Lipsă de diplomaţie sau sfidare la absenţii din Parlament?
La invitaţia – scrîşnită,
tocmită şi negociată, cam meschin, dar la noi totul se iartă şi
se uită – a Parlamentului României, Regele Mihai a fost
oaspetele celor două camere reunite în şedinţa solemnă a
Parlamentului. Nu este aici şi acum momentul să facem lungi
digresiuni de natură istorică şi politică legate de Casa Regală
a României şi de Regele Mihai. Există o uriaşă bibliografie
în acest sens, şi nu specialişti în istoria recentă ne
lipsesc. Ne lipsesc oameni politici adevăraţi (adică cum?), ne
lipseşte bunul-simţ (adică de ce?), ne lipseşte o bună memorie
colectivă (adică cine?), ne lipseşte un preşedinte care să ştie
istorie (adică pentru ce?).
Oricît ar strîmba din nas
unii sau alţii, am reţinut din discursul oferit naţiunii române
un îndemn la memorie, la solidaritate, la respectul valorilor
şi, nu în ultimul rînd, la credinţa că omul este mai
presus de toate. A fost un discurs angajat în toată
problematica actuală a societăţii româneşti. Nu putem
judeca fiecare propoziţie, dar faptul că Regele Mihai a arătat
că-l preocupă necazurile şi grijile cetăţenilor României
ni se pare extrem de sugestiv. Un şef de Stat nu poate boscorodi tot
timpul diversele segmente ale cîmpului social, fără a-şi
asuma nici un fel de responsabilitate. Un şef de Stat nu poate
ignora ce se întîmplă cu cetăţenii săi – supuşi
sau mai puţin supuşi –, fără a-şi asuma responsabilităţi
clare. Un şef de Stat nu poate trăi undeva aievea, peste sau
alături de nevoile şi truda celor pe care, dacă nu Voia lui
Dumnezeu, măcar alegerile libere, îl pot proiecta pe ecranul
marii istorii. Cîrmuirea unui stat şi conducerea destinului
unui popor nu sînt o simplă joacă, un capriciu egolatru, ci
asumarea unor legături, a unui „contract social“, cu şi pentru
poporul din care face şi facem parte.
Trăim în ţara lui viceversa.
Cine îşi putea închipui vreodată că cei care l-au
fugărit pe Regele Mihai la reîntoarcerea în România
vor ajunge într-o bună zi să-l onoreze de ziua lui? Cine
şi-ar fi închipuit vreodată că susţinătorii virulenţi şi
vocali ai Regelui Mihai, din anii ’90, vor absenta in corpore de la
sărbătorirea monarhului ajuns la vîrsta Patriarhilor.
Ironiile şi amărăciunile istoriei.
Ajuns Rege la o vîrstă cînd
un tînăr ar fi avut alte preocupări existenţiale decît
aceea de a conduce o ţară, Mihai I a onorat această misiune de şef
de Stat, dincolo de răsucirile istoriei, dincoace de sucirile
contemporanilor săi. Am reţinut din discursul Majestăţii Sale –
pe lîngă o vastă problematică socio-politică cu note etice
– un anume accent pus pe existenţa oamenilor. (Abordarea
subiectului infrastructură ne-a făcut să zîmbim
ştrengăreşte. Să trecem peste asta, regeşte.)
Nu ne putem abţine să nu remarcăm
absenţa din Parlament a preşedintelui Băsescu, a premierului Boc
şi a patriarhului României, Daniel, la acest moment solemn.
Doar Academia Română şi Banca Naţională, dintre
instituţiile Statului român, îl pot omagia pe suveranul
României? Este trist şi semnificativ, dacă doar din motive
electorale se poate adopta o astfel de atitudine. Care, dacă nu ar
fi o sfidare adusă istoriei României, este cel puţin o lipsă
de diplomaţie şi de tact protocolar. Chiar dacă monarhia nu are
viitor în România, ar fi frumos şi elegant să-i
respectăm măcar trecutul.
Bedros HORASANGIAN
Unde e Republica?
