OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In toata mizerabila istorie cu Kurt Treptow, aproape mai mult decit crima de care este invinuit, ma doare faptul ca acuzatul este mereu identificat in presa ca istoric american si, uneori, chiar „reputat istoric american“. E, evident, o deformatie profesionala din partea mea, fiind si eu „istoric american“ cu specializarea Romania moderna si contemporana. Am observat inca mai de mult ca, in publicistica romaneasca, aceasta formula magica, „istoric american“, poate fi intrebuintata ca si cum ar avea o putere explicativa.

Mi-amintesc de un profesor din facultate, in Ann Arbor, specialist in sud-estul european, care m-a intrebat inca pe-atunci de ce ii identificam pe diversii autori pe care ii analizam sau citam dupa nationalitate. Am invatat de la el ca cetatenia sau nationalitatea unui istoric nu spune – in cazurile bune – mai nimic despre ipotezele cu care porneste, cercetarea pe care o intreprinde si concluziile la care ajunge. Cind nationalitatea autorului e clara de la prima lectura, calitatea textului e de obicei indoielnica, frecvent patriotarda.
Insa cu totul altul este cazul „istoricului american“ din proza romaneasca de ziar. Aici, adjectivul are functia de a legitima din start cele spuse sau scrise de autor. Ideea ar fi ca istoricul american nu poate sa fie decit obiectiv, neutru, stiintific, mai ales cind scrie despre istoria locala, despre „noi“. In general, istoricii straini de loc, oricare loc, au prin conventie, prin reflex de gindire, o prima de obiectivitate presupusa locului respectiv. Istoricii americani sint(em) – ca si cei din oricare alta parte a lumii – un grup eterogen, poate chiar mai eterogen decit media. Slava Domnului! Ar fi anormal sa fie altfel.

Avem ipoteze, mentori, stiluri diferite, sintem sau nu profesori de colegiu sau de universitate, sintem sau nu membri ai vreunei academii, facem sau nu studiu de arhiva, sintem modernisti sau medievisti, publicam sau nu la edituri universitare sau la alt gen de edituri, scriem sinteze sau studii, folosim sau nu statistici, gindim mai teoretic sau mai empiric, cu mai multa sau mai putina grija. Ar fi o greseala sa treci peste toate acestea si peste multe alte diferente si nuante. Ignorindu-le, pierzi un intreg context necesar pentru a intelege cine este autorul si care este prestigiul lui aici si, mai ales, acolo. Desigur, in final, textul este acela care conteaza, cum ne explica vechiul meu profesor. Dar adevaratul, detaliatul, complexul context nord-american este acela care poate eventual aduce o clarificare. Nu cel generat automat prin alaturarea celor doua cuvinte: „istoric american“, expresie care mai mult oculteaza intelegerea textelor semnate de Kurt Treptow. Alatur fragmente din recenzia unei carti redactate de el cu citiva ani in urma. Articolul aparut in Habsburg, H-Net Reviews, May, 1999 (URL: http://www.h-et.msu.edu/reviews) se intitula A Master Narrative of Romanian History?.

Volumul redactat in engleza de Kurt Treptow impreuna cu o echipa mai mare se intituleaza A History of Romania. Intre 1995 si 1997 au aparut trei editii ale acestei carti. Recenzia de fata se refera la ultima.
Autorul a ales titlul de istorie „a Romaniei“ si nu „a romanilor“, cea din urma – o formula mai putin controversabila pentru un volum despre teritorii si populatii care au existat mult inainte ca Romania sa devina natiune ori stat. Rezulta de aici interpretarea teleologica a acestei istorii, care reda trecutul, chiar si indepartat, ca preludiu romantat al prezentului ori, preferabil, al Romaniei Mari. Sectiunea despre antichitate ii prezinta pe romani ca pe un grup etnic distinct. Evolutia medievala a etnicitatii si cea moderna a nationalitatii sint astfel prezentate ca deja pe deplin dezvoltate in perioada cea mai indepartata.

Manualul este problematic si in alte privinte. Treptow incepe prin a sustine ca aceasta ar fi „singura carte de acest fel, reprezentind un efort colectiv al unui grup de istorici romani si americani, care simpreunat au creat o sinteza a istoriei romanesti pentru cititorul nespecialist“. Totusi, ea produce reminiscente ale unui gen pe care l-am fi uitat cu drag dupa caderea Cortinei de Fier si a cenzurii. Cei care am trecut de o anumita virsta ne amintim prea bine de acele tomuri masive publicate cu regularitate de institutele Academiilor de Stiinte sau de Partid, opere colective scrise sau compilate „dupa plan“ in intreg blocul sovietic, pe un calapod marxisto-patriotard. Cel de fata este insa chiar mai „colectivist“ decit multe din epoca trecuta. Numele autorilor apar aici numai pe pagina de titlu, fara a fi direct asociate cu anumite sectiuni si capitole. „Fiecare capitol“, explica Treptow, este un „efort colectiv“, iar redactorul general care a luat deciziile de interpretare isi va asuma responsabilitatea textului. Din punct de vedere al creditului de autor, chiar si unele istorii din era socialista erau mai transparente.

O problema de ordin general a acestui gen de „master narrative“ (narativa majora) consta in faptul ca interpretarea datelor nu este clar indicata si se confunda cu datele proprii. Procesul activ si, in cel mai bun caz, transparent de interpretare istorica – central naratiunii, oricarei naratiuni, istoriei in general – este in cazul de fata ascuns in povestirea neteda a datelor doar aparent obiective ale evolutiei romanesti de-a lungul veacurilor. Citeva interpretari alternative apar in acest text, introduse si expediate rapid prin fraza „unii istorici“, fara ca acestora sa li se faca intr-adevar auzit glasul, precum si numele si bibliografia, pentru cititorii interesati de dezbaterile istoriografice eludate de redactorul care isi prezinta opinia drept fapt istoric.

Tema nationala strabate intreaga carte, chiar si partea care se ocupa de antichitate. Dar ea apare si acolo unde nu ne-am astepta, de exemplu, in contextul secolului XIX. Pentru deceniile dinainte de 1848, care „au marcat fazele finale in crearea natiunii romane moderne“, se fac referiri la miscari romantice si conspirative care au avut drept scop unificarea Tarilor Romane si stabilirea unei ordini republicane. Interesant este ca nationalistii romantici din acea perioada conspirau de-a curmezisul hotarelor nationale, precum arata, daca il citesti atent, chiar acest text. Leonte Radu, citat ca exemplar pentru acest tip de nationalism, aspira la crearea unei confederatii care sa includa Serbia, Moldova si Valahia, ceea ce sugereaza un simt al identitatii mult mai fluid decit cel al autorului sau al epocii contemporane. Revolutia din 1848 este descrisa prin cuvintele lui Nicolae Balcescu, nu numai istoric, ci si participant la acele evenimente, ca fiind produsa de „optsprezece secole de greutati si suferinte“. Retorica revolutionarului – de mare interes ca atare – nu poate fi luata ca analiza obiectiva a cauzelor revolutiei, dar, in absenta vreunei interpretari oferite de autor, cititorul este incurajat s-o accepte pe aceasta. Nu enumerarea seaca a cauzelor generale ale miscarilor Europei pasoptiste, nici una care nu ar evoca sentimentul de imediat al „analizei“ balcesciene, ci Balcescu are cu-adevarat ultimul cuvint.

Manualul de istorie contine nu numai interpretari indoielnice, dar si unele misreprezentari. De exemplu, desi este oarecum adevarat ca politicienii romani „au acceptat in final“ naturalizarea evreilor in 1878 ca pret al recunoasterii independentei de catre marile puteri, oprindu-te aici, pierzi din vedere rezultatul net al articolului 44 din Tratatul de la Berlin. Implementata intentionat printr-o legislatie greoaie, naturalizarea evreilor paminteni nu s-a facut atunci decit in principiu. Incetatenirea era permisa numai individual si printr-un act special al Parlamentului. Acesta trebuia sa aprobe fiecare caz in parte, printr-o majoritate de doua treimi in ambele Camere. Dupa cei 888 de veterani evrei incetateniti pentru serviciul militar depus in Razboiul pentru Independenta, numarul celor emancipati pina la Primul Razboi Mondial prin acest procedeu a ramas cu adevarat neglijabil. De aceea a fost nevoie de o noua emancipare, negociata in 1919, la Paris.

Pentru perioada Romaniei Mari, A History of Romania este cel mai putin credibila. Aici autorii vor sa prezinte o tara fara nici un fel de greutate sau pacat. Birocratia, recunoscuta in text drept o problema in secolul XIX, nu mai este mentionata ca atare pentru epoca interbelica, cind intreaga tinara generatie se plingea de ea. In acelasi timp, volumul ia o pozitie centralista, redind imaginea unui Parlament care, cu deputati din toate regiunile in rindurile lui, a facut autonomia provinciala superflua, astfel ca dizolvarea consiliilor provinciale stabilite in 1918 a dus (numai) la o coeziune mai concreta a tarii, nu si la resentimente, proteste si frica de dezbinare. Or, in primii ani de dupa unire, centralizarea si autonomia regionala au fost chestiuni aprins disputate. Istoricul poate avea orice opinie politica, dar ca istoric de breasla nu are decit datoria de a relata existenta disputei, indiferent (nu intereseaza) „cu cine tine“.

Tot in perioada interbelica a luat o mare amploare si „chestia minoritatilor“. Treptow mentioneaza numai ca minoritatile Romaniei Mari au avut drepturi, fara sa discute dilemele cu care s-au confruntat ele si, de asemenea, problemele pe care le-au creat elitelor etnice romanesti prin componenta lor masiva in centrele urbane, in universitati si in profesiile de marca. Grupurile etnic alogene, care, in totalitatea lor, au reprezentat aproape 30% din populatia tarii intregite, reprezinta ceva mai mult decit o paranteza a istoriei Romaniei interbelice. Atit ele in sine, cit si perceperea lor de catre majoritari pot explica multe in legatura cu evolutia politica si intelectuala caracteristica respectivei perioade.

Paginile acestui manual referitor la evolutia politica a Romaniei Mari (p. 411-428) au o organizare cu totul stranie. Desi impartite, cum se obisnuieste, intre dreapta si stinga, cele referitoare la Garda de Fier ocupa de doua sau de trei ori mai mult spatiu decit acelea privind alte partide, inclusiv cele istorice, National Liberal si National Taranist. Legiunea este prezentata pe cinci pagini, intr-o zona a ei insesi, fara sa fie mentionata ca apartinind dreptei: aceasta din urma e inghesuita pe numai jumatate de pagina. Argumentul despre gruparea extremista ar fi ca Garda si Codreanu s-au maturizat, devenind activisti civici pentru reforme pasnice; violenta a survenit numai sub succesorii Capitanului. Putin mai departe, maresalul Antonescu se bucura de un tratament la fel de gentil.

A History of Romania monumentalizeaza istoria romanilor si a Romaniei, prezentind-o in termeni permanent superlativi, ceea ce face ca aceasta istorie – ca si oricare alta infatisata la fel – sa apara suspecta, contrafacuta. In acest text, Romania este cel mai des comparata cu tarile Europei occidentale si nu cu tarile invecinate, cu care are, evident, mai multe in comun. Treptow et al. au produs o „master narrative“ a istoriei romanesti la spartul tirgului – tocmai acum, in timpuri marcate de postmodernism, cind genul se afla in plin declin. Avem aici un text problematic, o istorie povestita ca o melodrama de unitate si continuitate desfasurata in decursul secolelor, cu scopul predeterminat al implinirii Romaniei Mari. Pedagogii care vor decide, eventual, sa foloseasca acest manual vor fi nevoiti sa-l compenseze prin multe alte surse, spre a reda istoria in dezordinea ei reala si cu voci care vorbesc rar in cor, mult mai des la plural sau in contradictoriu. Acestea compun istoria oricarui popor, chiar si pe cea a romanilor.