OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pascal BRUCKNER
Euforia perpetua. Eseu despre datoria de a fi fericit
Traducere din limba franceza de Cristina si Costin Popescu, Editura Trei, Colectia „Ideea europeana“, Bucuresti, 2000, 198 p., f.p.

Dupa carti precum Luni de fiere si Noua dezordine amoroasa (cea din urma scrisa in colaborare cu Alain Finkielkraut), lucrari datatoare de seama in ceea ce priveste imensa lui disponibilitate histrionica, iata ca Pascal Bruckner recidiveaza in a ne surprinde o data in plus. Obisnuiti fiind cu tenta violent-erotica a incercarilor sale, cu radicalitatea unor proiecte estetice si cognitive intemeiate pe un imaginar sexual debordant si polemic, ne vine greu sa acceptam imaginea unui Bruckner moralist, asezat, demonstrativ si pedagog. Sa nu ne facem insa iluzii: Euforia perpetua nu este un tratat despre virtuti, nu este un cod al comportamentului etic normat. Dimpotriva, subtitlul Eseu despre datoria de a fi fericit si abordarea propusa de autor ar trebui sa ne puna in garda, semn ca Pascal Bruckner nu a renuntat deloc, in ciuda trecerii anilor, la o pozitie de fronda perpetua fata de toate tentatiile care l-ar putea clasiciza.

Care ar fi insa miza si provocarea cartii de fata? Dupa cum inspirat o spune insusi autorul, interesul sau se concentreaza asupra istoriei „[...] vointei de fericire ca pasiune proprie Occidentului incepind cu revolutiile franceza si americana“ (p. 9). Cu alte cuvinte, eseistul francez ne propune o privire critic-ironica asupra proiectului de fericire specific modernitatii apusene. Un asemenea proiect nu ia nastere fara dureri, fara interioare suferinte care se manifesta sub forma de paradoxe. In optica autorului, trei ar fi principalele paradoxe raspunzatoare de posibila neimplinire a acestui vis modernist: intii, imprecizia si caracterul abstract al modelului de fericire, trasaturi care impiedica o autentica traire plenara a fericirii reale, minata din interior de invidie si conformism; apoi, plictiseala endemica la care conduce instaurarea unei viziuni laice, burgheze si etatiste cu privire la fericire, ce devine sinonima cu interiorizarea platitudinii, a gustului pentru kitsch si a mediocritatii; in fine, refularea suferintei din modelul modern al fericirii, care determina o dezimunizare in fata neprevazutului catastrofic, o lipsa de apetenta pentru a mai cauta si altceva decit evitarea cu orice pret a durerii.

Sa il lasam inca o data pe autor sa formuleze memorabil pattern-ul critic al lucrarii pe care o semneaza: „Prin datoria de a fi fericit inteleg asadar ideologia proprie celei de-a doua jumatati a secolului XX care evalueaza totul din unghiul placerii si al neplacerii, constringerea la euforie care ii acopera de rusine sau ii umple de neliniste pe aceia care nu o accepta. Dublu postulat: pe de o parte sa iei ce-i mai bun de la viata; pe de alta parte, sa te intristezi, sa te pedepsesti daca nu reusesti. Pervertire a celei mai frumoase idei care exista: posibilitatea acordata fiecaruia de a-si domina destinul si de a-si ameliora existenta“ (p. 10). Este clar ca avem de-a face cu un atac virulent la adresa totalitarismului acestui model, care pune in centrul scalei de valori imperativitatea vointei de a fi fericit. Fericirea, o stim de la Freud incoace, se confunda cel mai adesea cu indicibilul sentiment de placere si de confort, cu senzatia securitatii personale si a sistemului de valori in care crezi. Apoi, fericirea este prin definitie (dar oare exista o definitie convenabila a fericirii?) o stare subiectiva si personala, irepetabila si calitativa. Exceptind starile de delir colectiv, fie ele religioase (L-ai vazut pe Iisus), politice (l-ai ascultat pe Castro glasuind) ori sportive (ai asistat la Sevilla la victoria Stelei din Cupa Campionilor), fericirea nu se traieste in grup, ci, cel mult, in cuplu ori in familie. In plus, fericirea este mai intotdeauna egoista, ea se consuma intr-un spatiu privat, nestiutoare de suferinta sau tragedia altora (recentul cutremur devastator din India a impiedicat pe careva dintre noi sa fie fericit in Romania?).

In asemenea conditii, sustine Pascal Bruckner, este lipsit de actualitate sa ne conformam unui model care si-a depasit cadrul si limitele istorice. Cum sa te invete cineva ca trebuie sa fii fericit, cum sa te oblige cineva sau ceva la fericirea de care nu ai nevoie? Din pacate, acest lucru se intimpla zilnic – si in zone din ce in ce mai largi ale planetei. E aici o critica deosebit de subtila la adresa consumismului promovat savant de un sistem capitalist eternizat, pare-se, in propriul lui proiect. La rigoare, ecuatia nu este deloc complicata: consumi (adica te supui regulilor autoreproductive ale sistemului) = esti fericit (ai fost integrat neproblematic in codul de functionare al establishment-ului). Prin urmare, autorul are toata indreptatirea sa considere proiectul modern al datoriei de a fi fericit drept caduc si nociv. Fericirea care conduce la alienare radicala mai este ea fericire? Se reduce viata la confuzia dintre satisfacerea nevoii si fericire? In fata acestei euforii perpetue si dezumanizante, Pascal Bruckner simte ca trebuie sa protesteze. Postulatul sau suna asa: „iubesc prea mult viata ca sa vreau sa fiu doar fericit!“.