OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Privita foarte de sus, Istoria... lui Alex Stefanescu se infatiseaza asemenea unei constructii ample, frumos impodobite (grafica Michaelei Schiopu, facsimilele de documente/manuscrise si fotografiile, realizate in parte de Ion Cucu, constituie unul dintre principalele ei atuuri), realizata insa dupa un plan extravagant si confuz, cu multe elemente lipsa. Examinata mai indeaproape, ea isi dezvaluie structura de rezistenta subreda, materialele de calitate cirpite cu ce s-a nimerit. Rame istorice si chapeau-uri biografice, spoturi evocatoare, stop-cadre documentare si „noi lecturi“ estetice urmate de bibliografii ale autorilor (nu si de bibliografia critica necesara). Contaminat de apetitul autorului pentru comparatiile de efect (era sa scriu: de afect), as asemui-o virtualei Case Radio din apropierea Podului Eroilor: o butaforie neoclasica abandonata cu fatadele stirbe, acoperita de graffitiuri si bintuita de aurolaci. Despre structura ei de rezistenta am scris deja; e timpul sa intram in detalii.

Exista mai multe „etaje“ ale lucrarii: partea cea mai consistenta este cea dedicata autorilor din anii ’50-’60 (cu unele exceptii notabile, totusi). Capitolele despre Marin Preda, Eugen Barbu, Petru Dumitriu, Radu Tudoran, Ov.S. Crohmalniceanu, Teodor Mazilu, Miron Radu Paraschivescu, Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Leonid Dimov, Constantin Toiu, D.R. Popescu, Serban Cioculescu, N. Manolescu, E. Simion, Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Gh. Grigurcu, G. Dimisianu, Virgil Mazilescu, Serban Foarta, Emil Brumaru sint demne de o istorie literara onorabila, chiar daca analiza lasa loc adesea metaforelor critice si pirotehniilor portretistice de efect. Atunci cind valoarea reala a operei unui scriitor se intilneste cu empatia criticului, rezultatele sint multumitoare. Din pacate, tocmai pretinsele atuuri: subiectivitatea accesibila, afirmarea nestavilita a emotiilor „prohibite“ ca ridicole de catre elita aseptizanta (duiosia, entuziasmul, tandretea), placerea afirmatiilor socante, generatoare de „senzatii tari“, portretistica sarjata s. cl. se intorc foarte des, ca un bumerang, impotriva autorului. Alex Stefanescu a invatat de la Nicolae Manolescu lectia citarii si comentarii opiniilor formulate de criticii literari despre operele aflate in discutie. Ceea ce nu a invatat e interesul pentru istoria formelor literare – lucrarea de fata este, in definitiv, o ilustrare a criticii publicistic-impresioniste si un refuz al criticii universitare, sistematice si teoretice.

- Compartimentari inadecvate
Desi discutarea „pe genuri literare“ nu e asumata, la o privire mai atenta ordinea prezentarii autorilor in interiorul secventelor istorice mari (1941-1946, 1947-1960, 1960-1971, 1971-1989, 1990-2000) isi are tilcul ei: mai intii poetii, apoi prozatorii, apoi criticii, istoricii literari si eseistii. Este cautata, in cazul fiecaruia, dominanta tipologiei creative, la qualité maitresse: cutare e mai ales prozator, sau mai ales poet s.a.m.d., chiar daca s-a ilustrat si in alte genuri; aceasta insusire dominanta este extrapolata uneori abuziv, ca sa nu spun mai mult: Mircea Nedelciu „a fost si scriitor“, Octavian Paler (abia amintit) e „gazetar, nu prozator“, Ion Cristoiu (grotesc hiperelogiat) e „prozator si in gazetarie“, Radu Cosasu ramine gazetar si in proza; desconsiderat ca scriitor, Alexandru George e „un Borges al romanilor“ in critica (pseudocalinescianism second-hand; ma tem insa ca, daca Borges ar fi trait si scris la noi, l-ar fi plictisit de moarte pe Alex Stefanescu...).

