OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Prima remarcă, preliminară, se referă la dimensiunea geoculturală a acestui colocviu: foarte bine reprezentat naţional, îi lipsesc invitaţii străini. De aici, un avantaj şi un dezavantaj. E bine că, dezbaterile desfăşurîndu-se în română, se poate face bilanţul cercetărilor autohtone în materie de istorie şi teorie literară fără intervenţii perturbatoare. E rău însă că, pe cît de multă atenţie se acordă cercetării şi literaturii române, pe atît cercetările pe plan internaţional şi, mai ales, panorama metodologică – aceasta din urmă fără să aibă nimic de-a face cu spaţiul naţional – sînt împinse înspre margine. Acestea fiind spuse, încerc să parcurg, în prezentarea care urmează, trei etape ale ceea ce s-ar putea numi stadiul studiului literaturii în România.

 

 

Aş vorbi mai întîi despre schimbul de generaţii. Mi se pare evidentă o schimbare de accent dinspre cercetarea istoriei literaturii în raport cu critica literară înspre istoria literaturii şi istorie literară, tratate în raport cu teme ale studiilor culturale: naţional, ideologic, cultură materială, alteritate. Cred că translaţia dinspre vechea generaţie – Cornel Ungureanu, Mircea Martin, Ion Pop, Mircea Anghelescu, Eugen Negrici, Liviu Papadima, Dumitru Chioaru şi alţii – spre cea nouă – Caius Dobrescu, Adrian Tudurachi, Iulian Costache, Paul Cernat, Bianca Cernat, Andrei Bodiu, Adrian Lăcătuş, Andrei Terian şi, de ce nu, foarte tînărul Dan Cîrjan – este intermediată de cercetările şi deschiderea intelectuală a lucrărilor lui Paul Cornea. Nu există, practic, orientare mai veche de cinci-zece ani, pe care Paul Cornea să n-o fi evaluat, chiar şi în treacăt, în prezentările la diverse congrese şi conferinţe internaţionale, cum sînt cele adunate în Delimitări şi ipoteze: scientism formalist sau critică tematică, hermeneutică sau sociologia literaturii, istoricism şi new historicism, într-un ecumenism intelectual care-l apropie – păstrînd proporţiile, totuşi – de anvergura, în domeniul gîndirii europene, mai ales, a unui Paul Ricoeur. De aceea, voi considera drept criteriu empiric al acestei mutaţii un citat dintr-un articol al lui Paul Cornea din 1966: „Obiectul criticii şi al istoriei literare îl constituie acea structurare lăuntrică a operei, care trebuie percepută intuitiv – dincolo şi mai presus de orice regulă apriori – în intensitatea şi timbrul unic al expresiei“.1

 

Din momentul acestei constatări-prescripţii, lucrurile s-au schimbat semnificativ, dar nu irecognoscibil. Primul detaliu semnificativ: alăturarea criticii şi istoriei literare în aceeaşi sintagmă este hotărîtoare în discriminarea dintre o generaţie şi alta de cercetători. Pentru tineri – lucrarea lui Andrei Terian e un bun exemplu –, istoria literaturii este un text determinat istoric şi ideologic, care apare paradoxal şi uneori contradictoriu în raport cu numele autorului. Logica e următoarea: autorul e unul, în vreme ce textele lui reprezintă un proces care, în fiecare moment al său, nu este egal cu sine din perspectiva raportării la numele autorului. Pe Andrei Terian nu îl interesează atît o percepţie intuitivă a unei opere, ci o abordare analitică a unor texte de-a lungul cărora acelaşi autor se contrazice inexplicabil (logic) şi amendabil (ideologic şi moral). G. Călinescu – la care se referă tînărul universitar sibian – nu e considerat mai întîi ca autor-scriitor, ci ca emiţător de aserţiuni obiectiv verificabile. Pentru Caius Dobrescu, apoi, istoria literaturii este, la rîndul ei, un text ale cărui mize nu pot fi epuizate prin raportare intrinsecă şi nici doar prin raportare la numele autorului considerat creator. De altfel, dacă ar fi să numesc o temă implicită a acestui colocviu, aceasta ar fi funcţia-autor a celui care redactează – alege, creează, constată (verbele deschid, fiecare, către altă abordare) – o istorie a literaturii.

 

 

Altă etapă a întemeierii studiului literaturii a fost cea a canonului: canon ca ierarhie generată de istoria literaturii. Discuţia aceasta are punctele ei bune, dar şi altele, moarte. Dacă rolul istoriei literaturii este acela de a asculta (şi de a cîntări) opere, atunci canonul apare mereu ca o „istorie critică“. Dar nu există canon în absenţa consacrării sociale a elementelor care-l alcătuiesc. Aşadar, dezbaterea metodologică asupra raportului istoria literaturii-canon e binevenită. Iulian Costache este unul dintre cei care au vorbit, tematizînd caracterul narativ al oricărei istorii a literaturii. Fiind o naraţiune, istoria literaturii ar livra un adevăr parţial, subiectiv etc. Dar se pune întrebarea în ce măsură este adevărul – ca semnificat – legat „într-adevăr“ de dramatizarea unui discurs. Problema devine aporie: fie adevărul nu există decît în măsura în care aşa ceva aparţine structurilor de percepţie şi înţelegere omeneşti (drama şi aisthesis, care împreună constituie baza oricărei opere literare), fie la adevăr nu se poate ajunge decît prin voinţa „supraomenească“ de a te debrasa de „prea-omenesc“, recurgînd la detracarea traseului naraţiunii conform unui soi de flux „vital“, aşa cum procedează, de pildă, Deleuze şi Guattari în Mille plateaux sau Hollier et alii, A New History of French Literature, Harvard-Cambridge-Massachussets, 19892, dar şi la o „poliţie“ a practicii limbajului, aşa cum fac, în felul lor, analiticii şi pragmatiştii.

 

Obiecţia adusă demult de Paul Cornea acestei metode aşa-zis antiumaniste ţine de un crez al teoreticianului, conform căruia literatura, ca bun comun, trebuie cartografiată şi evaluată în cadrul unui proces avînd ca scop binele comun: adresabilitatea către un public larg, cel consumator de literatură, şi care aşteaptă de la istoria literaturii pe de o parte recomandări, pe de alta – cea mai profundă –, premisa unei formări, a unui Bildung. Trebuie să spun că sînt foarte sceptic faţă de o astfel de abordare – luministă şi umanistă – a literaturii; acest scepticism mă face să detectez punctul slab al temei canonului în cercetările literare româneşti: nu a trecut oare mult prea puţin timp de cînd putem vorbi despre un corpus în evoluţie – sau poate un organism – al literaturii române, pentru a aduce mereu în discuţie canonul, un concept de import (anglo-saxon) ale cărui mize, acolo esenţiale, sînt absente aici? În SUA, canonul organizează discuţia despre raportul literaturii americane cu cea europeană şi conferă o direcţie dezbaterilor despre democraţia multiculturală. În Marea Britanie, canonul structurează, de asemenea, discuţia despre moştenirea saxonă şi civilizaţia latină în cultura, fundamental hibridă, a unui spaţiu lingvistic dual3. La noi, în schimb, tema canonului nu face altceva decît să fie întrebuinţată ca berbece în diverse încercări de impunere a unor grupuri literare: miza mi se pare mult prea mică pentru un arsenal potenţial atît de vast.

 

 

