Cele mai multe tabuuri privesc moartea
şi viaţa sexuală. Nu putem decît să ne-ntristăm, odată cu
Bataille, văzînd că tabuurile legate de apariţia fiinţei
au, de cele mai multe ori, un aspect derizoriu, expresie a destinului
care a vrut ca omul să rîdă de propria sa sexualitate. „În
adevăr, rîsul legitimează o formă de condamnare dezonorantă.
Rîsul ne împinge pe o cale unde principiul unei
interdicţii, al unor decenţe necesare inevitabile, se transformă
în bigotism închis, în neînţelegerea a ceea
ce este în joc. Extrema obscenitate legată de gluma
licenţioasă e însoţită de refuzul de a lua în serios
– adică în tragic – esenţa erotismului.“1 Dimensiunea
tragică a erotismului reprezintă conştientizarea unei sfîşieri:
nu putem şti nimic despre om sau despre lume dacă nu ştim nimic
despre suferinţa extremă şi despre plăcerea extremă. Ceea ce
ascunde rîsul provocat de gluma licenţioasă este „identitatea
dintre plăcerea extremă şi extrema durere: identitatea dintre
fiinţă şi moarte, dintre cunoaşterea ce ne deschide această
perspectivă orbitoare şi bezna definitivă“.
Despre această identitate ne vorbeşte
şi Pascal Quignard în Noaptea sexuală, carte-album care îşi
propune, de la bun început, să trateze erotismul dintr-o
perspectivă tragică, aceeaşi perspectivă dedicată, de cele mai
multe ori, dispariţiei fiinţei. Numai că, în acest caz,
aspectul tragic caracterizează apariţia fiinţei, scena propriei
concepţii, cea la care nu putem participa – „imagine lipsă în
sufletul nostru“, imagine care „nu se va arăta nicicînd
ochilor noştri“ şi căreia îi dăm numele „destin“, o
lipsă în spatele căreia se vor nărui toate gesturile şi
toate cuvintele care ne trădează. Fascinaţia faţă de imaginile
erotismului este datorată, remarcă Pascal Quignard, acestei lipse a
imaginii momentului care ne precedă, a episodului de dinaintea
corporalităţii, iar în spatele acestei imagini lipsă se află
noaptea. Noaptea de dinaintea naşterii, noaptea terestră, noaptea
lăuntrică, noaptea „din afară“ – „ce ochilor noştri le
pare venită din cer“ –, noaptea infernală – cea în care
sufletul se descompune după moarte. „Există aşadar o noapte
senzorială, total senzorială“, „există o noapte înainte
ca soarele să ne apară în faţa ochilor odată cu expulzarea
din pîntecul matern“, spune Quignard. Acest „cuib de
întuneric“, această noapte ne-a urmat oriunde am trăit, am
visat şi am pictat. Ne-a urmat chiar şi în acele peşteri în
care omul „şi-a întors faţa către ecrane albe de calcit pe
care răsăreau şi se mişcau imagini involuntare urmînd
proiecţia flăcării unei torţe“. După o istorie de mii de ani,
aceleaşi imagini „îşi continuă procesiunea“ în
sălile „al căror întuneric nu mai e divin, ci creat de om“.
Obsesia omului legată de absenţa sa din momentul creaţiei a rămas
prezentă chiar şi după „sfîrşitul istoriei“. Ea a
devenit o obsesie a modernităţii şi a postmodernităţii.
Mediul favorizat de reprezentările
erotismului nu este lumina, „ci întunericul primordial“.
Pascal Quignard atribuie erotismului o dimensiune creatoare.
Vinovăţia legată de sexualitate, cea care are ca sursă nuditatea
primilor doi oameni, devine referinţă indirectă a tuturor
reprezentărilor erotismului. „Întreaga viaţă încercăm
să cernem obîrşia scandaloasă [...] printr-un soi de sită
perceptivă.“ Astfel, prin literatură şi pictură, avem impresia
„că vedem în interiorul nopţii înseşi“, că vedem
momentul ce precedă naşterea, ce precedă cuvîntul şi
imaginea. Acesta este paradoxul literaturii, tentaţia de a da
expresie inexprimabilului. Aceeaşi tentaţie a stat la baza
alcătuirii albumului Noaptea sexuală. „Reprezentarea“
non-reprezentabilului nu este o temă străină picturii şi nu este
o descoperire ce-i aparţine lui Quignard. Este de ajuns să analizăm
imaginile faldurilor textile în pictură, fie că acestea
aparţin hainelor purtate de diferitele personaje sau draperiilor ce
completează decorul. Simplul ornament nu poate explica reprezentarea
„excesivă“ a faldului în artele plastice. Artiştii au
iubit întotdeauna jocul pliurilor. Atunci cînd acestea
sînt pictate sau sculptate, ele au o funcţie
non-reprezentaţională, nicicum practică (aceea de a completa
decorul). Jocul faldurilor, ce-şi găseşte împlinirea în
pictura draperiilor, este forma de reprezentare cea mai puţin
condiţionată de canoanele religioase ale diferitelor epoci, locul
în care pictura este lipsită de legi chiar şi în cazul
celor mai naturalişti artişti. Aldous Huxley remarca ponderea
sporită a elementelor non-reprezentaţionale în tablourile
„cele mai fidele naturii“. „În imaginile cele mai
frecvente ale Madonei sau ale Apostolilor, partea umană, strict
reprezentaţională, constituie aproximativ 10% din tablou. Restul
constă într-o variaţie cromatică a temei inepuizabile a
faldului.“2 Aceeaşi miză, a non-reprezentabilului, a
inexprimabilului, este atribuită de către Quignard erotismului şi
„reprezentărilor“ sale.
Privirea ce caracterizează întîlnirea
cu Celălalt, cel care este întotdeauna expresie voluptuoasă a
vieţii, este proprie tuturor imaginilor erotismului. „Ea este
văzul cu care scoatem parcă la lumină ceea ce este tăinuit“, ea
aminteşte de întunericul ce precedă corpul. Ea poartă
pecetea văzului „cu care parcă-l despuiem pe celălalt“, „cu
care exhumăm parcă alteritatea sexuală“. Nuditatea ce dezvăluie
această alteritate devine „vizibil nocturnă“. Privirea noastră
nu ajunge vreodată pînă la „scena care ne-a zămislit“,
repetată la nesfîrşit „în îmbrăţişări ce
adună trupurile şi ni le despart“. Plăcerea extremă, spune
Bataille, este şi „conştientizarea unei sfîşieri“, acea
sfîşiere determinată de absenţa începutului, de
întunericul ce domneşte înaintea în-carnării.
scena care ni se refuză, cea care precedă „trupurile lipsite încă
de existenţă pe care le zămisleşte – pe care le figurează, le
portretizează“, scena cufundată în întuneric, este
cea care trădează „adevăratul sens al clar-obscurului“. Toate
aceste imagini „imemoriale, magdaleniene, arhetipale, idolatre,
cuceritoare, halucinante, involuntare“, toate aceste reprezentări
ale inexprimabilului au constituit ceea ce Pascal Quignard numeşte
viaţa nocturnă, noaptea sexuală.
„Scena invizibilă“
„Taina“ sexuală pentru Quignard nu
constă în diferenţa sexuală, în descoperirea acestei
diferenţe, în nuditatea corpului sau în imaginea şocantă
a excitaţiei sexelor. Pentru el, taina sexuală, ceea ce ţine de
fascinaţia erotismului corpurilor, constă în
irecuperabilitatea, în neputinţa de a duplica în vreun
fel scena primordială, ziua care ne precedă. Tot ce ne rămîne
de făcut este să ne imaginăm această scenă care va rămîne
o eternă fantasmă. „Nu-i vorba aici de-un suflet, ce-şi caută
tatăl sau mama.“, spune Quignard, „Ci de trupul însuşi
care, independent de suflet, precedîndu-şi cu mult propriul
suflet, îşi caută obîrşia“. Iată o observaţie ce
ţine de domeniul transgresivului. Sufletului îi lipseşte
imaginea zămislirii, însă corpul îl precedă.
Comentariul lui Quignard are o mare calitate transgresivă mai ales
atunci cînd afirmă că scena invizibilă precedă cu totul
vederea sau, mai bine spus, calitatea de a reprezenta. Scena
invizibilă, scena concepţiei, cea la care nu putem lua parte, este
ea însăşi urmată de noaptea lăuntrică, perioadă în
care domneşte neprezentabilul – sursă a tuturor postúrilor
erotice, în vreme ce apariţia limbajului dă naştere ruşinii,
dispreţului, frustrării provocate de „caracterul nesatisfăcător,
nestăpînit, dezgustător, animalic, neobosit al acestor
imagini“.
