Nr. 625 din 25.05.2012

Focus
Editorial
Actualitate
Opinii
Informaţii
Politic
Literatură
Istorie literară
Filozofie
Arte
Agenda culturală
Rubrici
Internaţional
 
Carmen MUŞAT
Paul CERNAT
Ovidiu DRĂGHIA
Iulia POPOVICI
Adina DINIŢOIU
Ovidiu ŞIMONCA
Alina PURCARU
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Andreea RĂSUCEANU
Cezar GHEORGHE
Silvia DUMITRACHE
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2011   |   Decembrie   |   Numarul 604   |   „Istoria mare îl apucă și-l tîrîie după ea pe Matei Brunul“

„Istoria mare îl apucă și-l tîrîie după ea pe Matei Brunul“

Interviu cu Lucian Dan TEODOROVICI

Autor: Ovidiu ŞIMONCA | Categoria: | 1 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
„Istoria mare îl apucă și-l tîrîie după ea pe Matei Brunul“

Lucian Dan Teodorovici a ieșit de curînd pe piață cu un nou roman: Matei Brunul. Un roman despre un păpușar care trece prin pușcăriile comuniste, care are un accident, care își pierde parțial memoria, care se stabilește la Iași, la sfîrșitul anilor ’50, unde se îndrăgostește și trăiește calvarul supravegherii de către Securitate (printr-un ofițer, tovarășul Bojin, un personaj care este, împreună cu Matei Bruno, unul dintre cele mai „tari“). Este Matei Brunul un roman despre comunismul ca sistem politic sau despre oamenii care au trecut, greu, dificil, depersonalizați, împovărați, prin comunism? De ce ar trebui să revizităm, prin ficțiune, acea epocă, după ani buni, cînd a existat chiar un exces de memorialistică?

Părerea noastră este că Matei Brunul are naturalețea povestirii unor fapte atroce, are privirea neblazată și netezistă despre o epocă în care nuanțele sînt mai multe decît hotarele imuabile dintre alb și negru. În Matei Brunul, Lucian Dan Teodorovici își abandonează autobiografia – materia altor nuvele și romane ale sale – și reconstruiește o întreagă epocă, doar prin imaginație (dublată de o serioasă documentare, de o citire și conspectare a ziarelor comuniste ce apăreau în acele vremuri).  Deși este pe piață din septembrie, Matei Brunul (Editura Polirom, 2011) a avut parte de încă o lansare la Tîrgul de Carte Gaudeamus, prezentat de Carmen Mușat și Bogdan-Alexandru Stănescu. L-am invitat pe autor, prezent la București pe toată perioada tîrgului, să ne acorde un interviu în redacția revistei Observator cultural. Interviul a fost realizat duminică, 27 noiembrie. 

 

Bruno Matei, personajul din Matei Brunul, a existat în realitate?
Bruno Matei n-a existat în realitate, dar a pornit de la o realitate, de la un pasaj din celebra carte a lui Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele. Modelul lui Bruno Matei este Sveatoslav Tăbăcaru, un om care a existat cu adevărat. A fost deținut politic. Biografia personajul meu este comună cu a acestui personaj cu destin tragic. Sveatoslav Tăbăcaru a fost lovit în cap, în mina Cavnic, a ajuns în comă și și-a pierdut memoria. Dincolo de accidentul pierderii memoriei, biografiile celor două personaje se despart. Bruno Matei merge în propria sa ficțiune, Sveatoslav Tăbăcaru este un personaj despre care nu se mai știe nimic, am căutat mai multe date, n-am găsit.

Știm ce făcea înainte de închisoare Sveatoslav Tăbăcaru?

Nu știm nici asta. Ion Ioanid pomenește foarte vag de el, l-a cunoscut în închisoare, întîmplarea cu pierderea memoriei este dramatică, dar Ion Ioanid trece peste destinul lui Sveatoslav Tăbăcaru pentru că nu are amănunte ulterioare, nu știe ce s-a întîmplat cu acea persoană.
 
Restul biografiei lui Bruno Matei este inventată?
Da, este ficțiune sută la sută.
 
N-a existat în realitate un păpușar care să aibă biografia lui Bruno Matei?
Biografia lui Bruno Matei e ficțiune.

Îți propun să lămurim numele personajului. Matei Brunul, așa cum apare în titlul cărții, sau Bruno Matei?

Matei Brunul nu există ca nume, nu apare niciodată în roman. În capitolele care prezintă viața de închisoare a personajului, există Bruno Matei. Apoi există numele transformat de securistul Bojin, care îi urmărește permanent, din Bruno în Brunul. Doar Brunul. Niciodată nu i se spune Matei Brunul. Titlul romanului am vrut să aibă o relevanță simbolică: personajul meu pornește, în copilărie, de la prenumele Matei, toți copiii îl strigă Matei, și ajunge la Brunul. În sine, personajul nu există ca atare, cu numele de Matei Brunul – titlul cărții.
 
De ce ai vrut să scrii un roman despre comunism și despre un om care trece prin închisori comuniste?
Eu n-am vrut să scriu neapărat despre comunism. Eu am vrut să scriu o poveste, pe care să o dezvălui prin mai multe forme artistice. Romanul despre comunism, care există în Matei Brunul, vine dintr-o altă situație, pe care am trăit-o eu însumi și la care m-am raportat: memorialistica închisorilor. Prin lecturile memorialistice am trecut toți. Citindu-le, am vrut să recuperăm istoria noastră și să aflăm ce s-a întîmplat cu noi. Cărțile memorialistice pe care le-am citit m-au marcat și lecturile acelea s-au transformat într-o temă literară. Această temă, a trecutului nostru, am avut-o mereu în minte cînd scriam toate celelalte cărți și mi-am dorit să pot aborda și această problematică, dar, pînă la Matei Brunul, nu m-am simțit niciodată pregătit.

Paul Cernat m-a făcut să scriu Matei Brunul

Care a fost declicul, cel care te-a făcut să scrii prima frază?
Voi spune adevărul, sînt nevoit să spun adevărul. În urma cronicilor pe care le-am avut la Celelalte povești de dragoste, cartea mea anterioară, din 2010, mai mulți recenzenți observaseră că ar fi o carte de tranzit, o carte spre altceva. Eu știam că au dreptate, era o revenire la literatură după 6-7 ani, timp în care nu scrisesem mai nimic. Punctul de pornire a fost una dintre acele recenzii, dar nu vreau să-i dau numele recenzentului.

Chiar așa, să te ambiționeze o cronică și să scrii Matei Brunul?

Chiar așa a fost. A fost declicul. Mă pregătisem, mă antrenasem, dar nu mă apucasem de scris.
 
Să spunem că la Celelalte povești de dragoste n-ai avut o receptare entuziastă.
Dimpotrivă. Au fost și cronici entuziaste, dar au fost și cronici negative sau defavorabile. N-am avut o receptare pe măsura celei așteptate de mine, iar multe dintre cronicile favorabile mi s-au părut complet pe lîngă carte. Sigur, această afirmație ține de orgoliul scriitorului, poate și de un pic de vanitate. Despre Celelalte povești de dragoste pot spune că nu aveam așteptări foarte mari, cartea era, în primul rînd, o reîntoarcere la literatură. Am avut o perioadă în care n-am scris. Celelalte povești de dragoste a fost un exercițiu foarte bun, e o carte la care țin.

Spui că o cronică la Celelalte povești de dragoste te-a făcut să scrii Matei Brunul. Mi se pare un elogiu adus criticii literare, într-un moment în care mulți se întreabă ce mai înseamnă critica de întîmpinare. Nu vrei, totuși, să-l numești pe criticul literar care te-a făcut să scrii Matei Brunul?

Îi voi da numele: e vorba de Paul Cernat. A avut o cronică, să nu-i zic defavorabilă, dar cu foarte multe rezerve, la Celelalte povești de dragoste. Eu nu sînt dintre scriitorii care să spună că nu contează receptarea critică. Ba da, pentru mine, contează părerea criticilor, iar părerea lui Paul Cernat am luat-o în serios, m-a convins că trebuie să scriu și altceva. Și la Matei Brunul am așteptat cronicile; pînă la urmă, te raportezi la cititorul profesionist, cel care scrie într-o revistă, iar reacția lui ajunge la tine. E foarte important să existe părerea criticului, care să poată fi publicată într-o revistă importantă.
 
De ce contează părerea criticilor?
Rareori ai ocazia să discuți despre o carte dincolo de cei foarte apropiați. Or, criticul literar îți discută cartea în amănunt, te ia în serios, îți analizează scriitura și, pentru mine, e foarte important acest lucru. Mă interesează receptarea, mai ales dacă părerea despre carte vine de la oameni avizați. Poate că este o și o formă de vanitate – firească, pînă la urmă – să vezi cum este analizată cartea ta. Uneori, mă și enervez la cîte o cronică defavorabilă. Mă enervez și la cîte o cronică favorabilă.
 
