OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Nu numai viata
pe care o cunoastem conteaza.“
Julian Barnes,
Papagalul lui Flaubert

„Istoria nu este ceea ce s-a intimplat, ci doar ce ne spun istoricii ca s-a intimplat. A existat un plan, un tipar, o miscare, o extindere, un mars al democratiei; exista o tapiserie, un flux al evenimentelor, o naratiune complexa, conectata, explicabila. O poveste buna atrage dupa sine o alta. La inceput au fost regii si episcopii, cu niste cirpaceli divine din culise, pe urma marsul ideilor si miscarile de mase, iar dupa ele mici intimplari pe plan local, care au avut de fapt o semnificatie mai ampla; insa in permanenta e vorba de conexiuni, de progres si de sensuri – asta a dus la astalalta, asta a avut loc datorita asteia. in timp ce noi, cititorii de istorie, cercetam tiparul cu speranta ca vom descoperi concluzii optimiste si ca vom sti incotro sa ne indreptam. Ne agatam de istoria ca o serie de tablouri expuse in cadrul unui salon, ca niste crimpeie de conversatie ale unor participanti pe care ne vine usor sa ni-i reimaginam in viata, cind de fapt totul aduce mai mult cu un colaj multimedia, unde vopseaua nu e aplicata de pensula din par de camila, ci de ruloul decoratorului.“

Daca stiti o definitie mai cuprinzatoare si mai plastica a istoriei, va rog sa mi-o transmiteti. Iar daca aveti cumva impresia ca rindurile de mai sus au fost decupate dintr-un eseu, o teza de doctorat sau o carte de istorie, trebuie sa va divulg adevarata sursa. Ele fac parte dintr-un roman. Mai precis, din O istorie a lumii in zece capitole si jumatate (capitolul intitulat Paranteza). Aflam mai multe lucruri din definitia lui Julian Barnes: ca rigoarea, scormonirea arhivelor si rabdarea asiatica in a descoperi indicii relevante dupa zeci sau sute de ani n-au dizolvat ideea potrivit careia istoria e o suita de versiuni si nimic altceva; ca ne vom repeta greselile, chiar daca ne studiem trecutul, fiindca avem un comportament ciclic-inertial in fata caruia dresura pe baza de istorie nu valoreaza mult; ca inca nu ne-am hotarit cum ne e mai bine: nestiind ca stim atit de mult sau stiind ca nu stim destul; in fine, ca nici o agentie de detectivi ai sensurilor si stilurilor nu va putea sa delimiteze fictiunea, cronica si eseul in literatura lui Barnes. Toate cartile lui (mai putin policier-urile semnate Dan Kavanagh) fixeaza un stil pe care nici macar cititorii candizi de beletristica nu-l vor confunda vreodata.

Caci Barnes e digresiv cu masura, neconventional ca un regizor din Noul Val, aluziv pina la testarea maxima a abilitatii celui care decodeaza, sprinten in calambururi si ghidusii intertextuale, „eurofantast“ (cum bine l-a numit profesorul Virgil Stanciu in postfata primei editii din Papagalul lui Flaubert), gata sa deschida pirtii pe versanti necutreierati pina acum, adorabil in nerabdarea voluptuoasa a povestilor, indiferent la caznele celor care-l traduc, mai pedant ca Pedantul in bucatarie, momit de spatiul francez din care n-a luat idei primite, ci un rafinament flaubertian pe care-l simti in fiecare fraza ce-i iese de sub condei, postmodern fiindca a fost anexat fara sa se poata impotrivi, laburist in convingeri, liberal in scrieri si conservator in raporturile cu succesul. Cine vrea o intriga lineara si un roman pe care sa-l dea gata in citeva ore, incolacit pe canapea si cu o cafea aburind pe masuta, n-are decit sa stea departe de O istorie a lumii. in schimb, cine e curios sa descopere cum poti fi original fara ostentatie, cursiv fara efort, convingator in tot ce vrei sa demonstrezi si impecabil de la primul cuvint la ultimul punct al unei carti trebuie sa citeasca acest roman.

Ispita istoriei si a lumilor paralele care decurg din ea l-a atras pe Barnes si cu alte prilejuri. Bunaoara, protagonistiii englezi din Metroland, cartea lui de debut, fac experienta pariziana a anului 1968, la un pas de les événements, chiar daca agitatia estudiantina a momentului e doar un element de coloratura. Scrisori de la Londra aduna eseuri despre istoria recenta a omenirii si despre protagonistii ei, printre care unul de care cititorul roman credea ca scapase: „Dusmanul dusmanului meu este prietenul meu, motiv pentru care regina i-a acordat lui Ceausescu un titlu onorific de cavaler (aceasta distinctie relativ rara se acorda numai celor care nu sint supusi britanici; printre cei distinsi astfel se afla Bob Geldof, Ronald Reagan, Caspar Weinberger si Magnus Magnusson, starul TV din Islanda). Dar, dupa venirea la putere a lui Gorbaciov, Romania si-a schimbat statutul din Bastion Curajos in fata Imperialismului Sovietic in Odioasa Minidictatura Balcanica (a fost mereu si una, si alta, desigur, dar tarile rareori se aleg in ochii altora cu o etichetare dubla, complexa). in scurta perioada de timp dintre caderea si executarea lui Ceausescu, regina a reusit sa retraga conducatorului roman calitatea jenanta de cavaler“.

in Anglia, Anglia tentatia glisajului intre trecut si prezent, intre gloria de altadata si replica ei sintetica de azi se traduce intr-un roman de un comic abraziv, unde locurile vechii Anglii sint reproduse in miniatura si convocate din ratiuni comerciale si turistice. Pentru aceasta micro-Anglie alternativa, Sir Jack Pitman, un industrias cu idei nastrusnice (in care multi au descoperit asemanari marcante cu Rupert Murdoch), mobilizeaza o lista de simboluri in miscare, de la familia regala la Manchester United, de la Robin Hood la The Beatles, de la BBC la Harrods, de la Churchill la Wembley, de la gradini la Big Ben si de la God Save the Queen la Magna Carta. Julian Barnes imbina aici fictiunea si caricatura pentru a mai pune o data in discutie felul cum percepem istoria si cum ne raportam la ea. Caci istoria poate fi o oglinda incomoda, dar si o vaca de muls. O scuza pentru metehnele prezentului (traditia, deh!), dar si un dopant folositor in vremuri incordate. O canava pe care se insira alegorii ale izbinzii, dar si un examinator nemilos. Un mod de prezentare a tesutului social-politic, dar si un inlocuitor al lecitinei pentru cei ce se fac vinovati de amnezie conjuncturala.

De O istorie a lumii in zece capitole si jumatate nu ma leaga doar placerea usor masochista a traducerii ei in romaneste, ci si o intimplare careia cred acum ca nu i-am dat atentia cuvenita. La putina vreme dupa publicarea traducerii din Barnes, am intrat intr-o librarie importanta din Bucuresti si am gasit romanul la sectiunea „Istorie“. Evident, m-am burzuluit launtric si m-am grabit sa indrept eroarea. Am luat cartea de-acolo si am dus-o la rafturile de beletristica. Vinzatoarea m-a interceptat cu un aer ostil si m-a intors din drum. I-am explicat ca nu e o carte de istorie, ci un roman si ca nu avea ce sa caute in locul unde o gasisem. Femeia m-a privit cu asprime si mi-a strecurat printre dinti: „Asta-i buna, domnu’, vind carte de douascinci de ani si vii mata sa ma-nveti meserie“. Am evocat clinciul, dar abia in clipa asta descopar clenciul. Vinzatoarea avusese dreptate, iar eu ma oparisem degeaba. Ea probabil ca nu citise romanul lui Barnes, dar ii pricepuse mesajul. Eu il tradusesem, dar trecusem pe linga tilcul lui principal.

Caci pe o alta pagina din O istorie a lumii in zece capitole si jumatate Julian Barnes isi imbunatateste definitia redata la inceputul acestui articol: „Istoria lumii? Doar voci ale caror ecouri se aud in intuneric; imagini care ard citeva secole si apoi se pierd; povesti, povesti vechi ce par uneori sa se suprapuna; verigi bizare, conexiuni nepotrivite. Zacem aici pe patul nostru de spital din prezent (ce cearsafuri frumoase si curate primim in ziua de azi), iar perfuziile din brate contin stirile zilnice, picurate una cite una. Credem ca stim cine sintem, desi nu prea avem idee de ce ne aflam aici sau cit va trebui sa raminem. Iar in timp ce ne agitam si ne zvircolim intr-o nesiguranta bandajata – sintem cumva pacienti voluntari? – nu facem decit sa fabulam. Inventam o poveste despre acele fapte pe care nu le cunoastem sau nu le putem accepta; pastram citeva lucruri asa cum au fost si brodam ceva nou in jurul lor. Panica si durerea noastra sint domolite doar printr-o fabulatie alinatoare; e ceea ce numim istorie“. Prin cuvintele acestea, Barnes nu livreaza doar o parere literaturizata despre istorie, ci si descrierea de maxima fidelitate a propriului roman.

Sigur, se poate spune ca nu avem de-a face cu o istorie propriu-zisa a lumii, ci mai degraba cu un bilant al viziunilor despre lume. E o observatie corecta, care lumineaza miza reala a cartii, respectiv recuperarea si intelegerea trecutului prin fantasmele, prejudecatile, obsesiile si idiosincrasiile prezentului. Se poate invoca totodata caracterul revizionist al cartii – un revizionism croit dupa unul dintre cele mai bune tipare parodice ale ultimelor decenii. O istorie a lumii in zece capitole si jumatate e, de fapt, un colaj in care scorneala se combina cu faptul istoric, reportajul cu meditatia si povestea de iubire cu racordul mitologic. Maiestria lui Barnes consta in usurinta cu care amesteca ingredientele si obtine un dozaj invidiabil. Nimic fortat, nimic facil si nimic prisoselnic in aceasta carte despre istoria lumii si despre lumea istoriei. Nu deranjeaza pe nimeni ca in roman traiesc impreuna, ca pe o Arca a lui Noe de tip nou, personaje care nu se pot intilni din timpuri si locuri care nu se pot intrepatrunde: Moise si astronautul american Spike „Touchdown“ Tiggler, pluta Meduzei si Titanicul, Muntele Ararat si un tribunal episcopal din secolul al saisprezecelea etc. Nici identitatea naratorilor din anumite capitole nu socheaza, chiar daca Barnes distribuie rolurile fara ancora in realitate.

Povestitorul din primul capitol, Pasagerul clandestin, este un car satul sa roada lemnaria din jur si atent la ce se petrece pe Arca gemind de creaturi care incearca sa se salveze de Potop. Tot din lumea insectelor provine si povestitorul din capitolul al treilea, Razboaiele religioase, o tifla de zile mari cu care Barnes trateaza excesele si pasii gresiti ai justitiei, precum si suficienta autista a clerului. Conventia e dinamitata, la fel ca normele romanului traditional. Unitatea de timp, spatiu si actiune – o formula atit de draga pe vremuri – se vede redusa la ipostaza de caraghioslic desuet. Consecventa punctului de vedere sau a personajelor sufera la rindul ei, semn ca istoria e pina la urma o insiruire de tablouri pe care fiecare le vede cu alti ochi. Asa cum nu ne scaldam toti in acelasi riu, nu privim la fel ceea ce ne inconjoara. Tapiseria de la Bayeux, Coloseumul, stadionul Old Trafford, buchinistii, tenorii cu tricouri vargate care conduc gondolele pe canalele din Venetia, autobuzele rosii cu etaj, crizele pravoslavnice ale marilor rusi, Plantagenetii, sotia lui Beckham si cele doua Roze nu trebuie sa intruneasca unanimitate de vederi. Daca ar face-o, relatia noastra cu istoria s-ar surpa mai repede decit ne inchipuim. E doar una dintre lectiile camuflate ale lui Julian Barnes – altminteri, un autor care crede prea putin in virtutile pedagogice ale textelor sale. Asta chiar daca O istorie a lumii in zece capitole si jumatate ascunde inca o definitie captivanta a istoriei.

Iat-o: „Exista un singur lucru pe care trebuie sa-l spun in favoarea istoriei. Se pricepe de minune sa gaseasca lucruri. incercam sa le acoperim, insa nu cedeaza. Are timpul de partea ei, timpul si stiinta. Indiferent cu cita ardoare ne ascundem primele ginduri, gaseste o modalitate de a ni le citi. Ne ingropam victimele in taina (printisori sugrumati, reni expusi radiatiilor), dar tot descopera ce le-am facut. Am pierdut Titanicul, se parea ca pentru totdeauna in adincurile ca de cerneala, dar oamenii au dat de el. Au reperat epava Meduzei nu cu mult timp in urma, in largul coastelor Mauritaniei. Nu exista nici o speranta legata de o eventuala comoara, au stiut din capul locului; tot ce-au scos la suprafata dupa o suta saptezeci si cinci de ani au fost citeva cuie de arama din coca fregatei si doua tunuri. insa tot s-au pus pe treaba si au gasit-o“.