OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un intelectual român care-şi dorea performanţă ştiinţifică şi culturală în România lui Ceauşescu avea două soluţii şi o cale de eschivă: exilul, colaborarea cu Securitatea sau deturul Noica. Sau aşa erau ei făcuţi să creadă – şi în asta constă profunda perfidie manipulatoare a acelui oribil sistem: exploatarea slăbiciunii umane de a fi tu însuţi şi de a face lucrurile în care tu crezi.

Cel mai recent caz de „demascare“, în care mă simt eu însămi implicată, îl priveşte pe regizorul de teatru Cornel Todea şi relaţia lui cu două dosare faimoase – „Pătratul roşu“ (activitatea „contrarevoluţionară“ a nepoatei lui Enescu, Marioana Cantacuzino/Oana Orlea) şi „Neculai Constantin Munteanu“. Despre Todea, o parte a lumii de teatru ştia că fusese, într-o formă sau alta, informator: descrierea pe care N.C. Munteanu i-o face în Ultimii şapte ani de acasă e transparentă, iar regizorul a renunţat la funcţia de vicepreşedinte al Uniunii Teatrale exact cînd preşedintele acesteia, Ion Caramitru, le-a cerut celor cu rol de decizie în Uniter declaraţii pe propria răspundere despre colaborarea cu Securitatea.

Am găsit, la Teatrul Creangă, un Todea pe care aproape nu-l mai recunoşteam, care slăbise vizibil, fuma şi nu-şi putea controla bine emoţiile. Care se umplea singur de noroi pentru colaborarea lui neîntreruptă – între 1950 şi 1989 – cu poliţia politică, recunoştea c-o făcuse din slăbiciune, avea goluri de memorie masive asupra subiectului şi sentimentul că i se făcea o nedreptate. Care nu ţinea minte ce note i se ceruseră între 1950 (data racolării, la 14 ani) şi 1952 (data arestării grupului „Pătratul roşu“) şi dacă i se solicitaseră informaţii despre Marioana Cantacuzino, ştia însă că fusese arestat odată cu ceilalţi colegi de şcoală ai acesteia şi eliberat după şapte luni. Care jura că nu a făcut niciodată rău altcuiva decît lui însuşi.

Nu s-ar fi întîmplat la fel cu regizorii promoţiei anterioare celei în care a absolvit Todea – Sanda Manu, Radu Penciulescu, Mihai Dimiu – care purtau şi ei tarele unor familii burgheze, dacă ei n-ar fi avut norocul, în studenţie, al protecţiei profesionale a unor persoane deja iremediabil legate de sistem? Constantin Bălăceanu-Stolnici nu şi-a plătit cu note informative călătoriile profesionale în străinătate? La fel ca Stolnici, Cornel Todea a vrut o viaţă liniştită şi nu a crezut c-o poate avea altfel. Ar fi putut emigra, e drept, dar a ales drumul cel mai simplu. Pentru asta e vinovat, dar pînă la ce punct? Turnătoria e o vină în sine, dar nu una care să impună linşajul (căci responsabilitatea sistemului, în acest caz, o întrece pe cea a indivizilor), ci o judecată de la caz la caz, cu grade distincte de duritate a verdictului, pornind de la o altă întrebare: cine a avut de suferit în urma colaborării?

Todea a beneficiat de un tratament de demascare extrem de dur şi pe alocuri aparent manipulatoriu, care lasă în ceaţă acest aspect, al dovedirii daunelor provocate altor persoane.

„Pătratul roşu“

Se prea poate ca nu turnătoriile să fi fost motivul arestărilor, ci originea socială a membrilor acestui grup de prieteni – iată ce zice Ion Varlam într-un text din revista Memoria: „Din acelaşi lot, dar total străin de activităţile aşa-zisului «Romb Roşu», a făcut parte Mihai D. Sturdza, urmaşul direct al penultimului voievod al Moldovei, cunoscut în ţară şi în străinătate ca istoric şi prin prestaţiile sale la Radio Europa Liberă. De asemenea, fizicianul Grigore A. Ghika – coborîtor al primului domn pămîntean din Ţara Românească. [...] În afara tinerilor ce aveau nume cu rezonanţă istorică, au fost arestate odraslele unor reprezentanţi ai «marii burghezii» – foşti demnitari ai statului sau conducători de mari întreprinderi: Dimitrie Lecca – fiul unui director de departament de la Ministerul de Externe, cu rang de ambasador; Cornel Todea – fiul directorului general al Asigurărilor Sociale, o funcţie asimilată demnităţii ministeriale; Mihnea Ştefănescu – fiul administratorului-delegat al Uzinei Tohan, care era şi membru al Consiliului de Administraţie al Întreprinderilor Malaxa etc.“. Ion Varlam a făcut el însuşi închisoare în lotul „Pătratului roşu“.

Cazul N.C. Munteanu

Am încercat, apoi, să aflu ce rol a avut Todea în persecuţiile asupra lui N.C. Munteanu, apelînd la aceeaşi sursă accesibilă tuturor, Ultimii şapte ani de acasă, dosarul lui de Securitate, publicat la Curtea Veche. Cornel Todea îşi aminteşte a fi dat două note/caracterizări despre fostul lui subaltern de la Televiziune şi tot două se regăsesc şi în carte, amîndouă din ’77, iar despre revelaţia acestor note şi a persoanei care le-a dat, Neculai Constantin Munteanu scrie: „ş..ţ niciodată n-aş putea spune despre relaţia personală «C.T.», devenită sursa «Cornescu» mai apoi, că a fost un turnător. Pentru că, în cazul meu, acest om n-a spus nimic neadevărat, n-a încercat niciodată să mă înfunde, dimpotrivă, cînd eram la ananghie a dat numai referinţe pozitive despre mine, uneori la superlativ, ba chiar şi exagerînd.