Intelegem ca autorii au fost grupati cronologic, in ordinea intrarii sau, dupa caz, a reintrarii lor in literatura. Ramine mai greu inteles atunci ce cauta Petre Tutea – personaj pitoresc si autor oral, a carui opera scrisa a aparut postum – in compania colegilor interbelici Mircea Eliade, Constantin Noica, Petre Pandrea, Vintila Horia? Dar Horia Stamatu inaintea lui Tudor Vianu? In tot cazul, daca amintitele compartimentari nu sint arbitrare, ele sint cu siguranta irelevante. Nu poti sa-i pui pe Mircea Horia Simionescu si Radu Petrescu alaturi de Alexandru Ivasiuc si Nicolae Velea.

- „Arta supravietuirii literare“
E de apreciat efortul criticului de a fi personal si expresiv, viu si spontan, afectiv si combativ. Metoda sa e in fapt o forma de sensibilitate, o vulgarizare publicistica – pe coordonatele mentalitatii „saizeciste“ – a calinescianismului (cu care se deschide, simbolic, lista „canonica“ sub titlul – intr-adevar memorabil, emblematic – Arta supravietuirii literare). Capitolul idilizant despre literatura precomunista si caderea in totalitarism e doldora de naivitati scolaresti.

Criticul se dovedeste a fi mai curind tolerant cu estetizarea propagandei de catre G. Calinescu, N. Labis, V.Em. Galan, C. Chirita, Aurel Baranga, Titus Popovici, Adrian Paunescu si, in general, cu compromisurile „preferatilor“ (nu si cu cele ale neprietenilor). Mai mult, avem de-a face cu o pledoarie transparenta pentru virtutile modelului calinescian de „rezistenta prin literatura buna“ (un obicei al pamintului, in fond: capul ce se pleaca sabia nu-l taie, tributul platit pentru salvarea a ce se poate salva, arta supravietuirii in nisa, jocul la multe capete...). Autorul nu eroizeaza insa doar „rezistenta estetica“, ci si disidenta: in mod fals – statisticile istoricilor o probeaza cu asupra de masura – lumea scriitorilor e prezentata ca fiind producatoarea nr. 1 de opozanti anticeausisti. Cu acest prilej sint amintiti Dorin Tudoran sau Dan Petrescu, ignorati altminteri. „Revizuirile“ sint insa drastice (pe buna dreptate) cu Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu (de notat polemica lui Al. St. cu Mihai Zamfir pe marginea romanului Un om intre oameni), Cezar Petrescu sau „bijutierul obosit“ Tudor Arghezi. Flatarea spiritului de corp al mainstream-ului comunitatii scriitoricesti se afla la loc de cinste. Incursiunile evocatoare, biografico-anecdotice, secventele documentare (mai ales extrasele din volumele Domnitei Stefanescu despre victimele terorii staliniste), inclusiv cele din arhiva foto, sint, altminteri, merite evidente ale cartii. Iar elogiile gonflate contin, adeseori, un strop de venin parsiv si lucid care le face simpatice. Arta sopirlelor literare a fost bine insusita...

- Intre G. Calinescu si Florin Calinescu
Liric si metaforizant ca orice bun saizecist, Alex. Stefanescu e sabotat de avalansa de comparatii plastice (cind inspirate, cind penibile, detonate aproape masochist, fara teama de ridicol, cind iti e textul mai drag), dar si prin alte formulari demne de o vasta colectie de perle. Andrei Plesu „se intereseaza de chestiunea sexului ingerilor nu numai la figurat, ci si la propriu“, facind „parada de eruditie pentru a rezolva probleme care nu intereseaza pe nimeni“. Levantul lui Mircea Cartarescu e taxat, fugar, drept „un bun prilej de a rememora poezia secolului nouasprezece intr-o desfasurare fastuoasa, inteligenta si plina de umor“ (pentru cunoscatorii de literatura) sau „o carte ininteligibila, totusi atragatoare prin modul caraghios-simpatic de folosire a limbii romane (pentru ignari)“. Prozatorul „nu are sentimentul situarii sale in istorie, nu se simte raspunzator de ce se intimpla in jur si nu se arata interesat de soarta tarii in care s-a nascut“. In Cartea milionarului de Stefan Banulescu „excesul de frumusete livresca se suporta greu s…t cititorul se afla in situatia mustei care se ineaca in miere“ (vorba lui Dan C. Mihailescu, apud Idei in dialog: bine ca nu se ineaca in altceva, ca la altii...), iar in Iarna barbatilor scriitorul „parca din cind in cind isi intrerupe scrisul si, de la masa lui de lucru, isi ridica privirea intrebator spre noi...“.

Cind nu vulgarizeaza opinii banalizate, comentariul (catastrofal) despre Mircea Eliade exhiba consideratii de genul: „Ca scriitor, Mircea Eliade se lasa pur si simplu in voia imaginatiei, fara un plan de constructie in minte, fara obsesia plauzibilitatii, fara sentimentul responsabilitatii pedagogice fata de cititor“. Sau: „Scriitorul nu este, pentru cititor, o gazda atenta. El lasa multe lucruri neexplicate...“. Sau: „Proza lui Mircea Eliade este mai curind un fermecator joc literar decit proza. Autorul are psihologia unui student care refuza sa se maturizeze; este un Mircea Cartarescu dintr-o alta epoca a culturii noastre“. Fara a mai vorbi despre panseuri aforistice de genul: „Modernismul in literatura nu e decit o timiditate institutionalizata“. Asemenea perle – unele de un kitsch exploziv – il apropie pe Alex Stefanescu nu de G. Calinescu, ci mai curind de actorul Florin Calinescu... Ar fi insa nedrept sa nu recunoastem si faptul ca lucrarea contine multe evaluari inspirate, formulari fericite, caracterizari percutante, intuitii valide, comentarii decente, chit ca asociate cu banalitati populist-pedagogice. Ele risca, din nefericire, sa fie compromise de incontinenta metaforitei (uneori de-a dreptul caraghioase prin enormitatea bufona), de umori, petarde fumigene si resentimente peste marginile ingaduite.

- Resentimente anti-’80
S-ar putea spune ca Istoria... lui Alex Stefanescu a fost scrisa (si) in ideea negarii intregului sistem de valori al generatiei ’80 si al generatiei ca atare, calificata, cu citeva exceptii (Mircea Cartarescu, Matei Visniec, Stelian Tanase), drept „narcisista si minora“, fara „personalitati“. In acest scop, autorul pare a fi postulat lipsa de relevanta a discutarii literaturii pe scoli, grupari, curente si generatii de creatie in conditiile anormalitatii comuniste, ca o celebrarea a individualitatii si a personalitatii in fata spiritului colectivizant, de „serie“. Si tot in acest scop pare a fi amalgamat sub umbrela perioadei 1971-1989 promotii si modele artistice foarte diferite (Ion Anghel Manastire, Mircea Dinescu, Emil Brumaru, Cezar Ivanescu, Mihai Ursachi, Adrian Popescu, Serban Foarta, Mihai Cantuniari, Ioan Flora, Ioana Ieronim, Mircea Cartarescu, Matei Visniec, Marta Petreu, Mihail Galatanu, Mircea Barsila, Gabriel Chifu, Cristian Popescu, Bujor Nedelcovici, Mihai Sin, Gabriela Adamesteanu, Eugen Uricaru, Alexandru Papilian, Radu Anton Roman, Ion Cristoiu, Ioan Grosan, Ovidiu Hurduzeu, Mircea Nedelciu, Petru Cretia, Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu, „panoramicul“ din finalul capitolului incluzindu-i, in ordine, pe Alexandru Miran, Platon Pardau, Vasile Andru, Alexandru Protopopescu, Dana Dumitriu, Livius Ciocarlie, Adriana Bittel, Ion Mircea, Angela Marinescu, Mircea Iorgulescu, Marian Papahagi, Cornel Ungureanu, Ion Simut, Dan C. Mihailescu, Mircea Scarlat, Dan David, Stelian Tanase, Florin Sicoe).

Sigur ca seriile si grupurile, cenaclurile si gruparile sint transferate din zona traditionala a decupajelor istorico-literare in interiorul capitolelor monografice dedicate fiecarui scriitor in parte, sigur ca exilul si literatura basarabeana sint „recuperate“ prin listari, ca unii autori nediscutati separat sint invocati ici si colo. Dar...
Delegitimarea „canonului“ optzecist implica si delegitimarea poeticii precursorilor: ultimul Bacovia, cel din Stante burgheze si Versete, e redus la emisia dezarticulata a unui alienat, lipsita de relevanta daca nu am sti cui apartine. Radu Petrescu e apreciat doar pentru competenta de cititor si pentru „desuetudinea“ erotica de finete a clasicului Matei Iliescu, in vreme ce Costache Olareanu si Tudor Topa sint ignorati, ca si Gellu Naum, iar M. Ivanescu e relegat la „si altii“. Intelegem ca autorul a vrut sa salveze, pe Arca sa, doar frumuseti nepieritoare. Dar atunci de ce dedica doua pagini de istorie literara unui volum cu „literatura de unica folosinta“ precum Tescani... doar pentru a-l desfiinta, in vreme ce scriitori importanti abia au parte de cite o mentionare, uneori nici atit?

De ce li se acorda un spatiu disproportionat unor scrieri denuntate (pe drept cuvint) ca avortate estetic (vezi, intre altele, Quo vadis, Domine de Mihai Sin)? Doar pentru valoarea lor de document psiho-istoric, apartinind unor scriitori ce au lasat urme in constiinta publica? Tot ce se poate... Dar atunci de ce nu si Petre Salcudeanu, Ileana Vulpescu, Ion Lancranjan s.a.m.d.? Oricum, de la un punct incolo, criteriile devin cu totul nebuloase, iar cursele afectivitatii – de neevitat. De ce Al. Piru, Edgar Papu, Z. Ornea si nu (si) Paul Cornea, Virgil Nemoianu, Mihai Zamfir, Mircea Zaciu, Mircea Anghelescu, Dumitru Micu, Mircea Martin, Al. Calinescu, Ion Pop, E. Negrici, L. Ulici, Sanda Cordos etc. etc (stiu ce mi se va spune: pentru ca nu indeplinesc conditia literaritatii, expresivitatea prozei critice...). Cel mai prost sta autorul la capitolul dramaturgie: cea interbelica „nu e la inaltime“, cea a lui Horia Lovinescu, Baranga, Teodor Mazilu, Marin Sorescu, Visniec s.a. e „povestita“ expediat si naiv, iar singurele nume postdecembriste discutate separat sint cele ale lui Horia Garbea si Eugen Serbanescu.

Exaltind in mod disproportionat si tendentios „eroismul“ rezistentei scriitoricesti, Alex Stefanescu opereaza o altfel de mistificare propagandistica a istoriei, asa cum, in tentativa sa psihanalizabila de a delegitima elementele poeticii optzeciste, se arata cel putin la fel de nedrept si de resentimentar ca si unii „optzecisti“ fata de poetica dominanta a generatiei ’60. Multe puncte de vedere discutabile sint legitime in sine (vestejirea prozei eseistice a lui Ivasiuc – evident datata, desi Racul ramine o parabola rezistenta estetic, eclipsarea regretabila a lui Radu Tudoran de catre Geo Bogza, fratele sau oficializat emfatic, negarea prozei experimentale a lui Radu Petrescu, virajele unor autori mai vechi catre poetica optzecista), dar devin necreditabile in masura in care fac sistem cu amintita operatiune de discreditare.

- Grave erori de reprezentare
In ipostaza descoperitorului/recuperatorului de valori ignorate si a lansatorului de talente necunoscute, criticul seamana confuzie: creditabil, la rigoare, cind dezgroapa uitatul roman Oameni de lut (1948) al lui Demostene Botez, cind atrage atentia asupra unor autori ca Radu Anton Roman (ignorat de critica, dar apreciat de... Jacques Yves Cousteau!), Alexandru Miran (un autor intr-adevar rafinat), el risca sa se discrediteze atunci cind exalta „cazul“ prozatorului-militian Ion Anghel Manastire (scandalul prilejuit in anii ’80 de romanul sau ostil colectivizarii, Noaptea nu se impusca, ii da prilejul sa se prezinte, memorialistic, drept rezistent), al autorului-miner Valeriu Butulescu sau al amicului Ion Cristoiu, transformat grotesc intr-un mare scriitor. Romanele „atotculpabilizatoare“ ale lui Paul Goma nu rezista, in schimb bizarele romane de sertar Cutia cu ghete si Cartierul Primaverii de Titus Popovici (descoperite de Al. St.) sint printre „cele mai socante“ revelatii postdecembriste de acest gen. In conditiile in care Ovidiu Genaru, Platon Pardau, Mircea Barsila, Mihail Galatanu, Florin Sicoe si mai modestul Stelian Turlea (alte „descoperiri“ personale...) sint promovati entuziast, absenta din tablou a unor Mircea Ciobanu, I.P. Culianu, Norman Manea, Stefan Agopian, Bedros Horasangian, Mariana Marin, Florin Iaru, Ion Muresan, Gh. Craciun, Alexandru Vlad s.a. apare jenanta. Publicat initial la Editura Masina de Scris, un prozator extraordinar precum Adrian Otoiu e ignorat dupa Coaja lucrurilor..., iar Cristian Tudor Popescu e discutat, ca prozator, doar cu Omohom (2000).

In schimb autorul acorda credit deplin unor nulitati patetice precum jurnalista Ecaterina Radoi (ex-Zig-Zag) sau frumoasa Adina Huiban si unor „revelatii“ dubioase precum Mira Feticu si Niadi Cernica, in conditiile in care lipsesc Constant Tonegaru, D. Stelaru, Dinu Pillat, Al. Vona, Alice Botez, Virgil Ierunca (prezent doar intr-o fotografie cu legenda „Virgil Ierunca, sotul Monicai Lovinescu“), Daniel Turcea, Constanta Buzea, Radu G. Teposu, Luca Pitu, iar dintre cei mai noi – Simona Popescu, Vlad Zografi, Vasile Garnet (abia mentionati). „Este ca si cum“ un Jacques Yves Cousteau al vietii noastre literare ar aduce la suprafata, in loc de corali, mai mult plancton si, din cind in cind, cite un crab sau cite o meduza. Avem de-a face cu ceea ce autorul insusi diagnostica la Valeriu Cristea (care acuza „stalinismul pe dos“ al Monicai Lovinescu): un caz psihologic, ilustrat prin „gravele erori de reprezentare pe care le produc resentimentele“. Pe aceasta linie, ultimele volume ale lui Ioan Flora sint negate, importanta revista Contrapunct de la inceputul anilor ’90 este expediata scirbit, in citeva rinduri, iar revista Fracturi ii e contrapusa strident si asemuita unei „Afrodite nascute din spuma obrazniciei revarsate in viata literara“ (prin comparatie, Mira Feticu e o „Afrodita care iese din jacuzzi“).

- Emotii inainte de orice
Ca si G. Calinescu, Alex Stefanescu e un organicist si un Gestaltist, dar nu in sensul unei conceptii articulate filozofic; ca bun „saizecist“, el pariaza pe lirismul emotiv, genuin, spontan, originar si naturist-jubilatoriu (linia Labis-N.Stanescu-Dinescu), pe sublimarea lirica a valorilor conservatoare si a traditiei autohtone. Este un apologet al emotivitatii date la maximum si al senzatiilor tari, ceea ce-l predispune la deprecierea literaturii livresti, „culturaliste“, in care vede o forma de minorat (cu exceptia cazurilor, rare, cind cultura e traita ca o natura – v. Emil Botta – sau ca forma afectiva – v. Emil Brumaru, Serban Foarta s.a.).

Repulsia fata de tehnicism (de fapt: fata de rationalismul teoretizant, scientist, comuna generatiei sale poststaliniste) il face sa refuze aproape in bloc literatura experimentalista (ceea ce poate fi, la o adica, de acceptat; ignorarea nu e insa scuzabila). Neoromantic plezirist, sentimental si vitalist, avocat piezis al elitelor populare si/sau institutionalizate, privilegiind „conditia orfica a limbajului poetic“, definind obsesiv talentul ca expresie a „capacitatii de a emotiona, indiferent de tehnica folosita“, criticul se preda extatic in fata caldurii emotiilor traditionale din poezia lui Grigore Vieru, lansind o adevarata contraofensiva: „dezolanta – si compromitatoare – este atitudinea acelor critici literari care nu se pronunta in legatura cu Grigore Vieru, ca sa nu-si piarda presupusul loc intr-o presupusa elita intelectuala, frigida estetic, considerindu-l un elegiac minor, un traditionalist intirziat“. Incontinenta metaforica, ba nu: „orgia de imagini“ din textele lui Fanus Neagu ii smulge, la rindul ei, urale si ropote de aplauze, paralizindu-i spiritul critic. Grav e ca, in functie de simpatii, antipatii si interese, criticul opereaza cu o dubla masura etica. Denuntul la adresa lui Adrian Marino prin fotocopierea dedicatiilor acestuia catre Dumitru Popescu-Dumnezeu e dublat de flatarea unor oameni de partid care au „tinut spatele“ lumii literare (George Ivascu, a carei unica opera rezistenta a fost constructia de publicatii, beneficiaza de trei pagini in Istorie...).

