Lucian Dan
Teodorovici a ieșit de curînd pe piață cu un nou roman: Matei Brunul. Un roman
despre un păpușar care trece prin pușcăriile comuniste, care are un accident,
care își pierde parțial memoria, care se stabilește la Iași, la sfîrșitul
anilor ’50, unde se îndrăgostește și trăiește calvarul supravegherii de către
Securitate (printr-un ofițer, tovarășul Bojin, un personaj care este, împreună
cu Matei Bruno, unul dintre cele mai „tari“). Este Matei Brunul un roman despre
comunismul ca sistem politic sau despre oamenii care au trecut, greu, dificil,
depersonalizați, împovărați, prin comunism? De ce ar trebui să revizităm, prin
ficțiune, acea epocă, după ani buni, cînd a existat chiar un exces de
memorialistică?
Părerea
noastră este că Matei Brunul are naturalețea povestirii unor fapte atroce, are
privirea neblazată și netezistă despre o epocă în care nuanțele sînt mai multe
decît hotarele imuabile dintre alb și negru. În Matei Brunul, Lucian Dan
Teodorovici își abandonează autobiografia – materia altor nuvele și romane ale
sale – și reconstruiește o întreagă epocă, doar prin imaginație (dublată de o
serioasă documentare, de o citire și conspectare a ziarelor comuniste ce
apăreau în acele vremuri). Deși este pe
piață din septembrie, Matei Brunul (Editura Polirom, 2011) a avut parte de încă
o lansare la Tîrgul de Carte Gaudeamus, prezentat de Carmen Mușat și
Bogdan-Alexandru Stănescu. L-am invitat pe autor, prezent la București pe toată
perioada tîrgului, să ne acorde un interviu în redacția revistei Observator
cultural. Interviul a fost realizat duminică, 27 noiembrie.
Bruno Matei,
personajul din Matei Brunul, a existat în realitate?
Bruno Matei
n-a existat în realitate, dar a pornit de la o realitate, de la un pasaj din
celebra carte a lui Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele.
Modelul lui Bruno Matei este Sveatoslav Tăbăcaru, un om care a existat cu
adevărat. A fost deținut politic. Biografia personajul meu este comună cu a
acestui personaj cu destin tragic. Sveatoslav Tăbăcaru a fost lovit în cap, în
mina Cavnic, a ajuns în comă și și-a pierdut memoria. Dincolo de accidentul
pierderii memoriei, biografiile celor două personaje se despart. Bruno Matei
merge în propria sa ficțiune, Sveatoslav Tăbăcaru este un personaj despre care
nu se mai știe nimic, am căutat mai multe date, n-am găsit.
Știm ce
făcea înainte de închisoare Sveatoslav Tăbăcaru?
Nu știm nici
asta. Ion Ioanid pomenește foarte vag de el, l-a cunoscut în închisoare,
întîmplarea cu pierderea memoriei este dramatică, dar Ion Ioanid trece peste
destinul lui Sveatoslav Tăbăcaru pentru că nu are amănunte ulterioare, nu știe
ce s-a întîmplat cu acea persoană.
Restul
biografiei lui Bruno Matei este inventată?
Da, este
ficțiune sută la sută.
N-a existat
în realitate un păpușar care să aibă biografia lui Bruno Matei?
Biografia
lui Bruno Matei e ficțiune.
Îți propun
să lămurim numele personajului. Matei Brunul, așa cum apare în titlul cărții,
sau Bruno Matei?
Matei Brunul
nu există ca nume, nu apare niciodată în roman. În capitolele care prezintă
viața de închisoare a personajului, există Bruno Matei. Apoi există numele
transformat de securistul Bojin, care îi urmărește permanent, din Bruno în
Brunul. Doar Brunul. Niciodată nu i se spune Matei Brunul. Titlul romanului am
vrut să aibă o relevanță simbolică: personajul meu pornește, în copilărie, de
la prenumele Matei, toți copiii îl strigă Matei, și ajunge la Brunul. În sine,
personajul nu există ca atare, cu numele de Matei Brunul – titlul cărții.
De ce ai
vrut să scrii un roman despre comunism și despre un om care trece prin
închisori comuniste?
Eu n-am vrut
să scriu neapărat despre comunism. Eu am vrut să scriu o poveste, pe care să o
dezvălui prin mai multe forme artistice. Romanul despre comunism, care există
în Matei Brunul, vine dintr-o altă situație, pe care am trăit-o eu însumi și la
care m-am raportat: memorialistica închisorilor. Prin lecturile memorialistice
am trecut toți. Citindu-le, am vrut să recuperăm istoria noastră și să aflăm ce
s-a întîmplat cu noi. Cărțile memorialistice pe care le-am citit m-au marcat și
lecturile acelea s-au transformat într-o temă literară. Această temă, a
trecutului nostru, am avut-o mereu în minte cînd scriam toate celelalte cărți
și mi-am dorit să pot aborda și această problematică, dar, pînă la Matei
Brunul, nu m-am simțit niciodată pregătit.
Paul
Cernat m-a făcut să scriu Matei Brunul
Care a fost
declicul, cel care te-a făcut să scrii prima frază?
Voi spune
adevărul, sînt nevoit să spun adevărul. În urma cronicilor pe care le-am avut
la Celelalte povești de dragoste, cartea mea anterioară, din 2010, mai mulți
recenzenți observaseră că ar fi o carte de tranzit, o carte spre altceva. Eu
știam că au dreptate, era o revenire la literatură după 6-7 ani, timp în care
nu scrisesem mai nimic. Punctul de pornire a fost una dintre acele recenzii,
dar nu vreau să-i dau numele recenzentului.
Chiar așa,
să te ambiționeze o cronică și să scrii Matei Brunul?
Chiar așa a
fost. A fost declicul. Mă pregătisem, mă antrenasem, dar nu mă apucasem de
scris.
Să spunem că
la Celelalte povești de dragoste n-ai avut o receptare entuziastă.
Dimpotrivă.
Au fost și cronici entuziaste, dar au fost și cronici negative sau
defavorabile. N-am avut o receptare pe măsura celei așteptate de mine, iar
multe dintre cronicile favorabile mi s-au părut complet pe lîngă carte. Sigur,
această afirmație ține de orgoliul scriitorului, poate și de un pic de
vanitate. Despre Celelalte povești de dragoste pot spune că nu aveam așteptări
foarte mari, cartea era, în primul rînd, o reîntoarcere la literatură. Am avut
o perioadă în care n-am scris. Celelalte povești de dragoste a fost un
exercițiu foarte bun, e o carte la care țin.
Spui că o
cronică la Celelalte povești de dragoste te-a făcut să scrii Matei Brunul. Mi
se pare un elogiu adus criticii literare, într-un moment în care mulți se
întreabă ce mai înseamnă critica de
întîmpinare. Nu vrei, totuși, să-l numești pe criticul literar care te-a făcut
să scrii Matei Brunul?
Îi voi da
numele: e vorba de Paul Cernat. A avut o cronică, să nu-i zic defavorabilă, dar
cu foarte multe rezerve, la Celelalte povești de dragoste. Eu nu sînt dintre
scriitorii care să spună că nu contează receptarea critică. Ba da, pentru mine,
contează părerea criticilor, iar părerea lui Paul Cernat am luat-o în serios,
m-a convins că trebuie să scriu și altceva. Și la Matei Brunul am așteptat cronicile;
pînă la urmă, te raportezi la cititorul profesionist, cel care scrie într-o
revistă, iar reacția lui ajunge la tine. E foarte important să existe părerea
criticului, care să poată fi publicată într-o revistă importantă.
De ce
contează părerea criticilor?
Rareori ai
ocazia să discuți despre o carte dincolo de cei foarte apropiați. Or, criticul
literar îți discută cartea în amănunt, te ia în serios, îți analizează
scriitura și, pentru mine, e foarte important acest lucru. Mă interesează
receptarea, mai ales dacă părerea despre carte vine de la oameni avizați. Poate
că este o și o formă de vanitate – firească, pînă la urmă – să vezi cum este
analizată cartea ta. Uneori, mă și enervez la cîte o cronică defavorabilă. Mă
enervez și la cîte o cronică favorabilă.
De ce te
enervează și unele cronici favorabile?
Un scriitor
vrea să descopere criticii cu care să poată rezona, cu care să se afle în
același spațiu de idei. Sînt și cronici favorabile „pe lîngă“ carte.
Am citit Scînteia, am citit ziarele locale comuniste
Mi se pare
surprinzător, dar și minunat pentru Matei Brunul faptul următor: e o carte
scrisă repede, dar foarte bine documentată. Toată epoca, toate orașele prin
care se mișcă personajul, toate închisorile au o excelentă documentare. Cum
te-ai documentat?
Documentarea
s-a făcut în mult mai mult timp. Cred că am peste 10 ani de documentare. În
momentul în care găseam ceva care mă interesa, îmi notam, mi-am creat diverse
fișiere. Am citit ziarele vremii.
Ai citit Scînteia acelor vremuri?
Am citit Scînteia, am citit ziarele locale care apăreau în comunism: Flacăra Iașului, Drapelul roșu, m-a interesat limbajul epocii.
Au existat
unele observații, în unele cronici, că desfășurarea narațiunii pare un pic
neverosimilă. Și totuși, cred că Matei Brunul putea avea o viață, cum este cea
din carte, putea trece prin închisori, își putea pierde memoria, se putea
îndrăgosti de o femeie care, mai apoi, să-i spună că are o misiune de
supraveghere încredințată de Securitate. Și totuși, Adina Dinițoiu a scris în Observator cultural despre evenimente neverosimile în Matei Brunul.
Nu sînt
supărat pe Adina Dinițoiu, dar m-a afectat afirmația ei despre
neverosimilitatea unor evenimente din carte. În multe alte cronici, s-a scris
exact opusul, că este un roman verosimil. Respect opinia Adinei Dinițoiu, care,
recunosc, m-a contrariat, m-a pus pe gînduri, pentru că mi-am propus ca Matei
Brunul să nu semene cu nici o altă carte de-a mea. Eu am mizat pe realism în Matei Brunul, recunosc că am avut în minte romanul realist din secolul al
XIX-lea. Chiar mi-am propus și am mizat pe verosimilitate. Cînd vezi că
receptarea este diferită de intențiile tale, sigur că ești afectat. Nu fac o
polemică, nu-i reproșez nimic Adinei Dinițoiu, mă întreb doar de ce Adina
Dinițoiu n-a văzut realismul cărții. Poate că eu am greșit în carte, poate că
n-am fost suficient de convingător...
Discuția
rămîne deschisă, dar aș vrea să te întreb: de ce cartea ta nu are eroi? Matei
Brunul e un om nevinovat, depășit de situație, absorbit de timp.
Pe Matei
Brunul l-am construit ca pe un om prins în istoria mică, în istoria personală,
un om care nu are contact cu istoria mare, care se închipuie în afara istoriei
mari. El trece prin sistemul represiv fără să-și dea seama cît de mult îl poate
afecta sistemul. Pînă la urmă, istoria mare îl apucă și-l tîrîie după ea. Da,
n-am vrut să-l fac erou, eu sînt interesat de ceea ce se întîmplă cu omul de
lîngă mine și nu de ceea se întîmplă cu sistemul. Nu am scris o carte de
istorie, am scris o carte cu un personaj, care are o viață perfect integrată în
ideea de literatură.
Mie nu mi
s-a părut nimic disonant în acest roman. M-am și mirat cîte străzi cunoști în
Galați, București, Iași și Timișoara, ce univers ai construit în jurul acelei
zone din Iași, numită Rîpa Galbenă. Lectura se ține, mereu te întrebi „ce se va
întîmpla mai departe“, ești curios să afli ce va păți Matei Brunul, dacă va
ieși din încorsetarea sistemului sau va fi doborît. Spui, în introducere, că
atunci cînd scriai la roman, îi citeai pagini soției tale, Adela. E un cititor
versat, e un cititor „rău“, care te sancționează imediat, dacă nu-i place vreo
pagină?
I-am auzit
și pe alți scriitori spunînd că se consultă cu soția, căreia îi citesc pagini
din cartea la care scriu, ea fiind un prim critic al cărții. În cea ce mă
privește, nu este așa. Soția mea m-a susținut întotdeauna, protejîndu-mi micile
orgolii de parcurs. În schimb, mă interesează ceea ce pot citi pe fața ei în
momentul în care parcurge textul.
Chiar îi
citești?
S-a
întîmplat acum să-i citesc fragmente din carte. Ea nu mă critică sau, dacă o
face, o spune cu multe măsuri de precauție, mă protejează foarte mult, dar eu
sînt atent la mimica ei. I-am citit fragmente din carte și pentru a mă auzi pe
mine, pentru a vedea dacă textul se ține. Eu așa simt: dacă mai este cineva
lîngă tine, poți avea o reacție detașată față de text. Citești și pentru
receptor, nu doar pentru tine însuți. Adela, soția mea, m-a ajutat foarte mult,
are răbdare cu mine, uneori sugerîndu-mi anumite moduri de a dezvolta un
personaj.
Revenind la
documentare, aș vrea să te întreb ceva. Bruno nu revine din Italia, nu se
înregimentează în Armata română, suferind de maladia Marie-Strumpell? Există
această maladie în realitate?
Există, în
momentul de față se numește spondilită anchilozantă. Marie-Strumpell este o
fază foarte avansată a bolii. Numele provine de la cei doi cercetători care au
descoperit boala și au diagnosticat-o.
Mi s-a părut
că boala aceasta, atît de reală, este și o metaforă pentru Bruno, pentru
păpușarul care se mișcă tot mai greu. Dar pentru tovarășul Bojin, securistul
blînd și parșiv, ai avut un model real?
Tovarășul
Bojin din carte a locuit în casa în care locuiesc eu acum. Iar istoria casei
tovarășului Bojin este singurul element din carte legat de biografia mea. Eu
mi-am descris casa în care locuiesc, fostul proprietar a fost un securist, un
tovarăș Bojin, pe care eu nu l-am cunoscut, mi-am închipuit un tovarăș Bojin,
care a locuit în casa mea înainte de a mă muta eu acolo.
Mulți
informatori au cedat fiind amenințați, șantajați, anchetați
Tovarășul
Bojin nu mai semănă cu brutele din închisori, care îl nenorocesc în bătaie pe
Bruno Matei. Cum l-ai construit pe tovarășul Bojin?
Pentru mine,
tovarășul Bojin e foarte important ca personaj. Am trăit mai multe șocuri, în
ultima vreme, văzînd cum ne raportăm la trecutul recent, cît de virulent
discutăm cînd privim anumiți oameni. Sigur, e important să discutăm despre cum
anumiți oameni au cedat și au fost informatori ai Securității, dar există o
virulentă și lipsită de orice nuanțe raportare la oamenii aceia. Eu nu le caut
scuze turnătorilor, dar, din ceea ce citesc, văd că toți sînt tratați ca niște
brute, indiferent de ceea ce au făcut. Se uită complet că acei oameni au avut
și un alt comportament public, că nu au fost alcătuiți doar din lașități și
cedări, și că a fost o presiune asupra lor. Nu spun asta ca o scuză, pur și
simplu, mi se pare mult prea dur tratamentul ce li se aplică. Unii au fost
zeloși în turnătorie, dar mulți au cedat fiind amenințați, șantajați,
anchetați. Sînt oameni pe care îi cunosc și le știu și le înțeleg lașitatea,
pentru că a fost o lașitate. Mereu mă întreb: cîți dintre cei care acuză
violent lașitatea acelor oameni nu comit astăzi alte lașități, în viața de zi
cu zi, nu fac niște compromisuri care, duse din prezent în acel sistem, ar fi
echivalente? Și mai este ceva: una este discuția despre informatori și alta
este cea despre ofițeri. Și nu toți ofițerii au fost niște brute, aveau alte
metode de influențare. În plus, cunosc ofițeri de Securitate care au ieșit din
sistem, care au avut de suferit, care s-au lăsat tîrîți în sistem pentru că
doreau să ajungă ceva în viață, apoi au constatat că drumul pe care au apucat
este greșit și neconform cu ceea ce sperau și s-au retras. Alții n-au avut
curajul ăsta, nu s-au retras la timp.
Nu crezi că
poate fi un reproș care i se poate face cărții, că prea îl umanizezi pe
tovarășul Bojin?
Ba da. E un
reproș pe care îl accept. Nu asta este problema. Eu nu vreau să salvez absolut
nimic. Eu acuz sistemul, a fost unul cumplit, ne-a distrus pe toți și, în
prezent, sînt suficiente urmări pe care le trăim atroce. Dar eu vorbesc despre
oameni. Perspectiva aceasta maniheistă este destul de răspîndită, dar eu cred
că putem vorbi și cu nuanțe. Mai ales în proză avem nevoie de nuanțe. Revenind
la tovarășul Bojin: intenția mea n-a fost să-l umanizez, intenția mea a fost
să-l fac om. Dacă îl prezentam securist și nu om, el nu mai exista ca personaj.
Era un clișeu. La tovarășul Bojin, am vrut să se simtă că, dincolo de munca lui
și de lucrurile oribile pe care le face, există posibilitatea de a avea și o
viață de familie, de a se îmbăta, uneori, de a se bucura de niște lucruri, ca
noi toți.
Tovarășul
Bojin caută justificări în poziția pe care o are.
Eu cred că
atunci cînd facem un lucru – despre care, ulterior, descoperim că e profund
negativ – intervine justificarea. Ne găsim multe justificări, nu recunoaștem că
am făcut un lucru rău, ba chiar spunem că am săvîrșit ceva în numele dreptății.
Am pomenit în carte, în treacăt, despre Iosif Lazăr, comandantul
penitenciarului din Peninsula, care, așa am găsit în literatura memorialistică,
fusese prizonier la Auschwitz, iar acum era comandantul unui penitenciar
comunist. Eu cred că omul respectiv era convins că face un lucru cumplit, acel
lucru cumplit care i s-a făcut și lui. Dar se lăsa manipulat de alții și de el
însuși, pentru a comite atrocități. Trebuie să ne punem întrebarea (răspunsul
nu-l dau, nu l-am dat niciodată): au oamenii dreptul să fie puși sub semnul întrebării?
Matei
Brunul nu este un roman despre comunism
Astăzi, cum
spuneai, discutăm maniheist despre oameni trecuți prin comunism. Avem îngeri,
avem brute, dar interstițiul nu pare să fie populat cu oameni. Nuanțele sînt
excluse, zici „huo!“ și, gata, am condamnat comunismul. Crezi că este un mediu
prielnic pentru un roman despre comunism?
De cîteva
săptămîni, trăiesc o surpriză, mă credeți sau nu. Am scris romanul ăsta și
credeam că n-o să am cititori, și nici reacții bune. L-am scris pentru că era o
temă care mă obseda. Mă gîndeam că e o carte importantă pentru mine, dar destul
de puțin importantă pentru cititori. Înainte de apariție, eram convins că este
cel mai prost moment pentru a scoate acest roman.
De ce ar fi
fost cel mai prost moment?
Venea pe o
prejudecată generală, că s-a scris prea mult despre comunism, și puteau fi
interpretări tendențioase sau plictisite. Primele reacții au fost din partea
unor prieteni, unii mi-au scris că nu simt violența regimului, că pare că „aș
apăra regimul“. Nu, nu-l apăr, totul ține de interpretare. În viața de toate
zilele, sînt anticomunist, bunicul meu crease în tot mediul nostru – în familia
noastră, între vecini – un anticomunism despre care am vorbit în mai multe
rînduri. Am fost educat să văd răul sistemului. Dar, ca prozator, eu scriu
despre oameni. Matei Brunul nu este un roman despre comunism (să nu se exclame: ah, încă o carte despre comunism!), ci este o carte de literatură. Este o
poveste.
Spuneai că
trăiești o surpriză, de cîteva săptămîni. Care este surpriza?
Receptarea.
Receptarea a depășit așteptările mele.
Care a fost
cel mai frumos mesaj primit de la un cititor?
Am avut
foarte multe mesaje, chiar pe Facebook, oameni care au citit imediat și au
reacționat. Cineva mi-a scris că poartă cartea cu el, de două săptămîni, și
le-o arată prietenilor, încercînd să-i convingă să o citească.
Poate că nu
este cel mai prost moment, poate că lumea s-a săturat de maniheisme, poate că
istoriile de viață din comunism, începute prin O lume dispărută, volumul din
2004 scris de Ion Manolescu, Paul Cernat, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, la
care am mai putea adăuga, să dau doar un exemplu, Băiuțeii de Filip Florian și
Matei Florian, ne ajută la înțelegerea comunismului mult mai mult decît un
raport de condamnare a comunismului. Ești de aceeași părere?
Sînt de
aceeași părere. Literatura poate contribui la înțelegerea unei perioade.
Istoria lucrează cu alte instrumente, literatura lucrează cu oameni, cu oameni
care au suferit, cu oameni despre care merită să știm. Literatura poate folosi
pentru a avea o altă privire asupra unor perioade din istoria noastră.
Cît timp a
trecut de la punctul final, pus pe manuscris, pînă la tipărire? Lași
manuscrisul să dospească sau îl vrei imediat tipărit?
La Matei
Brunul mi-am lăsat cel mai scurt timp între momentul terminării romanului și
predarea lui la editură. Am lăsat două luni. La Celelalte povești de dragoste,
am lăsat să treacă o jumătate de an. La Circul nostru vă prezintă: a trecut
peste un an pînă am ajuns să-l public. La Matei Brunul, am considerat
suficiente două luni, pentru a putea reveni asupra romanului. Și-am revenit. Am
scos circa o sută de pagini.
Ești printre
puținii autori din România care pot să scoată o sută de pagini dintr-un roman.
Mi-a fost
extrem de greu să renunț la pasajele respective, dar am crezut că eliminarea
unor pagini ajută cărții.
Te-ai gîndit
și la o traducere a cărții?
Multe
cronici, multe opinii s-au referit la carte ca la un roman internațional, ca la
un roman exportabil. Eu nu m-am gîndit la „export“. Deloc. Simt nevoia să-mi
dau și cuvîntul de onoare. Cartea prezintă multe realități românești și multe
personaje care nu spun nimic în afară. Ar fi nevoie de foarte multe note.
Nu chiar de
atît de multe note. Cîteva despre Pătrășcanu, altele despre universul
concentraționar românesc, dar, în general, metodele opresive se înțeleg după un
secol de teroare. Iar povestea de dragoste dintre Eliza și Bruno Matei ține, și
aceasta, de universul iubirilor sfîrtecate, iubiri neimplinite, iubiri tradate.
Am vrut să
spun povestea, așa cum mi-am închipuit-o eu, vom vedea dacă va merge la „export“.
Matei Brunul
nu e un roman despre așteptare?
Am fost
invitat la Festivalul de la Mantova, în septembrie 2011, cel mai mare festival
din Italia. Una dintre secțiuni le cerea participantilor să gloseze în jurul
unui cuvînt definitoriu pentru țara de unde vin. Eu am vorbit despre așteptare,
le care l-am considerat un cuvînt definitoriu pentru spațiul românesc.
Pe cuvînt că
n-am știut despre această conferință susținută de tine.
Te cred,
n-aveai de unde să știi. Așteptarea este un cuvînt-concept sub care mi-aș plasa
literatura. Cel puțin, așa o privesc eu.
Chiar
recuperarea memoriei ține de așteptare: cît va putea să-și amintească, ce-și va
aminti Bruno Matei, ce-l va face să-i recupereze memoria. Dincolo de romanul
tău, te-aș întreba: cum te simți în literatura română de azi?
Mă simt
foarte bine, mă simt privilegiat. Sînt în compania unor scriitori publicați la
Polirom, foarte buni, cu care mă mîndresc. Sînt coordonator de colecție, am
lucrat multe cărți, ca redactor, pot să spun că, astăzi, este un moment de
grație în literatura română.
Vine ceva
din urmă? Anul acesta, de ce Polirom n-a prea avut debuturi și nici
autori la o a doua carte din zona literaturii romåne?
Aveți
răbdare, există o nouă generație de scriitori, în jur de 25 de ani, o generație
la început, dar veți vedea ce romane excelente vor publica în cîțiva ani. Iar
generația mea, a scriitorilor cu vîrsta între 35 și 45 de ani, mai are multe
cărți bune de dat literaturii române.
În imagine: Lucian Dan Teodorovici; fotografie de Mircea Struţeanu