Desigur, cei doi şal doilea e sursa „Pricop“, n.mţ vor fi recunoscuţi de foştii colegi de la Televiziune, însă de «C.T. – Cornescu» îmi pare efectiv rău, dar atît de rău, că l-am găsit în această postură“ (p. 66).

Un caracter bun, bun coleg, deşi nu excesiv de sociabil, o seriozitate dublată de dorinţă de muncă, modestie, inteligenţă, sinceritate în manifestări şi reacţii, aşa se caracterizează, în perioada T.V., N.C. Munteanu.

Avînd şi o demnitate personală şi o anumită formă de discreţie, problemele lui personale nu le discuta în general. [...]

Aş mai adăuga în descrierea lui N.C. Munteanu o anumită disponibilitate pentru umor, o vocaţie de om de presă, activ, cu spirit viu, şi, în altă ordine de idei, o nevoie nedeclarată de afecţiune.

Informaţia sa culturală, izvorîtă dintr-o sete autentică, în perioada T.V. – care-mi este familiară –, era dublată şi de una politică. La curent cu evenimentele politice din ţara noastră şi de peste hotare, N.C. Munteanu era departe de a fi un estetician steril şi detaşat, într-un turn de fildeş al gîndirii sale despre artă, ci reprezenta tipul contemporan de gînditor despre cultură, angajat, lucid.“ (p. 244-246; fotocopia notei originale se găseşte la p. 338-339). „Cornescu“ era, probabil, numele de cod dat de Securitate în dosarul lui Munteanu – conform declaraţiilor lui, Todea îşi semna notele întîi cu pseudonimul Cucu, apoi cu propriul nume de stare civilă.

Nefiind un egocentrist, nefiind obsedat de propria sa persoană, în exclusivitate, conştiinţa că gestul lui poate angaja implicaţii legate de însuşi prestigiul ţării îi produce, între altele, o stare de dezamăgire. [...]

Proporţiile neliniştii lui mi se par alarmante. Nu aş vrea să exagerez afirmînd că asemenea stări de stres pot genera gesturi capitale iresponsabile şi ireversibile. Dacă această ipoteză este exagerată, nu este supralicitată deloc evidenţa, şi anume că N.C. Munteanu este într-un dezechilibru cert.

Desigur că este recuperabil, fondul lui de sensibilitate şi sinceritate, chiar dacă orientat greşit uneori, creînd premisele refacerii echilibrului. [...]“.

Iată şi continuarea citatului dat în al doilea articol care-l demasca pe Todea („Precizez că din discuţie nu am putut afla cum a expediat în străinătate scrisorile. Am dedus că procedeul ar fi fost folosirea unui intermediat ocazional, străin şi necunoscut.“): „Dar această soluţie ar fi putut fi dată de grija de a nu implica pe altcineva în problemele lui şi în implicaţiile acestora.

De asemenea, precizez că din discuţie reieşea că nu intenţionează să recidiveze în vreun fel în această perioadă, lucru de care, de altfel, sînt convins, dat fiind faptul că în clipa de faţă este profund dezorientat, el căutînd doar să-şi găsească şi regăsească o motivaţie existenţială în general“ (p. 246-248).

„Şantaja Securitatea un copil de 14 ani? Avea ea nevoie să şantajeze?“, se întreabă unii dintre cei care cred că Todea şi-a inventat propria poveste a colaborării, începută cu ameninţarea că-i vor fi arestaţi părinţii pentru „manifestul“ anticomunist şi antirusesc care ajunsese în mîinile securiştilor. Că Securitatea şantaja (şi încă la modul murdar) ar fi putut depune mărturie cei din „procesul Noica“, cărora li s-a spus că pot fi eliberaţi dacă semnează angajamente, deşi Securitatea ştia foarte bine că oricum vor fi puşi în libertate datorită unei graţieri colective. Securitatea a şantajat-o pe mama Monicăi Lovinescu, pe care au ţinut-o în închisoare pentru ca fiica ei să tacă. De cele mai multe ori, în spatele racolărilor stătea o idee simplă: „Nu vei reuşi fără noi“. Unii au rezistat, alţii nu. Cîţi au rezistat şi s-au salvat profesional? Tare mi-e teamă că răspunsul va fi foarte trist, iar cei despre care vorbim, prea puţini.

Monciu-Sudinski are o proză în care un nebun nu chiar atît de nebun face experimente cu şobolani, vrînd să demonstreze că pot trăi în orice condiţii (cu picioarele tăiate etc.), iar cînd li se deschide uşa, nu fug. Pentru că s-au obişnuit. Şi, poate, pentru că ştiu că în lumea liberă şi normală ar fi ostracizaţi de comunitatea semenilor lor cu membre întregi. Noi acum ce facem, zvîrlim dintre noi „monştrii“ sau avem grijă ca experimentele să nu se repete?