OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Angelo D’ORSI
Allievi e maestri. L’Università di Torino nell’Otto Novecento
Celid, Torino, 2002, 275 p.

Angelo D’ORSI
Piccolo manuale di storiografia
Paravia Bruno Mondadori,
2002, 172 p.


Am asistat la lansarea unei carti mai speciale a profesorului Angelo d’Orsi. Tema enuntata in titlu, Allievi e maestri. L’Università di Torino nell’Otto-Novecento (Discipoli si maestri. Universitatea din Torino in secolele XIX si XX), reprezinta un filon de studiu realmente interesant si util de explorat. Ar fi ideal ca orice mare centru cultural sa-si poata cunoaste printr-un astfel de demers traditia universitara, insa problema istoriografica esentiala pe care o pune un studiu de acest tip consta in indicarea modalitatilor, a mijloacelor care determina formarea elitelor unei culturi.
Fiind vorba despre Universitate si structurile ei intr-o perioada de maxima inflorire culturala a capitalei postunitare, rectorul actual, decanii Facultatilor de Drept, de Litere si Filozofie, colegi ai autorului de la Facultatea de Stiinte Politice, redactorul-sef al cotidianului La Stampa, A. Sinigaglia, au intervenit la lansare in ideea de a revela ceva in plus despre acel genius loci mai indepartat sau mai recent.

Anumite tematici tratate pe larg in Allievi e maestri erau deja prezente intr-o forma comprimata in volumul Intellettuali nel Novecento italiano, Einuadi, Torino, 2001, recenzat in Nr. 120 al Observatorului cultural. Iata o fisa biografica a autorului care tine cont mai ales de terenul sau privilegiat de cercetare: aventura culturala torineza si piemonteza, intre ultimul deceniu al secolului XIX si primele care trec pragul secolului XX, ceea ce face din Angelo d’Orsi un nume de referinta in domeniu. Profesor de Istoria gindirii politice contemporane la Facultatea de Stiinte Politice a Universitatii torineze, predind si Metodologia cercetarii istorice la Facultatea de Litere si Filozofie, Angelo d’Orsi se ocupa, in plus, de mai multi ani, de istoria ideilor politice (printre ultimele carti legate de aceasta disciplina, i-a aparut la Edizioni del Mulino, volumul La città, la storia, il secolo. Cento anni di storiografia a Torino, 2001).

A colaborat la Storia di Torino a Academiei de Stiinte, editata de Einaudi; acelasi editor i-a publicat amplul studiu La cultura a Torino tra le due guerre (2000), carte care a suscitat o vie dezbatere istoriografica si politica, aducindu-i si Premiul Acqui Storia. S-a ocupat de corespondenta dintre Gioele Solari si Norberto Bobbio, cuprinsa in volumul La vita degli studi, Franco Angeli, Milano (2000), (ultimul citat, fiind maestrul care a indrumat studiile si licenta in Filozofie a autorului insusi). Este vorba de doua personaje exponentiale din mediul universitar torinez, carora le este dedicat ultimul si poate cel mai emblematic capitol din Allievi e maestri. Numeroase eseuri, aparute in volume colective sau de autor, acopera, de asemenea, o zona culturala extinsa: Alla ricerca della cultura fascista (1987), Il modello vociano nell’editoria torinese degli anni Venti (1995), Professori in salotto. Dimore borghesi e scambi intellettuali nella Torino a cavallo dei due secoli (1995), Cultura e gruppi intellettuali nella Torino tra fine secolo e grande guerra (1998), L’editoria piemontese nel Novecento (2001), Torino-Parigi-Torino, Scambi intellettuali nella prima metà del secolo (2002).

Este director al revistei stiintifice Quaderni di Storia dell’Università di Torino, printre alte colaborari publicistice, comentator politic al cotidianului La Stampa, si curator al unor programe RAI din anii trecuti. In fine, lucreaza actualmente la mai multe proiecte legate de cultura torineza, printre care, la o biografie pentru Einaudi, dedicata personalitatii lui Leone Ginzburg si, pentru aceeasi editura, la o culegere de scrieri politice ale lui Augusto Monti. In colaborare cu Fondazione Istituto Gramsci, intocmeste un volum de scrieri cu titlul La città futura. Gli anni di Gramsci a Torino.
Inainte de a trece la prezentarea ultimei carti a lui Angelo d’Orsi, trebuie sa stabilim cine si cum o scrie. Istoricul sau publicistul? Daca o scrie istoricul, care este orientarea sa in perspectiva actuala a teoriei istoriografiei? Optiunile metodologice ale autorului le aflam, facind un mic ocol, in Piccolo manuale di storiografia, Paravia Bruno Mondadori, Milano, publicat cu citeva luni in urma. Cartea a mai avut doua editii, aparind initial cu titlul Alla ricerca della storia, in 1996 si cu titlul actual, in 1999. Este un studiu stimulant, riguros, care se adreseaza unui public de specialisti, invitind la reparcurgerea temelor principale ale teoriei filozofiei si metodologiei istoriei, a filoanelor, tendintelor si figurilor ce au facut posibila reinnoirea disciplinei in ultimele decenii (J.H. Robinson, M. Bloch, L. Febvre, H. Pirenne, Fr. Meinecke, J. Huizinga, A.O. Lovjoy, E. Cassirer, F. Braudel, R. Mandrou, J. Le Goff, G. Duby, J. Delumeau. E. Le Roy Ladurie, M. Foucault, Fr. Furet, A.J. Toynbee, J. Habermas, E. Nolte), punind accentul pe scoala franceza din jurul revistei Annales si pe cea anglo-americana, ajungind pina in zilele noastre, la gender story si intellectual history.

In plus, „manualul“ contine, spuneam, principiile deontologice in care se poate recunoaste statutul autorului ca istoric. Privind din unghiul studiilor dedicate filonului torinez, Angelo d’Orsi se concentreaza spre o istorie urbana, adica o istorie a marilor orase si in interiorul acesteia, spre refacerea unei genealogii a elitelor, cu deschidere spre istoria comparata. Un alt element recurent al cartilor sale este respectul pentru interdisciplinaritate, pentru dialogul istoriografiei cu alte domenii (istoria filozofiei, literatura, arte, drept etc.), care ajung sa stabileasca puncte de contact nu numai intre ele, dar si cu societatea in sens larg, intr-un tip de cercetare care nu ia in considerare numai ideile, ci, mai ales, pe producatorii lor. Preferinta pentru biografia intelectuala, din nou prezenta pe spatii largi in Allievi e maestri, si pentru vecinatatea discursului istoric cu discursul artistic se explica tot prin aceasta contaminare permisiva, acomodanta. Asadar, propunind largirea spatiului tematic al istoriei, autorul procedeaza si la extinderea zonei surselor de documentare. Cu aceste optiuni, la curent cu noile orientari care se manifesta in cadrul disciplinei, ne aflam, se pare, voit sau nu, in paradigma postmoderna a discursurilor stiintifice despre lume.

In fine, o alta latura a istoricului contemporan, in viziunea lui Angelo d’Orsi, este cea de actor social, care isi asuma responsabilitati nu numai de natura deontologica (desi acestea trec pe primul plan), dar si intelectuale, si, in sens larg, politice, incarnind in mod necesar o vocatie civila. Aceasta trasatura orienteaza alegerea „personajelor“ si in ultima carte a autorului.
Allievi e maestri cuprinde sapte eseuri, dintre care primul si al treilea sint inedite, iar restul deja publicate in diverse volume, aparute in urma unor colocvii nationale sau in reviste academice, unele adaugate, reactualizate din punct de vedere bibliografic, toate revazute, corectate intr-un fel sau altul. Primul capitol, Universitatea din Torino de la Unitate pina in zilele noastre, tine loc de introducere, reprezentind o punere in tema panoramica, din care se dezvolta apoi studii cu caracter individual, Marchizul Vilfredo Pareto, zis Fritz; Gaetano Mosca, conservator galanthomme; Clasicitatea modernilor. Augusto Monti studentul lui Giuseppe Franccaroli; Studentul care nu a devenit „doctor“. Antonio Gramsci la Facultatea de Litere; Piero Sraffa, fiu al culturii pozitive si Viata studiilor, de la Solari la Bobbio.

In afara oricarei intentii celebrative, recurgind la un material documentar inedit, Angelo d’Orsi reface in aceasta analiza de ampla respiratie, condusa cu eleganta si acribie filologica constanta in scrisul sau, biografia nivelelor de excelenta culturala, un mozaic de raporturi spirituale si umane cultivate intre studenti emeriti si maestri, propunind schite de personalitati vazute nu numai in context academic torinez, ci in sens larg cultural si politic, depasind cadrul local, cu prelungiri in cel national si international; sint virfuri ale unor generatii care au marcat evolutia culturii italiene, intr-o conjunctura cu totul exceptionala, cind o mica Universitate devine, dupa unitatea politica si in urma unei rapide deprovincializari, Universitatea capitalei, centrul politicii, al ideologiei, dar si centru de atractie al inteligentelor: „In orice caz – scrie autorul – foarte probabil, perioada cuprinsa intre ultimele doua decenii ale secolului al XIX pina dupa primul razboi mondial [...] – dar, cum am spus, studiul ajunge pina in contemporaneitate – este, in ansamblul ei, cea mai bogata, cea in care facultatile si lumea culturala din jurul lor dau rezultate de cel mai inalt nivel. In oglinda Universitatii lui, Torino apare drept centru de studiu, de intelectuali academici, de reviste stiintifice; oras de cultura predominant formativa si universitara, in orice caz, didactico-didadascalica. Dar, in acelasi timp, oras de cultura cu puternica vocatie civila, cu evidenta deschidere politica. Si, adesea, cele doua vocatii, aceea de centru cultural si centru politic sint intim legate“.

Parcurgem in aceste pagini istoria unor legaturi superbe, generoase. Intimitatea se comunica in rinduri sau doar mici inserturi amicale, afectuoase. Discipolii absorbiti, fascinati, isi urmeaza propriul bildung, despartindu-se conceptual, la un moment dat, de maestri, acestia din urma sint la rindul lor stimulati sa dea maximul, oferindu-le tinerilor spatii personale, ingaduindu-le sa tina cursuri neoficiale la inceput, sa colaboreze la reviste de prestigiu, dupa ce vor fi invatat lectia rigorii si a seriozitatii studiului. Autorul rezerva locul de prim-plan studentilor (viitori profesori) care au fost Vilfredo Pareto, Augusto Monti, Antonio Gramsci, Norberto Bobbio, dialogind cordial cu mentorii lor, Giuseppe Peano, Cesare Lombroso, Francesco Ruffini, Gaetano Mosca, Luigi Einaudi, Gioele Solari, Arturo Graf, Piero Martinetti, Federico Chabod. Nu lipsesc din acest medalion profesorii ajunsi la Torino din diferite zone ale Italiei si nici cei veniti din strainatate. In fine, universitarii evrei care au parasit catedrele dupa intrarea in vigoare a legilor rasiale din 1938. Exista si cazuri atipice, cum este Gramsci, care nu au urmat cariera universitara, neluindu-si nici macar licenta si neputind deveni „dottori“, adica absolventi. Multi ajung sa alature carierei stiintifice, una politica sau de inalti demnitari in administratie, fiind, in acelasi timp, organizatori culturali neobositi. Militanta antifascista, dar nu numai, este un alt indiciu definitoriu in profilul intelighentiei torineze din aceasta perioada. Era o vreme in care lumea academica manifesta o vadita deschidere spre societate si problemele ei. O buna posibilitate de intilnire si de fecunda contaminare intre competente si medii vine din partea editurilor de traditie universitara ca Utet, Loescher, Boringhieri (actuala Bollati Boringhieri). Redactorul-sef al ziarului La Stampa amintea numele colaboratorilor de pe intreg parcursul secolului XX, care apar in cartea lui Angelo d’Orsi: Salvatorelli, Firpo, Einaudi, Bobbio, Tranfaglia, Barberi Squarotti. Vattimo etc. Asadar, o Universitate de frontiera intre lumi diferite, facind posibila o istorie de suprapuneri si osmoze.

Remarcam in recenzia de acum ceva timp la Intellettuali nel Novecento italiano prezenta masiva in studiile lui Angelo d’Orsi a corespondentei private, a paginilor de jurnal si a unei serii intregi de texte putin utilizate in discursul istoriografic, asimilabile zonei biografiste a literaturii, a memorialisticii. In Allievi, autorul reia procedeul, introducind printre altele un nou tip de documente atipice, la fel de placute la lectura, care contin notele acestor studenti conservate in foi matricole, componenta comisiilor de licenta, motivatiile pe care le ofereau perspectivei de a deveni universitari. In ceea ce-i priveste pe profesori, autorul le reface in cele mai precise detalii profilurile intelectuale, dupa o atenta sondare, care-si propune nu doar sa le prezinte schematic, ci sa le refaca dinlauntrul lor, urmarindu-le etapa cu etapa constituirea sinuoasa, complexa. Rezulta biografii ale ideilor, ale proiectelor care fixeaza, in definitiv, in memoria contemporanilor figura intima a unui mare profesor. Biografii complete, deci.

Sa ne oprim, in sfirsit, asupra ultimului eseu, dedicat relatiei Gioele Solari – Norberto Bobbio, relatia profesorala, colegiala, fiind aici mai mult ca oriunde dublata de o legatura amicala cu totul particulara, de o cordialitate care deseori aluneca in afectiune paterna. O caracterizeaza Bobbio: „Gioele Solari a fost si este inca un mare prieten al tinerilor: e prietenul lor in modul cel mai simplu si cordial pe care tinerii il apreciaza cel mai mult. Converseaza cu placere cu studentii lui si despre alte lucruri decit studiul si se intereseaza de viata lor familiala, de aspiratiile si problemele lor morale“. Aceasta se intimpla imediat dupa a doua conflagratie mondiala, cind Facultatea de Drept din Torino detinea primatul national si rolul de catalizator al unor generatii reprezentative nu numai pentru cultura italiana, dar si pentru viata ei politica si intelectuala. Maestri portretizati de autor sint ei insisi personaje politice, senatori sau influenti opinion makers in viata civila a orasului, tocmai in aceasta constind fascinatia pe care o raspindesc, o parte dintre ei, adevarate figuri de roman sau de album de epoca, avind o anumita aura aristocratica.

„Maestrul“ cel mai faimos si atipic a fost Solari, Profesor de Istoria Dreptului si de Istoria doctrinelor politice, cu licenta tripla in Drept, Litere si Filozofie, un om care s-a daruit cu totul vietii studiilor, reticent insa fata de perspectiva asumarii vreunei demnitati publice, dar totusi formator a acelei „functiuni civile a invatamintului universitar“ (citindu-l pe Bobbio, discipolul preferat). Calitatea de „autentic animal academicum“, pe care i-o atribuie Angelo d’Orsi, provine din implicarea sa in proiecte de larga respiratie culturala, cum sint colaborarea la Giornale Critico della Filosofia Italiana si la Enciclopedia Italiana. Solari rezista la compromisurile cu necesitatile si solicitarile contingente si cu ambitiile personale, justificindu-se in urmatorii termeni: „Eu am un program de lucru de la care nu intentionez sa ma distrag in nici un chip. Nu cred in utilitatea studiilor restrinse si de actualitate, si cu atit mai putin a recenziilor facute pentru a face placere cuiva [...]. Imi cunosti deja rezerva de a scrie articole fragmentare si ocazionale, care, dupa parerea mea, sustrag de la studiile riguroase si sistematice, pentru care ma simt inclinat in special“. Ce a invatat, deci, Bobbio de la „papà Solari“, cum ii spuneau studentii? Seriozitatea aproape ascetica a studiului, care trebuie sa primeze asupra restului: familie, politica. Solari isi stima sincer studentii straluciti, participind intelectual la eforturile lor. Ne aflam in primul rind in fata unui alt mod de a concepe profesoratul, care implica sentimentele.

Bobbio insusi avea o dubla licenta, in Drept si Filozofie (cu stagiu in Germania la Heidelberg si Marburg), preluind ulterior locul maestrului la catedra si incepind o cariera precoce, ca profesor de Filozofie politica, de Stiinte politice si de Istorie a doctrinelor politice. O alta dovada de incredere din partea profesorului in privinta sa a fost faptul de a-i trece acestuia directia celebrei Reviste de Filozofie, condusa de Solari multi ani. Insusindu-si o alta dimensiune a invataturii solariene, Bobbio devine si un militant antifascist. In fine, rolul de organizator cultural in interiorul Editurii Einaudi, ii intregeste portretul de student eminent, viitor maestru. Cu toate acestea, legatura Solari-Bobbio ramine si cazul cel mai evident de despartire pe terenul conceptelor, intre maestru si discipol, de „cearta“ filozofica, de la un anumit moment, care nu a umbrit cu nimic raportul lor uman.
Aceste doua carti ar putea fi citite intr-un sens foarte larg ca doua imagini in oglinda ale autorului lor: pe de-o parte, Piccolo manuale, o situare a istoricului din punct de vedere metodologic si deontologic, pe de alta parte, Allievi e maestri, o situare (doar sugerata) in descendenta discipoli-profesori, mai exact, in traditia universitara torineza, fondata pe discipline politico-social-juridice. In plus, studiul se incheie cu figura propriului mentor. Parafrazind un model livresc adecvat in cazuri in care autorul se proiecteaza pe sine, intr-un fel sau altul, in interiorul operei, Angelo d’Orsi ar putea spune la rindul sau, ca Flaubert, „Madamme Bovary c’est moi“.