În spatele acestui comentariu subtil, stă o
judecată prin care Quignard are în vedere mult mai mult decît
reprezentările picturale ale erotismului. Istoria omenirii şi deci
istoria moralei create de oameni este dependentă de un discurs ce
are la bază simţul vizual înaintea celorlalte simţuri.
Aristotel însuşi, în deschiderea Metafizicii sale,
recunoaşte: „Cel mai mult [...] dintre toate este iubită senzaţia
ce vine prin văz“. S-a perpetuat astfel un limbaj ce are la bază
favorizarea văzului deasupra celorlalte simţuri. Acelaşi tip de
limbaj este responsabil şi pentru condamnarea sexualităţii prin
reprezentări (înţelegînd interpretări) ce dezvăluie
presupusul caracter animalic, dezgustător al imaginilor
sexualităţii. Prin comentariul său, Quignard sugerează
artificialitatea acestor descrieri derizorii ale sexualităţii.
Pentru el, derizoriul nu este o caracteristică intrinsecă acestor
imagini, care ţin ele însele de domeniul nereprezentabilului,
ci, mai degrabă, un adaos uman, o construcţie a civilizaţiei, o
achiziţie a limbajului care, odată cu expresia, a adus cu sine
ruşinea, dispreţul şi frustrarea provocate de privirea acestor
imagini.
Întregul text al lui Pascal
Quignard sugerează o deformare prin limbaj a istoriei sexualităţii.
Toate comentariile au ca punct comun stabilirea ca referinţă a unui
moment situat înaintea comunicării prin cuvînt. Un
moment situat înaintea apariţiei privirii, o „epocă“ ce
precedă logos-ul. Descoperirea privirii, împreună cu
descoperirea limbajului, a coincis cu o schimbare de atitudine.
„Naşterea vine să lumineze penumbra continuă. Conştiinţa vine
să sublimeze visul. Limbajul să educe copilăria.“ Există la
Quignard o dublă corespondenţă ce traversează toate comentariile
sale din această carte-album. Tăcerea corespunde sexului dezgolit,
iar limbajul corespunde sexului acoperit.
Diferenţa sexuală. „Alteritatea
ascunsă în celălalt“
Pentru Pascal Quignard, nu există
decît o singură diferenţă sexuală, diferenţa „care face
ca, privit dinspre propriul sex, celălalt sex să fie pururi
misterios“. Din această viziune rezultă o diferenţă, un
„contrast absolut“ ce nu este niciodată explorat în
întregime, o spaimă de alteritate ce face ca eterogenitatea
fizică să nu fie vreodată „pusă laolaltă“. Astfel,
revelaţia, experienţă accesibilă sufletului, este un „dat“ ce
restabileşte echi-librul pierdut ca efect al eterogenităţii fizice
conştientizate în urma diferenţei sexuale a celuilalt.
„Fiinţele umane au parte de revelaţie fiindcă sufletul lor e
frămîntat de irevelabil. Fiecare va ignora veşnic poziţia
sexuală şi viaţa corporală şi comportamentul psihic pe care
le-ar induce înzestrarea cu celălalt sex. Condiţionalul
acesta e etern şi de aceea există o nuditate asociată fiecărui
sex.“ Astfel dezgolirea – revelarea alterităţii ascunse în
celălalt – este înţeleasă ca revelaţie (ridicarea
vălului) a diferenţei sexuale.
Pentru Pascal Quignard, scena originară
defineşte întreaga istorie a imaginilor sexualităţii. Ziua
ce ne precedă, scena invizibilă, „însămînţarea
nicicînd văzută de rodul său“, stîrneşte continuu
imagini ce transformă scena concepţiei într-un spectacol.
„Acest moment al originii, care e un moment de abis, creează [...]
propriul său spectacol. Ba chiar mai mult, punînd în
discuţie nudităţile parentale, acest spectacol, rezultat al unei
involuntare fantasme din copilărie, spectacol propriu fiecăruia
dintre noi, spontan în fiecare fiinţă omenească, inevitabil
amăgitor...“ În Noaptea sexuală, Pascal Quignard reface,
pas cu pas, imagine cu imagine, istoria vieţii nocturne a
umanităţii, într-un comentariu în care imaginile
şocante ale erotismului sînt potenţate de o erudiţie
„stupefiantă“.
––––––––––––
1. Georges Bataille, Madame Edwarda.
Mortul. Istoria ochiului, „Prefaţă“, Editura Polirom, Iaşi,
2004.
2. Aldous Huxley, The Doors of
Perception, Harper&Brothers Publishers, 1956.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters