OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De mai bine de o lună „cazul Kundera“ e întors pe toate feţele. Dincolo de interpretări, dincolo de gesturi de solidaritate – impresionante atunci cînd cei care le fac sînt mari scriitori ai lumii –, dincolo de reacţia (sau, mai bine spus, lipsa de reacţie) a lui Kundera însuşi, rămîn cîteva fapte: un document din anii ’50, descoperit în arhivele poliţiei cehoslovace, în care apare numele lui Milan Kundera, absenţa altor probe care să confirme autenticitatea documentului, un articol publicat în revista cehă Respekt – revistă serioasă şi cu credibilitate în mediul academic, condusă de Martin M. Simecka, fiul filozofului disident Milan Simecka –, în care Kundera este acuzat că, prin denunţul său, a distrus viaţa a cel puţin trei oameni: Miroslav Dvoracek, condamnat la mulţi ani de închisoare, Iva Militka, fosta lui prietenă, suspectată că l-a denunţat, şi soţul acesteia, Miroslav Dlask, suspectat, la rîndul lui, din acelaşi motiv. Rămîn cîteva fapte, cîteva poveşti de viaţă şi multe, foarte multe întrebări despre cum a fost posibil un regim care a reuşit, printr-un mecanism al terorii extrem de bine pus la punct de-a lungul mai multor decenii, să şteargă graniţele între adevăr şi minciună, să rescrie istoria şi să creeze „omul nou“ – decerebrat, lipsit de personalitate, simplu instrument de rezonanţă al puterii politice.

 

Cînd există posibilitatea ca documentele aflate în arhivele fostelor state comuniste să fi fost sistematic contrafăcute sau, mult mai frecvent, descompletate, întrebarea pe care eşti nevoit să ţi-o pui este, inevitabil, cît adevăr poţi afla în arhive şi cum ai putea reconstrui şi înţelege trecutul. Iar cînd umbrele acestuia încă acoperă şi influenţează prezentul, cînd oamenii de ieri, iremediabil compromişi sau deformaţi mental de îndelungata vieţuire în imediata apropiere a instituţiilor regimului comunist, sînt păstrătorii şi gestionarii arhivelor, de ce natură este „adevărul“ pe care ni-l livrează din cînd în cînd, în doze atent controlate? Îmi vine greu să cred că, dacă ar fi existat în dosarele poliţiei secrete din Cehoslovacia, un astfel de document nu ar fi fost folosit ca instrument de şantaj înainte de prăbuşirea regimurilor comuniste. Şi la fel de greu îmi vine să cred că cei doi tineri cercetători cehi, Petr Tresnak şi Adam Hradilek, care au publicat în Respekt articolul acuzator la adresa lui Kundera, şi-au riscat cu bună ştiinţă renumele şi credibilitatea ştiinţifică doar de dragul scandalului. Într-o împrejurare ce aminteşte de situaţiile frecvente din romanele cunoscutului scriitor ceh, toate personajele implicate în „cazul Kundera“ par să fie victimele manipulării interesate a istoriei şi a destinelor umane.

 

Valoarea de adevăr a atrocităţilor petrecute în regimul comunist e pusă tot mai des sub semnul întrebării, căci acesta e cel mai eficient mod de a răspîndi neîncrederea în caracterul criminal al unei orînduiri politice ce dispreţuieşte profund individualitatea şi libertatea umană. Ştergînd graniţele între victime şi călăi, făcînd aproape imposibil de disociat adevărul de minciună, generalizînd suspiciunea şi minimalizînd gesturile de autentic eroism ale disidenţilor, moştenitorii poliţiilor politice din ţările foste comuniste sînt autorii din umbră ai realităţii noastre cotidiene. Manipularea informaţiilor nu a fost niciodată o mai eficientă sursă de putere ca în societatea contemporană, iar cei care au acces la arhivele trecutului nu ezită să facă, măcar din cînd în cînd, impresionante demonstraţii de putere.