invers. E un fel de carte-spectacol, pe care o inchid cu dezamagirea spectatorului-actant intr-o cultura girata de media si confectionata mai mult dupa ureche, cultura in care ochiul din afara parca nu mai lasa sansa celui dinauntru sa se destepte.
.“ (p. 134)