Corect ar fi fost sa fie publicate si dedicatiile pe linie ale lui N. Breban, si articolele propagandistice ale lui Marin Sorescu sau Nichita Stanescu, si textele pe linie ale lui Fanus Neagu sau Grigore Vieru s.a. Revoltatoare prin suficienta (pe care am banui-o de ignoranta, daca n-ar fi complexata si resentimentara) se dovedeste a fi minimalizarea criticii universitarilor care s-au impus in Occident: opera erudita a lui Adrian Marino e apreciata strepezit si bagatelizata condescendent („necitita de nimeni“), iar paginile memorialistice ale lui Matei Calinescu sint apreciate pe fundalul unor afirmatii de genul. „Nu-l recunoastem deloc in ele pe criticul literar de altadata, livresc si, prin corectitudinea indeplinirii obligatiilor sale de specialist in literatura, provincial“. Ei bine, tocmai prin asta Matei Calinescu &Co au depasit provincialismul, in vreme ce criticii „reformatori“ pe care ii elogiaza, pe drept cuvint, autorul nu sint exportabili.

- Un esec fara alternativa
Ce ar trebui sa fie, in definitiv, o istorie a literaturii romane postbelice? O panorama pe cit posibil exhaustiva istoric (si ierarhizata estetic), dublata de o istorie a formelor si ideilor, bine contextualizata socio-politic, biografic si mentalitar, sau o lista canonica, o „arca a lui Noe“ menita sa salveze de la uitare valorile de prim-plan (recte: preferintele subiective ale autorului)? Am senzatia ca Alex Stefanescu refuza istoricitatea formelor in beneficiul „talentului literar“, considerat neistoricizabil. Optiunea e creditabila doar in planul valorizarii, caci progres in arta nu exista. In plan tipologic, avem de-a face insa cu o sfidare a evidentelor si o discreditare a disciplinei insesi...

Desi prohibitiv, masivul op isi propune sa cucereasca publicul mediu cultural, naiv si snob, captiv al reprezentarilor canonice preluate inertial prin scoala si prin reprezentari politico-mediatice. Cum? Povestind captivant, pe intelesul cit mai multora, tragedia comunista si eroismul scriitorilor care s-au salvat prin literatura buna... De fapt, criticul ofera reprezentatia unui „bonom desfigurator“ (cali-ficativul aplicat acum aproape trei decenii de catre Cornel Regman – absent din Istorie... – ramine valabil) care merita apreciat pentru curajul si daruirea de a se fi inhamat la un asemenea proiect de o viata (din anii ’80, cind autorul publica la revista Tomis fragmente dintr-o „istorie exacta“...) si compatimit pentru esecul sau de succes. Razbunindu-si propriile complexe, Alex Stefanescu vine in intimpinarea complexelor mai vechi sau mai noi ale mediului literar romanesc, pe fondul unei grave crize de sistem, de autoritate si de audienta publica a istoriei noastre literare. Fascinante ramin spectacolul ambalajului si al inlocuitorilor „populari“, show-ul crud si bufon asumat cu entuziasta candoare.

Pina in prezent, panorame coerente ale istoriei literaturii romane postbelice au mai produs doar Dumitru Micu, Ion Rotaru, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Eugen Negrici si Marian Popa. Toti – afirmati in anii ’50-’70! Oricite obiectii i-am aduce Istoriei... lui Alex Stefanescu, urmatoarele intrebari, desigur retorice, ramin valabile: 1) Ce relecturi sintetice, minutioase si pe cit posibil „totalizante“ ale literaturii romane postbelice au produs, in replica, optzecistii (atentie, nu ma refer la panorame generationiste si la serii de precursori!)? 2) Cit de productiv si credibil mai e acest model holistic, autoritar, lovinesciano-calinescian de istorie literara? La prima intrebare, raspunsul e nici una. Sterilitatea si rispirea in minoratul efemer, energofag si fragmentar ale noilor generatii sint deprimante. In rest, trebuie sa recunoastem ca acest fel de a scrie istorie literara ramine deocamdata cel mai eficient mod de legitimare canonica in literatura romana. Pina cind noii veniti vor reusi sa propuna o alternativa convingatoare, o imagine de ansamblu pe masura a literaturii postbelice (si acest lucru, vai, nu se intrevede!), sa ne consolam cu ce avem.