De ce te enervează și unele cronici favorabile?
Un scriitor vrea să descopere criticii cu care să poată rezona, cu care să se afle în același spațiu de idei. Sînt și cronici favorabile „pe lîngă“ carte.

Am citit Scînteia, am citit ziarele locale comuniste

Mi se pare surprinzător, dar și minunat pentru Matei Brunul faptul următor: e o carte scrisă repede, dar foarte bine documentată. Toată epoca, toate orașele prin care se mișcă personajul, toate închisorile au o excelentă documentare. Cum te-ai documentat?
Documentarea s-a făcut în mult mai mult timp. Cred că am peste 10 ani de documentare. În momentul în care găseam ceva care mă interesa, îmi notam, mi-am creat diverse fișiere. Am citit ziarele vremii.
 
Ai citit Scînteia acelor vremuri?  
Am citit Scînteia, am citit ziarele locale care apăreau în comunism: Flacăra Iașului, Drapelul roșu, m-a interesat limbajul epocii.

Au existat unele observații, în unele cronici, că desfășurarea narațiunii pare un pic neverosimilă. Și totuși, cred că Matei Brunul putea avea o viață, cum este cea din carte, putea trece prin închisori, își putea pierde memoria, se putea îndrăgosti de o femeie care, mai apoi, să-i spună că are o misiune de supraveghere încredințată de Securitate. Și totuși, Adina Dinițoiu a scris în Observator cultural despre evenimente neverosimile în Matei Brunul.

Nu sînt supărat pe Adina Dinițoiu, dar m-a afectat afirmația ei despre neverosimilitatea unor evenimente din carte. În multe alte cronici, s-a scris exact opusul, că este un roman verosimil. Respect opinia Adinei Dinițoiu, care, recunosc, m-a contrariat, m-a pus pe gînduri, pentru că mi-am propus ca Matei Brunul să nu semene cu nici o altă carte de-a mea. Eu am mizat pe realism în Matei Brunul, recunosc că am avut în minte romanul realist din secolul al XIX-lea. Chiar mi-am propus și am mizat pe verosimilitate. Cînd vezi că receptarea este diferită de intențiile tale, sigur că ești afectat. Nu fac o polemică, nu-i reproșez nimic Adinei Dinițoiu, mă întreb doar de ce Adina Dinițoiu n-a văzut realismul cărții. Poate că eu am greșit în carte, poate că n-am fost suficient de convingător...
 
Discuția rămîne deschisă, dar aș vrea să te întreb: de ce cartea ta nu are eroi? Matei Brunul e un om nevinovat, depășit de situație, absorbit de timp.
Pe Matei Brunul l-am construit ca pe un om prins în istoria mică, în istoria personală, un om care nu are contact cu istoria mare, care se închipuie în afara istoriei mari. El trece prin sistemul represiv fără să-și dea seama cît de mult îl poate afecta sistemul. Pînă la urmă, istoria mare îl apucă și-l tîrîie după ea. Da, n-am vrut să-l fac erou, eu sînt interesat de ceea ce se întîmplă cu omul de lîngă mine și nu de ceea se întîmplă cu sistemul. Nu am scris o carte de istorie, am scris o carte cu un personaj, care are o viață perfect integrată în ideea de literatură. 

Mie nu mi s-a părut nimic disonant în acest roman. M-am și mirat cîte străzi cunoști în Galați, București, Iași și Timișoara, ce univers ai construit în jurul acelei zone din Iași, numită Rîpa Galbenă. Lectura se ține, mereu te întrebi „ce se va întîmpla mai departe“, ești curios să afli ce va păți Matei Brunul, dacă va ieși din încorsetarea sistemului sau va fi doborît. Spui, în introducere, că atunci cînd scriai la roman, îi citeai pagini soției tale, Adela. E un cititor versat, e un cititor „rău“, care te sancționează imediat, dacă nu-i place vreo pagină?

I-am auzit și pe alți scriitori spunînd că se consultă cu soția, căreia îi citesc pagini din cartea la care scriu, ea fiind un prim critic al cărții. În cea ce mă privește, nu este așa. Soția mea m-a susținut întotdeauna, protejîndu-mi micile orgolii de parcurs. În schimb, mă interesează ceea ce pot citi pe fața ei în momentul în care parcurge textul.
 
Chiar îi citești?
S-a întîmplat acum să-i citesc fragmente din carte. Ea nu mă critică sau, dacă o face, o spune cu multe măsuri de precauție, mă protejează foarte mult, dar eu sînt atent la mimica ei. I-am citit fragmente din carte și pentru a mă auzi pe mine, pentru a vedea dacă textul se ține. Eu așa simt: dacă mai este cineva lîngă tine, poți avea o reacție detașată față de text. Citești și pentru receptor, nu doar pentru tine însuți. Adela, soția mea, m-a ajutat foarte mult, are răbdare cu mine, uneori sugerîndu-mi anumite moduri de a dezvolta un personaj.
 
Revenind la documentare, aș vrea să te întreb ceva. Bruno nu revine din Italia, nu se înregimentează în Armata română, suferind de maladia Marie-Strumpell? Există această maladie în realitate?
Există, în momentul de față se numește spondilită anchilozantă. Marie-Strumpell este o fază foarte avansată a bolii. Numele provine de la cei doi cercetători care au descoperit boala și au diagnosticat-o.
 
Mi s-a părut că boala aceasta, atît de reală, este și o metaforă pentru Bruno, pentru păpușarul care se mișcă tot mai greu. Dar pentru tovarășul Bojin, securistul blînd și parșiv, ai avut un model real?
Tovarășul Bojin din carte a locuit în casa în care locuiesc eu acum. Iar istoria casei tovarășului Bojin este singurul element din carte legat de biografia mea. Eu mi-am descris casa în care locuiesc, fostul proprietar a fost un securist, un tovarăș Bojin, pe care eu nu l-am cunoscut, mi-am închipuit un tovarăș Bojin, care a locuit în casa mea înainte de a mă muta eu acolo.

Mulți informatori au cedat fiind amenințați, șantajați, anchetați

Tovarășul Bojin nu mai semănă cu brutele din închisori, care îl nenorocesc în bătaie pe Bruno Matei. Cum l-ai construit pe tovarășul Bojin?

Pentru mine, tovarășul Bojin e foarte important ca personaj. Am trăit mai multe șocuri, în ultima vreme, văzînd cum ne raportăm la trecutul recent, cît de virulent discutăm cînd privim anumiți oameni. Sigur, e important să discutăm despre cum anumiți oameni au cedat și au fost informatori ai Securității, dar există o virulentă și lipsită de orice nuanțe raportare la oamenii aceia. Eu nu le caut scuze turnătorilor, dar, din ceea ce citesc, văd că toți sînt tratați ca niște brute, indiferent de ceea ce au făcut. Se uită complet că acei oameni au avut și un alt comportament public, că nu au fost alcătuiți doar din lașități și cedări, și că a fost o presiune asupra lor. Nu spun asta ca o scuză, pur și simplu, mi se pare mult prea dur tratamentul ce li se aplică. Unii au fost zeloși în turnătorie, dar mulți au cedat fiind amenințați, șantajați, anchetați. Sînt oameni pe care îi cunosc și le știu și le înțeleg lașitatea, pentru că a fost o lașitate. Mereu mă întreb: cîți dintre cei care acuză violent lașitatea acelor oameni nu comit astăzi alte lașități, în viața de zi cu zi, nu fac niște compromisuri care, duse din prezent în acel sistem, ar fi echivalente? Și mai este ceva: una este discuția despre informatori și alta este cea despre ofițeri. Și nu toți ofițerii au fost niște brute, aveau alte metode de influențare. În plus, cunosc ofițeri de Securitate care au ieșit din sistem, care au avut de suferit, care s-au lăsat tîrîți în sistem pentru că doreau să ajungă ceva în viață, apoi au constatat că drumul pe care au apucat este greșit și neconform cu ceea ce sperau și s-au retras. Alții n-au avut curajul ăsta, nu s-au retras la timp. 
 
Nu crezi că poate fi un reproș care i se poate face cărții, că prea îl umanizezi pe tovarășul Bojin?
Ba da. E un reproș pe care îl accept. Nu asta este problema. Eu nu vreau să salvez absolut nimic. Eu acuz sistemul, a fost unul cumplit, ne-a distrus pe toți și, în prezent, sînt suficiente urmări pe care le trăim atroce. Dar eu vorbesc despre oameni. Perspectiva aceasta maniheistă este destul de răspîndită, dar eu cred că putem vorbi și cu nuanțe. Mai ales în proză avem nevoie de nuanțe. Revenind la tovarășul Bojin: intenția mea n-a fost să-l umanizez, intenția mea a fost să-l fac om. Dacă îl prezentam securist și nu om, el nu mai exista ca personaj. Era un clișeu. La tovarășul Bojin, am vrut să se simtă că, dincolo de munca lui și de lucrurile oribile pe care le face, există posibilitatea de a avea și o viață de familie, de a se îmbăta, uneori, de a se bucura de niște lucruri, ca noi toți.
 
Tovarășul Bojin caută justificări în poziția pe care o are.
Eu cred că atunci cînd facem un lucru – despre care, ulterior, descoperim că e profund negativ – intervine justificarea. Ne găsim multe justificări, nu recunoaștem că am făcut un lucru rău, ba chiar spunem că am săvîrșit ceva în numele dreptății. Am pomenit în carte, în treacăt, despre Iosif Lazăr, comandantul penitenciarului din Peninsula, care, așa am găsit în literatura memorialistică, fusese prizonier la Auschwitz, iar acum era comandantul unui penitenciar comunist. Eu cred că omul respectiv era convins că face un lucru cumplit, acel lucru cumplit care i s-a făcut și lui. Dar se lăsa manipulat de alții și de el însuși, pentru a comite atrocități. Trebuie să ne punem întrebarea (răspunsul nu-l dau, nu l-am dat niciodată): au oamenii dreptul să fie puși sub semnul întrebării?

Matei Brunul nu este un roman despre comunism

Astăzi, cum spuneai, discutăm maniheist despre oameni trecuți prin comunism. Avem îngeri, avem brute, dar interstițiul nu pare să fie populat cu oameni. Nuanțele sînt excluse, zici „huo!“ și, gata, am condamnat comunismul. Crezi că este un mediu prielnic pentru un roman despre comunism?
De cîteva săptămîni, trăiesc o surpriză, mă credeți sau nu. Am scris romanul ăsta și credeam că n-o să am cititori, și nici reacții bune. L-am scris pentru că era o temă care mă obseda. Mă gîndeam că e o carte importantă pentru mine, dar destul de puțin importantă pentru cititori. Înainte de apariție, eram convins că este cel mai prost moment pentru a scoate acest roman.
 
De ce ar fi fost cel mai prost moment?
Venea pe o prejudecată generală, că s-a scris prea mult despre comunism, și puteau fi interpretări tendențioase sau plictisite. Primele reacții au fost din partea unor prieteni, unii mi-au scris că nu simt violența regimului, că pare că „aș apăra regimul“. Nu, nu-l apăr, totul ține de interpretare. În viața de toate zilele, sînt anticomunist, bunicul meu crease în tot mediul nostru – în familia noastră, între vecini – un anticomunism despre care am vorbit în mai multe rînduri. Am fost educat să văd răul sistemului. Dar, ca prozator, eu scriu despre oameni. Matei Brunul nu este un roman despre comunism (să nu se exclame: ah, încă o carte despre comunism!), ci este o carte de literatură. Este o poveste.
 
Spuneai că trăiești o surpriză, de cîteva săptămîni. Care este surpriza?
Receptarea. Receptarea a depășit așteptările mele.

Care a fost cel mai frumos mesaj primit de la un cititor?

Am avut foarte multe mesaje, chiar pe Facebook, oameni care au citit imediat și au reacționat. Cineva mi-a scris că poartă cartea cu el, de două săptămîni, și le-o arată prietenilor, încercînd să-i convingă să o citească. 
 
Poate că nu este cel mai prost moment, poate că lumea s-a săturat de maniheisme, poate că istoriile de viață din comunism, începute prin O lume dispărută, volumul din 2004 scris de Ion Manolescu, Paul Cernat, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, la care am mai putea adăuga, să dau doar un exemplu, Băiuțeii de Filip Florian și Matei Florian, ne ajută la înțelegerea comunismului mult mai mult decît un raport de condamnare a comunismului. Ești de aceeași părere?
Sînt de aceeași părere. Literatura poate contribui la înțelegerea unei perioade. Istoria lucrează cu alte instrumente, literatura lucrează cu oameni, cu oameni care au suferit, cu oameni despre care merită să știm. Literatura poate folosi pentru a avea o altă privire asupra unor perioade din istoria noastră.
 
Cît timp a trecut de la punctul final, pus pe manuscris, pînă la tipărire? Lași manuscrisul să dospească sau îl vrei imediat tipărit?
La Matei Brunul mi-am lăsat cel mai scurt timp între momentul terminării romanului și predarea lui la editură. Am lăsat două luni. La Celelalte povești de dragoste, am lăsat să treacă o jumătate de an. La Circul nostru vă prezintă: a trecut peste un an pînă am ajuns să-l public. La Matei Brunul, am considerat suficiente două luni, pentru a putea reveni asupra romanului. Și-am revenit. Am scos circa o sută de pagini.
 
Ești printre puținii autori din România care pot să scoată o sută de pagini dintr-un roman.
Mi-a fost extrem de greu să renunț la pasajele respective, dar am crezut că eliminarea unor pagini ajută cărții.

Te-ai gîndit și la o traducere a cărții?

Multe cronici, multe opinii s-au referit la carte ca la un roman internațional, ca la un roman exportabil. Eu nu m-am gîndit la „export“. Deloc. Simt nevoia să-mi dau și cuvîntul de onoare. Cartea prezintă multe realități românești și multe personaje care nu spun nimic în afară. Ar fi nevoie de foarte multe note.
 
Nu chiar de atît de multe note. Cîteva despre Pătrășcanu, altele despre universul concentraționar românesc, dar, în general, metodele opresive se înțeleg după un secol de teroare. Iar povestea de dragoste dintre Eliza și Bruno Matei ține, și aceasta, de universul iubirilor sfîrtecate, iubiri neimplinite, iubiri tradate.
Am vrut să spun povestea, așa cum mi-am închipuit-o eu, vom vedea dacă  va merge la „export“.
 
Matei Brunul nu e un roman despre așteptare?
Am fost invitat la Festivalul de la Mantova, în septembrie 2011, cel mai mare festival din Italia. Una dintre secțiuni le cerea participantilor să gloseze în jurul unui cuvînt definitoriu pentru țara de unde vin. Eu am vorbit despre așteptare, le care l-am considerat un cuvînt definitoriu pentru spațiul românesc.

Pe cuvînt că n-am știut despre această conferință susținută de tine.

Te cred, n-aveai de unde să știi. Așteptarea este un cuvînt-concept sub care mi-aș plasa literatura. Cel puțin, așa o privesc eu.
 
Chiar recuperarea memoriei ține de așteptare: cît va putea să-și amintească, ce-și va aminti Bruno Matei, ce-l va face să-i recupereze memoria. Dincolo de romanul tău, te-aș întreba: cum te simți în literatura română de azi?
Mă simt foarte bine, mă simt privilegiat. Sînt în compania unor scriitori publicați la Polirom, foarte buni, cu care mă mîndresc. Sînt coordonator de colecție, am lucrat multe cărți, ca redactor, pot să spun că, astăzi, este un moment de grație în literatura română.

Vine ceva din urmă? Anul acesta, de ce Polirom n-a prea avut debuturi și nici autori la o a doua carte din zona literaturii romåne?

Aveți răbdare, există o nouă generație de scriitori, în jur de 25 de ani, o generație la început, dar veți vedea ce romane excelente vor publica în cîțiva ani. Iar generația mea, a scriitorilor cu vîrsta între 35 și 45 de ani, mai are multe cărți bune de dat literaturii române.
 
 
 În imagine: Lucian Dan Teodorovici; fotografie de Mircea Struţeanu


Etichete:  Lucian Dan TEODOROVICI, Matei Brunul

Comentarii utilizatori

CONFUZIA PERICULOASǍ ÎNTRE „OM” ŞI „SISTEM”pierre - Luni, 12 Decembrie 2011, 23:01

Despre „om”, ascultînd un interviu. Un comentariu prea lung
Doar atît cît poate dura o discuţie normalǎ.

Despre anumite idei şi-ntr-un fel, despre carte.

Personajele pomenite nu au absolut nici o legǎturǎ cu cele din interviu, din articol, din carte.
Orice asemǎnare este întîmplǎtoare
„Oamenii” mei, sînt pure ficţiuni, pretext evident, întru încercarea de a analiza subtila alienare care şi astǎzi dupǎ 22 de ani persistǎ permiţînd confuzii majore pentru înţelegerea unei istorii, a unui neam şi a unei ţǎri, a „omului” care nu mai existǎ fiind programabil decimat-decimatǎ tocmai printr-o alienare-masacrare perpetuǎ, lentǎ, imperceptibilǎ, şi adus la o stare de cu totul altceva decît aceea de „OM”.
Fiecare om este responsabil de gestul sǎu. Trebuie sǎ fie propriul stǎpîn şi sǎ rǎspundǎ, în faţa oricǎrei legi pǎmînteşti doriţi, plǎtind cum doriţi , erorile şi crimele pe care le-a fǎptuit.
Sǎ fie CLAR şi bine înţeles , nimeni nu vrea capul nimǎnui, ci doar reaşezarea fireascǎ, pe cît posibil, a unei scǎri de valori corecte, naturale, normale.
Sîntem „oameni, toţi la fel” poate doar faţǎ de Dumnezeu. Aici pe pǎmînt, în societatea aceasta omeneascǎ, existǎ legi, care trebuiesc respectate, de toţi la fel, mort, om sau criminal.
Acest gen de argumente sînt de un ridicol lamentabil, iar nivelul lor este de clasa a X-a, la ora de filozofie cu profesorul de îndoctrinarea în masǎ a puberilor doritor de dragoste (sufleteascǎ) „omeneascǎ”.
Amalgamul, CONFUZIA care se face astǎzi, mai peste tot, în occident ca şi în România, voit sau nu, indusǎ sau nu, inoculatǎ sau nu, manipulatǎ sau nu, incoştientǎ sau nu, asta e o altǎ poveste, nu despre asta e vorba acum, deşi sînt detalii capital-esenţiale pentru înţelegerea lucrurilor, a devenit GÎNDIREA UNICǍ, doctrina CORECTULUI POLITIC, absolut infiltratǎ peste tot, la care dacǎ nu aderi, eşti repede eliminat din „Sistem”.
S-au scris în lume o grǎmadǎ de cǎrţi grozave, analize de o subtilitate abisalǎ, care cutremurǎ şi înspǎimîntǎ, despre adevǎrul GROZǍVIEI PERVERSITǍŢII (OMENEŞTI ) SISTEMULUI TOTALITAR COMUNIST ( cu toate variantele lui „soft”, medii şi absolute; n-aveţi grijǎ, toate, fǎrǎ excepţie, duc cǎtre acelaşi „orizont luminos” )
Nu numǎrul (mare ?) de cǎrţi despre Comunism conteazǎ, ci calitatea pertinenţei analizei acestuia.
Citind acest interviu am ieşit din el bulversat, tǎvǎlit, chinuit,revoltat, ca dupǎ filmul acela german despre ferocele securist care spre sfîrşitul regimului comunist în RDG supraveghiînd-ascultînd-înregistrînd ceea ce se întîmpla în apartamentul unui cunoscut scriitor disident, cedeazǎ spre final şi, pentru o clipǎ devine „om”. Filmul a luat premii, a fost aplaudat, apreciat, a avut prizǎ la public şi a oferit o interpretare „umanist-creştineascǎ” a relaţiilor cǎlǎu-victimǎ ( interpretate azi nonşalant cu uşurinţǎ filozoficǎ, revoltǎtor, ca, pur şi simplu, „relaţii inter-umane”) într-un SISTEM totalitar permanent conştient voit torţionar, exterminator, distrugǎtor, modelator, nimicitor din toate punctele de vedere : istoric, spiritual, uman, tradiţional, fǎrǎ urmǎ de milǎ şi concesii, de netǎgaduit, şi-n care realaţia OM-SISTEM este o relaţie întrepǎtrunsǎ pînǎ la os, pînǎ la mǎduvǎ, devenind fuzionalǎ şi auto-dependentǎ pînǎ la o demenţǎ şi azi greu de perceput, şi care se bazeazǎ tocmai prin distrugerea a tot ce poate fi uman într-un om şi aducerea lui la stadiul de obiect, sculǎ, nimic, criminal, orice.
Acest devenit ORICE, mai poate fi numit „OM” ?
Ceea ce este surprinzǎtor, este cǎ un om de 36 de ani în 2012, care avea 14 ani în 1990, care se declarǎ anticomunist, care a citit mult, s-a documentat cu asiduitate, are talent, scrie dinlǎuntru, nu ajunge sǎ pǎtrundǎ eroarea-capcanǎ a Sistemului Comunist despre care face o grǎmadǎ de afirmaţii cu o uşurinţǎ surprinzǎtoare, naive, facile, înşirînd parti-pris-uri, lozinci, slogane şi alte „fraze tip”, doctrinare.
A nu înţelege întrepǎtrunderea perversǎ pînǎ la subliminare totalǎ a relaţiei Om-Sistem, şi a insista în a separa aceste douǎ entitǎţi implicate şi suprapuse pînǎ la o identitate totalǎ inimaginabilǎ este un semn de „foarte gravǎ cecitate”.
A-i considera pe toţi oamenii „la fel”: „omul”, este tocmai Sloganul.
A interpreta drept maniheism, cǎzînd pradǎ uşoarǎ clişeelor, ridicole, de tot soiul, încercarea de-a face distincţia între „cǎlǎu” şi „victimǎ”, între „om” şi „omul sistem”, între Sistem, cu tot alaiul de aberaţii de distrugre psihicǎ, fizicǎ, cu tot arsenalul de distorsiuni, şi ardere a urmelor, cu tot alaiul de ambiguitǎţi-amalgamuri ( care continuǎ din plin sub ochii noştri ) şi Libertatea Personalitǎţii Individuale, este cred şi, sînt convins, o ENORMǍ CONFUZIE ( ca sǎ nu zic EROARE )
Toate acestea duc pînǎ la urmǎ la o DE-RESPONSABILIZAREA TOTALǍ a „omului”.
Una din metodele cu care se încearcǎ şi azi acest lucru este tocmai Generalizarea absolutǎ a omului ca om fǎrǎ diferenţiere de nuanţe, merite, capacitǎţi, valori.
Toţi sîntem „oameni” ! Ştiu, sunǎ ridicol ! ESTE RIDICOL !
DA ! dar nu sîntem la fel, cîteodatǎ deloc la fel.
De-responsabilizarea „individului” este eroarea pe care se şi bazezaǎ aceastǎ doctrinǎ nivelatoare de valori care continuǎ şi azi la nivele teribil de subtile şi peverse în absolut cele mai perfide unghere ale unei societǎţi total debusolatǎ şi fǎrǎ de valori concrete, fǎrǎ modele, mentori, „antrenori” cum zicea Noica, fǎrǎ orizont tocmai lipsindu-i trecutul, cultura, tradiţia.
A nu face distincţia între Vasile Paraschiv, Paul Goma şi un Pleşiţǎ, şi aşa mai departe coborînd pe scara valorilor şi a GENERALIZA cu o naiv şi suavǎ adolescentinǎ puritate ar trebui sǎ ne dea de gîndit pentru încǎ o bunǎ bucatǎ de vreme.
Paul Goma încercînd sǎ-i facǎ pe unii sǎ priceapǎ mǎcar ceva, cît de cît, a formulat furios, avea şi de ce, o butadǎ, o moralǎ, un aforism, un calambur, eu cred, chiar un adevǎr :
„ nu sunt român, dacǎ Pleşiţǎ e român!” .
Majoritatea au rîs, l-au luat la mişto, l-au „tratat” de nebun, l-au scuipat, l-au batjocorit.
Mǎ-ntreb : oare cîţi au priceput ceva ? dar tînǎrul din povestea de mai sus ?

 
 
 
 
Cele mai citite articole
Speranța lucidă a Bucureștilor
„Marius Oprea se va întoarce la IICCMER“
Educaţia – o piatră de încercare
FILM. Cannes 2012: Cristian Mungiu, în cărţi, la mijlocul competiţiei
SOFTUL ROMÂN. RA-RA-RAPIŢA, MOFT!
Cele mai comentate articole
Speranța lucidă a Bucureștilor
„Marius Oprea se va întoarce la IICCMER“
SOFTUL ROMÂN. RA-RA-RAPIŢA, MOFT!
Educaţia – o piatră de încercare
Endemicul plagiat în şcoala românească
Cele mai recente comentarii
gabriela.gheorg@gmail.com
o referință la lucrările dlui Solomon Marcus
ma bag &io ca musca pan' lapte...
ref nedumerirea dlui Foarta
nea marin
 
Parteneri observator cultural
Artline Editura Litera Incubatorul de condeie Teatrul Tineretului din Piatra Neamt Modernism Liternet Regizor Caut Piesa
 
filarmonica george enescu ONB Radio Romania Muzical Radio France International Romania Muzeul Ţăranului Român Radio România Actualităţi Radio Romania Cultural
 
Uniunea Artistilor Plastici Elite Art Gallery Fundatia Culturala Greaca Comunitate foto Infocarte Cartier Reteaua literara
 
Godot Cafe-teatru bookiseala.ro Institutul Cultural Roman Dana Art Gallery Senso TV vreaubilet ro hoteluri
 
Business Edu LicArt Şcoala Micile Vedete Corporate Image International Experimental Engraving Biennial Gazduire