OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ioan Flora
Medeea si masinile ei de razboi. Poeme
Postfata de Ioan Buduca, Editura Libertatea, Panciova, 1999, 98 p., f.p.


Desi Observatorul cultural a recenzat volumul lui Ioan Flora, Medeea si masinile ei de razboi, cred ca o relectura critica a acestei carti merita facuta. In scurta postfata pe care o dedica volumului, Ioan Buduca scria ca: „este, fara indoiala, cel mai bun volum scris de Ioan Flora. Si una din cele mai bune carti de poezie romaneasca. Este, dincolo de aceste superlative, un eveniment columbian: Ioan Flora scrie poezie cu materia prima a istoriei si a cartilor de istorie. Ceea ce nu s-a mai intimplat, dar, iata, trebuia sa se intimple“. Nu la entuziasmul criticului as vrea sa ma refer mai departe, ci la ideea ca Flora se inspira din istorie, pentru ca nu istoria mi se pare filonul esential in Medeea si masinile ei de razboi, ci „istoria“, povestea. Ea, povestea, sta la temelia construirii acestui volum care, deloc intimplator, amalgameaza cu stiinta timpul si spatiul. Fascinatia istorei nu-l plaseaza pe Flora intr-un timp rezolut, ci il determina sa aduca istoria aproape, sa o transforme in poveste. Timpul antic si timpul medieval sint aduse de cele mai multe ori catre „realitatea“ subiectiva a eului. Asa se intimpla in poemul care da titlul volumului, unde imaginea razboiului cu care debuteaza poemul e insotita de rasfringerile asupra eului. Tensiunea esentiala in Medeea si masinile ei de razboi de aici se naste: din suprapunerea temporala a unei „istorii“ trecute si prezentul subiectiv(at). „Tunete, eclipsa de soare, trunchiuri de fag, vase cu smoala/ si sulf, berbece cu virful de fier, atirnat in turn,/ pentru spargerea zidurilor./ Testude./ Foc./ Foc.“ si „Urc, urcam, picioarele plumbuite; m-opresc, m-aplec, imi leg/ sireturile, aprind o tigara;/ panta ce trebuie urcata, bradul ce trebuie taiat si apoi impodobit,/ inca vreo citeva sute de metri, suvoiul de fum/ serpuind pe deasupra capului“.

Suprapunerea temporala se prelungeste in suprapunerea lumilor. Asa se naste dramatismul acestei poezii. Existenta acestor „lumi paralele“ e fulguranta, amagitoare. In spatele acestui palimpsest de imagini se iteste neantul. De aceea poezia lui Flora e „infometata“ de concret. Ea vrea sa pastreze lumea si lucrurile numindu-le cu pofta si chiar cu un anume patetism, camuflat abil, de multe ori, sub masca (auto)ironiei. „Lumina de august in septembrie./ Razimat de soclul imprejmuind Hôtel de Ville./ Agrafe pentru capsator./ Afine pentru afinata./ Ambulante, girofaruri, ordinea publica violentind/ nelinistea acestei zile de joi,/ lumi paralele, rugaciuni de prisos“. Din aceasta pofta pentru concret, pentru lucruri, se naste si procedeul care il defineste pe Flora in aceasta carte, enumeratia. Evident, nu e enumeratia proprie inventarului, ci aceea care creeaza atmosfera si poate defini o lume. Iata inceputul poemului Petrecerea, loc al culorilor tari, unde Flora sta la masa cu Petrovici si Goran Bregovici: „Nunta din vecini, harnasamentul, esapamentul,/ glandele salivare, transpiratia,/ tinerele femei alergind printre mesele kilometrice;/ clarinetul, tambalul, flautul piciorului fermecat,/ solista obeza dar fov, finul necosit, perele coapte,/ fosnetul, vuietul, degetele unse ale nuntasilor/ cosmici si, prin urmare, eterni,/ negrul de sub unghie,/ piftiile, sarmalele, rachiul intors, supa, friptura, vinul rubiniu“. Sint, si numai in aceasta enumeratie, elemente care il definesc pe Flora ca pe un poet de exceptie.

Placerea, imensa placere de a numi lucruri, de regasit si in „povestile“ istorice ale autorului, a se vedea debutul poemului Iarba-jumatate om, are, cred, si o semnificatie filozofica. Important nu e sacrificiul, ci viata. Iar viata pulseaza in lucrurile care ne inconjoara. Secventa a doua a poemului Despre ridicarea apei la inaltime mizeaza pe suprapunerea vremii „definitivei“ cruciade pe imaginea poetului meditind/privind lumea. „Banca de stejar, cafeaua ce s-a racit de mult,/ varza, rosiile, mararul,/ Comandantul Bataliilor pregatindu-se indelung/ (la Timisoara, se pare)/ pentru impresionanta (si definitiva, dupa cum se va vedea mai tirziu)/ Cruciada,/ mararul, vita departe de a da in pirg, straturile de rosii,/ ochelarii aburiti,/ dealul care, asa cum se credea cindva,/ o luase din senin la vale/ (depinde cum interpretezi eternitatea clipei!),/ mararul, otetarii si florile lor galben-verzui,/ zarzarii striviti de rod,/ rindurile de rosii,/ septembrie douazeci si cinci,/ Nicopole,/ Anno Domini 1396.“ „Istoriile“ lui Flora recupereaza dimensiunile esentiale ale firescului si umanului. Maretia, cita exista, se naste din miracolul vietii. Iar viata pulseaza in poezia lui Flora, intr-un ritm sanatos si tonic. Pornind de la firescul vietii, moartea insasi isi recapata demnitatea, redevine, si ea, fireasca. Sigur, acestei seninatati nu-i este straina tristetea. Dar ea e sublimata in vis sau in gesturi absente: „Privesc prin peretele de fum inspre/ ceea ce ar trebui sa vad cu ochiul liber: inspre caii arsi din marginea cimpiei, inspre caii/ cu cite sase gheare de corbi argintii/ infipte-n laringe, zariti de mine in visul visat ieri de mine.// Si nu mai apuc cu dreapta ceainicul fosforescent/ de pe masa si nu mai dau sa torn in cesti de cenusa/ obisnuita licoare“. Originalitatea pregnanta a lui Ioan Flora consta in faptul ca el e un poet roman care apartine spatiului central-european. Atmosfera poeziei sale e de negasit la nici un alt autor roman. Medeea si masinile ei de razboi confirma singularitatea unui poet care se cuvine (re)citit cu toata atentia.