În sfîrşit, colocviul de la Alba-Iulia a confirmat insistenţa cu care literaţii români – bătrîni, dar şi tineri – se lasă angrenaţi în jocuri de prestigiu auctorial. Această insistenţă a fost consacrată printr-o secţiune specială dedicată Istoriei critice a lui Nicolae Manolescu, dar demonstrată şi de discuţiile conexe asupra ei. Participanţii au făcut astfel un ecou neştirbit de vremuri la sintagma lui Paul Cornea, „structurarea lăuntrică a operei“ ca obiect al istoriei şi criticii literare, în detrimentul unor abordări conexe pornind, în primul rînd, de la punerea în chestiune a dubletului autor-operă. S-au concentrat asupra eşecurilor „structurării ca operă“ a cărţii şi nu s-au întrebat mai deloc asupra statutului ei în spaţiul pe care a vrut şi a reuşit să-l cucerească. Au insistat prea puţin asupra redutabilului tom, în calitatea lui de loc al întîlnirii dintre expresia creativităţii individuale, expresia unei politici de forţă tot individuale şi, în fine, expresia reflectării jocurilor de forţă din cîmpul literaturii şi culturii române contemporane. Istoria critică a lui Nicolae Manolescu ar trebui privită ca expresie a unui intelectual care se consideră pe sine scriitor – de aici, licenţele stilistice –, ca expresie a imperativului de confirmare a unui intelectual care face parte dintr-o ierarhie de prestigiu personal – de aici, arbitrarietatea prezenţelor şi absenţelor nominale, ca şi a încadrărilor practicate –, şi, în fine, ca expresie a unei viziuni romantice a actanţilor cîmpului literar românesc asupra lui. Conform acestei viziuni, orice creaţie sau gest public trimit indefectibil la un autor-creator care posedă un nume şi care e strîns legat de o performanţă publică personală, inefabilă din perspectiva vreunei grile de evaluare critică, afară doar poate de cea psihanalitică, în sens larg. Altfel spus, cartea lui Nicolae Manolescu este o metonimie a sa, aşa cum orice poem, din perspectivă romantică, substituie autorul în chiar mărcile celui mai impersonal stil (Mallarmé). Şi atunci, fie luăm Istoria critică drept o operă literară, fie, dacă o luăm drept ceea ce pretinde că e, încercăm să explicăm ecartul dintre intenţia afişată şi cea subiacentă.

 

Cultura română este numele sub care se desfăşoară o competiţie nu atît între texte, cît între persoane faţă de care textele lor sînt simple elemente dintr-o serie de manifestări personale, amprentate vital şi nesupuse vreunei evaluări nomotetice. Nu întrebuinţez aiurea acest termen. Paul Cornea citează, la pagina 192 din Delimitări şi ipoteze, următoarea constatare: „În ochii marelui public, un studiu de istorie literară e cu atît mai viu cu cît e mai idiografic – şi cu atît mai plictisitor cu cît e mai nomotetic“.4

 

 

Revin aşadar la o problemă asupra căreia ar trebui să medităm de-acum: cui se adresează istoria unei literaturi, care este registrul în care convine să fie scrisă, cine este – în raport cu cititorul – cel sau cei care o scrie(scriu)? În Occident, cu toate că literatura e a poporului, metaliteratura e a specialiştilor. Ea are desigur o politică, care însă nu priveşte cititorul de literatură. Dau doar două exemple. Unul este cel al unei broşuri notorii cel puţin în State, dar şi în Franţa, unde a fost recent tradusă: Franco Moretti, Graphs, Maps, Trees, o încercare de a adapta şi articula istoria literaturii, istoria naturală şi evoluţionismul creator, bergsonian5. Celălalt este David Herman, cu ultimul său volum de naratologie cognitivă, Basic Elements of Narrative6, (plus articolul lui Sylvie Patron, „Une theorie «mentaliste» du roman“, disponibil la adresa http://www.vox-poetica.org/t/patron.html, unde teoreticiana introduce cititorul francez în cercetări din perspectivă cognitivistă asupra ficţiunii (romaneşti în special) în Europa de Nord. Desigur, ambele volume au o dimensiune scientistă marcată, iar cercetările – atît una, cît şi cealaltă – cer o logistică superioară mesei, cărţilor şi „intuiţiei“ cu care se descurcă literatul român. Succesul lor nu face însă decît să vădească o alternativă: fie evoluăm înspre o specializare care înseamnă sau acumularea unor proceduri tehnice şi tehnologice de obţinere şi tratare a informaţiei, sau capacitatea inter- şi poate chiar transdisciplinară de a procesa arhive şi a detecta acolo elemente de ambreiaj, fie ne adresăm tribunelor (în virtutea difuzării şi susţinerii unor bunuri publice estetice, cu rol de coeziune socială) şi ne vom lovi, periodic, de cîte un caz Manolescu – cazul clasic al consecinţelor hiperconştiinţei auctoriale în producţia de ceea ce ar trebui să fie un instrument de lucru. Poate să pară deplasată comparaţia, dar nu este această Istorie critică un soi de Casa Poporului, din perspectiva raportului dintre un autor şi o colectivitate chemată să-i recunoască statutul fondator?