Mama mi-a spus în zori, după ce
ne-am întors de la piaţă, cumpărînd cam patruzeci de
kile de varză pentru murat, că ei îi place Regele. Am rămas
ca statuia sacului de rafie, încremenit cu verze, care cred că
erau deja murate din sudoarea şi tristeţea mea. Şi am avut prima
ceartă cu mama, amintindu-i cum mă dojenea, prin 1990-1991, că
sînt „contra lui Iliescu, a democraţiei şi pentru moşieri“.
Mama are dreptate, nu pentru că e mama. Ne-am născut din manipulare
acerbă, care s-a înghiţit, mai nou, pe sine. O manipulare
care ne-a distrus demnitatea şi care sună aşa: „Doina Cornea,
Coposu şi Câmpeanu au tratat la Budapesta vînzarea
Ardealului“. Sau: „Regele vine cu armata lui de moşieri să vă
fure pămînturile“. Sînt lozincile unor vremuri deloc
apuse. Sînt lozincile anilor ’90, acum reînviate.
Crez că visez. „C’est moi,
Candiano. Popesco. Am o statuie în spatele Gării de Sud de la
Ploiesci, ca şi Istoria mea, a Respublicii. A Respublicii mele şi a
urmaşilor mei, Respublicani... De la Preşedinte la Preşedinta
Camerei, juna Respublicană de o sută de kile şi încheind cu
cel ce ne Preafericeşte nu au avut Timp“.
Pentru ei, Timpul este probabil. Nu au
cunoştinţă şi nu pot pricepe, pentru că nu au conştiinţă. Sau
demnitate.
Şi cum ne conduc?
Şi unde e dînsa? Republica?
Marius OPREA
Dilemele unui monarh constituţional
O viaţă de om: 64 de ani şi 10 zile.
Atît s-a consumat între ultimul mesaj postbelic al
Tronului transmis de Regele Mihai I şi cel rostit marţi, 25
octombrie, în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului.
Diferenţă importantă de timp şi de vremuri. În 1947, Regele
era înconjurat de ostilitate şi de multă nelinişte, de
spectrul unei abdicări ce avea să survină în două luni şi
jumătate. Cu un an mai devreme, în 1946, Regele Mihai, marcat
de dileme, a deschis într-o duminică, pe 1 decembrie, în
Dealul Patriarhiei, şedinţa Parlamentului în urma alegerilor
de la 19 noiembrie. Era o victorie a comuniştilor şi a acoliţilor
lor, care a fost obţinută prin fraudă masivă, denunţată la acea
vreme de partidele istorice. Dilema Suveranului a fost surprinsă cel
mai bine de către observatorii şi diplomaţii străini. Fac apel la
mesajul lui Adrian Holman (1895-1974), ministrul Marii Britanii la
Bucureşti, care spunea, într-un raport trimis la Londra, la
cîteva luni de la deschiderea Parlamentului, că Regele a fost
împărţit între dorinţa compatrioţilor săi de a nu
participa la şedinţă şi aceea de a evita pasul irevocabil.
Perspectiva unei noi crize constituţionale (după „greva regală“
din august 1945-ianuarie 1946) şi absenţa oricăror încurajări
din partea Statelor Unite şi a Angliei au înclinat balanţa. A
aşteptat cu o noapte înainte un răspuns de la Washington,
care nu a venit însă. Fără acordul Aliaţilor şi fără un
suport constituţional, Regele a fost obligat să deschidă şedinţa
„cu o piatră pe inimă“.
Între ultimul discurs, din 1947,
şi cel din 2011, au survenit o abdicare silită, un Război Rece, un
exil şi o reîntoarcere grea în ţara natală. Regele nu
a renunţat niciodată la a fi un monarh constituţional: nici cînd
Ion Iliescu îl aresta pe autostrada Bucureşti-Piteşti, în
1990, nici cînd, în 1992, mulţimea adunată pe Calea
Victoriei, în faţa Hotelului Continental, i-a cerut să-l
izgonească pe „bolşevicul de la Cotroceni“. Un monarh
constituţional a rămas şi în 1997, cînd a desemnat-o
pe Principesa Margareta drept moştenitoare a Coroanei, subliniind:
„Conştient de responsabilităţile mele constituţionale, pun
soarta ei (a Principesei Margareta – n.m.) şi a mea, ca
întotdeauna, în mîinile poporului român“.
În 2011, cele 835 de cuvinte ale
Regelui au diagnosticat cu fină şi cu lucidă precizie societatea
în care trăim, fără a dispreţui şi neglija Constituţia
republicii ai cărei reprezentanţi l-au invitat să se adreseze din
nou naţiunii. Discursul unui monarh într-o republică, în
faţa camerelor Parlamentului, este un fapt neobişnuit. Ca şi în
urmă cu 64 de ani, dilemele Regelui nu au lipsit, cred eu, nici
astăzi. Speculaţii febrile sau dorinţe înhibate de decenii
s-au făcut auzite din gurile republicanilor sau ale monarhiştilor.
Marţi, Regele nu i-a dezamăgit nici pe unii, nici pe ceilalţi. A
rămas un Rege constituţional, fără a face rabat de la legămîntul
pe care l-a făcut la 6 septembrie 1940: „Jur credinţă Naţiunii
Române!“.
Andrei MURARU
O lecţie
Au trebuit să treacă 20 de ani de
democraţie pentru ca, de la tribuna Parlamentului, să se audă un
exemplar discurs. În opt minute, Regele a cuprins ce alţii nu
au putut rosti în două sau mai multe mandate. Simplu, concret
şi „la cestiune“. Celest, într-un singur cuvînt.
Regele nu este un mare orator, dar vibraţia sălii, zecile de minute
de aplauze, împăcarea care a domnit peste grupurile politice,
toate au un singur adevăr: Regele e un Augustus.
Pentru istorie, discursul Regelui va
rămîne un reper. O lecţie de patriotism, de nobleţe şi de
spiritualitate, de cunoaştere a României profunde, dar şi un
exemplar manual de comunicare. În cuvinte simple, bine
ticluite, a făcut un raport de ţară, cum nu au reuşit diviziile
de insurgenţi ale vremelnicilor uzurpatori. Civism, etichetă,
patriotism. Regele a ţinut un discurs calm, echilibrat, elegant,
oarecum atemporal, precum instituţia monarhiei. Regele a încercat
să se adreseze tuturor românilor, inclusiv celor plecaţi în
străinătate, inclusiv românilor din Ucraina, Republica
Moldova, Serbia sau Bulgaria, prin locurile unde trăiesc comunităţi
româneşti, arătînd că nimic nu se poate construi fără
un basement de tradiţie şi de respect faţă de valorile neamului
românesc. O lecţie de viaţă.
În Parlament au fost cîţiva
absenţi. Probabil, cei care au lipsit s-au autoexclus de la un
eveniment istoric. S-ar fi putut realiza marea reconciliere
naţională, dar unii lideri vremelnici au preferat să-şi mute
(ne)simţitoarele figuri spre alte zări. Cinste acelor parlamentari
(ai puterii şi ai opoziţiei) care au înţeles semnificaţiile
înălţătorului eveniment şi au aplaudat minute în şir!
Au lipsit reprezentanţii UNPR, care au preferat să meargă la
evenimentul organizat de Gabriel Oprea, de Ziua Armatei, uitînd
că această zi a fost cea în care la Carei, în 1944,
Armata Regală a eliberat ultimul petec din România ocupată de
Germania nazistă, în cinstea zilei de naştere a Regelui. A
lipsit patriarhul Daniel. Trist. Urmaş al Prea Fericitului Nicodim,
cel care l-a uns ca Rege la doar 5 ani, a preferat un alt eveniment,
fireşte, canonic.
Pentru mine, învăţat să fiu un
ziarist cinic, discursul Regelui îmi provoacă un gînd
pios: ce graţie divină să fi fost în preajma unui Uns al lui
Dumnezeu care nu s-a bucurat de privilegii, dar care are încredere
că viitorul nostru are rost. Ne-a spus în cuvinte simple: e
bine să fii demn şi să nu abdici de la principii şi valori
naţionale. Ne-a reamintit, printr-un discurs simplu, că rostul
instituţiilor este să slujească cetatea şi nu invers. Dacă unii
politicieni au preferat să nu fie prezenţi în sala
Parlamentului, Regele a strălucit prin bunătate, consecvenţă şi
pragmatism. Prin vocea sa principiile morale nu au abdicat. Viitorul
are la ce să se mărturisească.
Marius GHILEZAN
„Să rezistăm prezentului“
Invitarea Regelui Mihai I la tribuna
Parlamentului României, cu prilejul aniversării a nouă
decenii de viaţă, pare să facă parte din continua hărţuială
între partizanii şi inamicii regimului Băsescu. Dincolo de
aceste circumstanţe imediate, trecătoare şi neglijabile în
manifestările lor nu o dată lipsite de eleganţă şi fair-play,
prezenţa Regelui în Parlamentul ţării are o semnificaţie
oarecum reparatoare, chiar dacă şi elegiacă. Nu este vorba,
desigur, despre a face din legislativul nostru republican şi
democratic ales un for de confirmare a aspiraţiilor către
regalitate ale unei părţi a actualei Românii, fie ea şi
sătulă de fluctuaţiile şi eşecurile de etapă ale instalării
democraţiei postcomuniste de factură prea marcat prezidenţială.
Nu poate fi vorba despre aşa ceva, chiar dacă o declaraţie precum
cea a fostului suveran, după care „Jurămîntul meu a fost
făcut şi continuă să fie valabil pentru toţi românii“,
duce cu gîndul la ideea proclamării unei continuităţi regale
în cel mai înalt for de decizie al sistemului nostru
politic, în pofida opţiunilor electorale exprimate de două
decade încoace.
Fostul suveran a fost invitat în
semn de respect pentru rolul jucat de Maiestatea Sa, în ultimul
aproape un secol de istorie românească, la conturarea
acesteia. Gestul are ceva ironic – şi mă grăbesc să spun că
ironia aparţine istoriei, şi nu cuiva anume –, pentru că secolul
despre care este vorba a fost unul feroce, pustiitor, aducînd
cu sine, cel puţin între 1938 şi 1989, dictaturi aspre şi
ucigaşe, ba de extremă dreaptă, ba de stînga, dintre care,
pe unele, Mihai I le-a patronat şi le-a girat, iar pe altele nu le-a
ştiut, poate, să le întâmpine cel mai bine. Cu toate
acestea, ca participant şi martor la o întreagă experienţă
istorică, dintre cele mai covîrşitoare, dar mai ales ca
supravieţuitor al ei, Mihai de România merită întreaga
atenţie publică.
Descinderea fostului monarh al ţării
în Parlament, la şaizeci de ani de la ultima sa prezenţă în
acest for – de astă dată ca simplu invitat –, a avut ceva
frisonant, exact ca în poveştile despre siluetele fragile,
înălbite de ani, ale proorocilor biblici ori precum
descinderile unor guru mitici în anturaje aulice unde vin
pentru a vesti alte vremuri. Pentru mulţi, această prezenţă a
putut fi cea a unui tătuc cu legitimitatea nefisurată de
alunecoasele evenimente tegumentare ale istoriei; pentru alţii, ea
va fi fost o atenţionare referitoare la arta bunei guvernări, din
seria celor pe care, de altfel, de un număr de ani încoace,
Mihai I le face vizibile, la răstimpuri, pe canalele de televiziune
sau prin presa scrisă. Altora paşii măsuraţi ai Regelui şi
privirea circulară, de mare efect, de la sfîrşitul
alocuţiunii aniversare li se vor fi părut marca tensiunii
emoţionale a unui moment istoric. Şi, într-adevăr, nu vezi
în fiecare zi un rege invitat sub aparenţe curtenitoare în
plenul unui parlament… republican; mai ales în România,
unde Cuza şi Carol al II-lea au rămas exilaţii perpetui ai
modernităţii noastre.
În asemenea condiţii,
simbolurile, codurile interpretative se bulucesc, riscînd să
stîrnească o mare confuzie. Pentru mine însă, cele mai
importante rămîn, în această întîlnire cu
istoria – care a fost şi o reflecţie densă asupra prezentului şi
deschiderea unei ferestre către viitor –, aspiraţia la o
normalitate politică, încurajarea românilor în
faţa greutăţilor consistente ale momentului şi o indiscutabilă
solidaritate a monarhului cu toţi românii.
Ovidiu PECICAN
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters