OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Spune-mi cine esti ca sa-ti spun ce gindesti!“ De ce n-ar fi posibila si o asemenea reformulare a vechiului adagiu romanesc? Aruncind o privire asupra echipei care a pilotat noul tratat de Istoria romanilor in patru volume (Academia Romana, Bucuresti, Ed. Enciclopedica, 2001) e cu putinta sa intelegi si ce scriere a istoriei se ofera acum publicului romanesc. Fiindca tratatul – din ale carui zece volume apar deocamdata abia primele patru – caruia presedintele Academiei, dl Eugen Simion, ii da binecuvintarea sa, a fost conceput de o echipa indrumata de academicienii Dan Berindei si Virgil Candea. Amindoi sint niste autentici profesionisti, desigur.

Dar, totodata, amindoi s-au facut cunoscuti si prin tenacitatea cu care au secondat regimul comunist-nationalist al lui Ceausescu. Daca nu era astfel, ideologii de serviciu ai dictatorului – care pentru istoriografie au fost domnii Mircea Musat si Ion Ardeleanu, dar si echipa „alternativa“ din anturajul militar al lui Ilie Ceausescu (dl. Florin Constantiniu stie bine la cine ma refer) – n-ar fi ingaduit ca respectivii membri ai sectiunii istorice a Academiei sa fie in fruntea complexului travaliu de scriere a noului tratat.
Istoria acestuia, debutind – cum recunosc insisi coordonatorii – in 1980, se impleteste, la origini, cu tentativa lui Nicolae Ceausescu de a egala performanta predecesorului sau, Gh. Gheorghiu-Dej, caruia istoricii momentului ii oferisera un tratat de Istoria Romaniei (in patru volume, desi proiectat in sase), iar pe de alta, cu dorinta acestuia de a oferi o versiune canonica asupra trecutului intr-un moment cind vina nationalista a neostalinismului sau avea nevoie de o infuzie reinnoita. Ceea ce ne ofera acest tratat este deci munca onesta a mai multor zeci de istorici romani incadrata intr-o conceptie relativ ingusta, pedestra si traditionalista.

Era inevitabil sa se petreaca astfel, cita vreme, prin toate contributiile sale de pina astazi, dl acad. Dan Berindei s-a aratat incapabil sa depaseasca tonalitatea si continuturile lesne de digerat la conferintele internationale unde „imaginea Romaniei“ era mai importanta decit progresul cunoasterii stiintifice. Desi mai redutabil, cu o autentica vocatie de cunoscator al trecutului, nici dl acad. Virgil Candea – care, altminteri, a dovedit o excelenta intelegere a modernitatii noastre timpurii si o rabdare de benedictin in a culege marturiile romanesti de pe mapamond – nu putea conta, in conditiile date, atit ca expert, cit mai curind ca girant prestigios al unei noi tentative a politicului de subordonare si manipulare a istoriografiei. Formatia carturareasca si curiozitatea cercetatorului fiind saturate de lecturi religioase, in mod firesc domnia sa nu putea gira decit un proiect legat prin fire invizibile de traditie.
Datorita acestui fapt, ceea ce avem in fata astazi este rezultatul unui impuls initial orientat ideologic care, intre timp contextul istoric modificindu-se dramatic si dictatorul disparind, a trebuit modificat in consens cu noile imprejurari, democrate. Vom gasi, asadar, in tratatul de istorie publicat incepind cu acest an de Academie, o versiune nationalista a istoriei noastre, lipsita insa de excesele tracizante, marxizante si de citatele din Ceausescu. Aceasta cosmetizare nu ramine insa, din pacate, mai mult decit atit, fiindca marile liniamente ale proiectului au ramas nemodificate, dupa cum nu au cunoscut modificari majore nici conceptiile istorice ale coordonatorilor sai. Nationalista si ortodoxizanta, statalista si eroizanta, viziunea care sta la baza volumului ar putea fi caracterizata pe buna dreptate ca fiind de tendinta antiliberala si chiar antisocial-democrata.

Coerenta proiectului ii obliga, deci, pe coordonatori sa ezite in continuare, chiar si la mai bine de un deceniu de la debarcarea cuplului dictatorial, la elaborarea ultimelor volume (cel referitor la perioada interbelica, la etapa comunista si la tranzitia posttotalitara). Ceea ce scena politica oferea interpretarii lor era mai dificil de prezentat, in acest segment, fara a face in mod deschis cunoscute optiunile conservatoare ale autorilor. Fireste, conservatorismul ca optiune ideologica si politica poate avea resurse si, eventual, poate dobindi chiar legitimitate. O asemenea optiune sta la baza Uniunii Fortelor de Dreapta si a fost teoretizata mai recent de liderul acesteia, dl Varujan Vosganian, in volumul Mesajul dreptei romanesti (Bucuresti, Ed. Nemira, 2001). Dar demn de a fi remarcat in contextul prezentei discutii este ca, printr-unul dintre paradoxurile actualei etape istorice, academicienii conservatori din sectiunea istorica angrenati in elaborarea tratatului s-au situat si se situeaza printre suporterii actualului regim social-democrat. Discursul lor istoric poate fi regasit in referirile la trecut ale presedintelui Ion Iliescu si ale actualului premier, dl Adrian Nastase. Ceea ce indica nu doar o anumita confuzie ideologica, ci poate chiar mai mult, niste aliante bazate, in pofida evidentelor, mai degraba pe legaturi interumane si interese pragmatice, decit o decantare si clarificare ideatica.

In acelasi timp, pe cind dreapta din Conventia Democrata guverna prin intermediul unei coalitii ce ingloba si o parte a social-democratiei (Partidul Democrat al lui Petre Roman), istoricii care secondau aceasta optiune erau mai degraba de tenta liberal-democrata (d-na Zoe Petre, dl Daniel Barbu, dl Marius Oprea, dl Serban Radulescu-Zonner s.a.).
S-ar putea crede ca, fiind vorba despre o istorie care se opreste pe la 1600, n-am avea de a face, in cele patru volume initiale ale tratatului, cu o problematica a carei tratare sa fie afectata de asemenea conditionari. De fapt, insa, ele transpar inca de aici, cu riscul de a deveni tot mai strident vizibile in volumele urmatoare. De ce Istoria romanilor si nu Istoria Romaniei? „...Se revine la... sdenumirea – n. O.P.t atribuita marilor lor sinteze de A.D. Xenopol, N. Iorga si C.C. Giurescu in perioadele anterioare celei totalitare si, totodata, se ofera ocazia tratarii istoriei intregii (subl. aut.) natiuni din cadrul statului si din afara hotarelor“ (Dan Berindei, Prefata, vol. I, p. XVIII). Prin urmare, grija cea mare este nu de a trata trecutul ca atare, ci de a gindi in termenii lui, de a-l recupera pina si in optiunile sale terminologice. Iata, din nou, trecut ca prezent si, inca mai mult, ca paradigma a viitorului. Dar, nu mai putin, atentia revine decupajului – caracteristic modernitatii – al natiunii etnice. Comunitatea lingvistica, solidaritatea culturala acapareaza prim-planul, fara insa a se puncta aporturile straine (rutenii asezati de Stefan cel Mare in Moldova si slavii sud-dunareni adusi de Vlad Tepes in Tara Romaneasca, de exemplu).

Ramine de neinteles inconsecventa care, in acest context, il determina pe dl Berindei sa asigure ca „Evident, minoritatile au fost avute si ele in vedere in cuprinsul lucrarii, unele fiintind de aproape un mileniu, iar altele patrunse ulterior in spatiul teritoriului national al romanilor“. Este, zic, o inconsecventa pentru ca, intii de toate, aceste comunitati etno-culturale diferite nu fac parte, in mod evident, pentru autor, in nici un fel, din natiunea romana (nici nu ar avea cum, altminteri decit prin asimilare, cita vreme aceasta e conceputa etnic), neavind prin urmare ce cauta in actualul tratat. Pe de alta parte, insa, este uimitoare folosirea sintagmei „spatiul teritoriului national al romanilor“ fiindca – dincolo de tautologia „spatiul teritoriului“ – se aserteaza existenta unui teritoriu national romanesc cu o mie de ani in urma. Ca modernist, dl Dan Berindei s-ar fi cuvenit sa stie ca natiunea romana s-a format in modernitate, si nu inainte chiar de aparitia statelor feudale romanesti! Iar ca istoric, ar fi putut afla ca patul germinativ in care s-a format poporul roman cuprinde un areal mult mai larg decit cel jalonat de Carpati, Dunare si Marea Neagra. Iata deci un exemplu despre festele pe care, pina si in contextele cele mai anodine, nationalismul, ti le poate juca atunci cind el se afirma ca o viziune expansiva asupra trecutului.

Aceeasi perspectiva nationalista isca si alte dificultati. De pilda, in legatura cu daco-getii, nu este deloc clar daca si de ce erau un popor unic si nu doua, separate. Intr-o epoca in care insusi statul era apanajul unor uniuni de triburi nu este limpede pentru care motive dacii, care si la Strabon sint numiti divers, in functie de uniunile de triburi desemnate, ar fi mai mult decit atit. Unificarile politice sub mai multi regi, insa cu cuprinderi teritorial-tribale diferite, s-au dovedit conjuncturale. Asta ca sa nu mai vorbim despre coexistenta in acelasi teritoriu a altor semintii (germanice, scitice etc.). Nevoia de a identifica un popor dacic si de a-i suprapune existenta statala peste, aproximativ, Romania actuala nu poate fi inteleasa altfel decit ca inaderenta la realitatea istorica ori ca o trista, fiindca intirziata si neconvingatoare, manipulare istorica. Constienti de acest pericol, autorii propriu-zisi ai textului vorbesc precaut despre „conglomeratul geto-dac“ (I, 655) si se pronunta cu multa prudenta despre „caracterul stapinirii lui Burebista“. Pastrindu-se in perimetrul prudentei stiintifice, ei interpun insa, implicit, o distanta intre textul propriu si expectantele coordonatorilor.

Tratind discret ca normativa statalitatea romaneasca, autorii tratatului nu pot decit sa ezite in fata diversitatii stapinirilor intre secolele III e.n. si sec. al XIV-lea, cind apar noile state feudale, Tara Romaneasca si Moldova. De la notiunea de „nucleu politic“ pina la cea de „stat de sine statator“, adica independent (vezi vol. III), ezitarile conceptuale si eufemismele de tot felul nu fac decit sa indice precaritatea cunostintelor istoricilor nostri in domeniul teoriei si istoriei statului ori, poate, dilemele in fata unor desemnari adecvate. Este vorba despre o carenta grava care, fara indoiala, isi are explicatia si in situatia „din teren“ (mentiuni lapidare ori ambigue, dar si formule de organizare politico-administrativa si militara influentate de modele de o mare diversitate). Dar sint greu de recunoscut in formula „statului de sine statator“ niste formatiuni politice organizate dinastic si aflate in legaturi de vasalitate cu marile puteri regionale, chiar daca acestea beneficiau de un aparat statal propriu (insa relativ rudimentar) si incercau sa-si elaboreze propria linie politica. Pentru elucidarea statutului lor autentic, comparatia cu Burgundia medievala, de exemplu, ca si cu atitea dintre statele Imperiului Roman de neam germanic ar putea oferi necesarul surplus de cunoastere. In acest sens, o relativizare a punctului de vedere eminamente modern si romanesc ar ajuta, cred, la descifrarea mai in spiritul timpului a respectivelor realitati.

O discutie cum este cea pornita aici nu poate fi decit lacunara si selectiva. Trebuie spus, asadar, ca luate drept ceea ce sint – si nu altcumva –, volumele proaspat iesitului din tiparnite tratat de Istoria romanilor reprezinta, fara indoiala, un aport. Ele reiau in discutie si completeaza un material arheologic si documentar amplu, printr-un efort conjugat al mai multor zeci de specialisti, intr-un text elaborat timp de doua decenii. Daca nu ar exista pretentia de a oferi singurul discurs istoric autorizat din Romania contemporana, cum are aerul sa o faca, si daca ar exista o mai accentuata concertare a vocilor in sensul programului asumat, sirul de tomuri editat de Academia Romana ar convinge mult mai mult. Asa insa, el ramine marturia unei stradanii intrucitva intirziate de a pastra trecutul romanilor in matca nationalismului etnic si al statalitatii inteleasa modern, si deci restrictiv. Se poate si mai bine.