OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Radu TUCULESCU
Umbra penei de gisca
Editia a II-a revazuta
Prefata de Cornel Moraru
Editura Galaxia Gutenberg, Tirgu-Lapus,
2007, 420 p.

Radu Tuculescu este un prozator de cursa lunga, dar unul ale carui performante – am mai spus-o si cu alte ocazii – trec, din pacate, neobservate. Cele douasprezece volume de proza publicate din 1978 (cind debuteaza cu Portocale si cascadori la Editura Dacia) pina acum il recomanda ca pe un virtuoz si ca pe un remarcabil experimentator. E unul dintre rarii scriitori care nu se repeta de la un volum la altul, ocolind manierizarea si autopastisa. in fiecare carte incearca ceva nou, scrie altfel si mereu despre altceva. Constanta ramine doar nevoia teribila de a fictionaliza, de a imagina, de a istorisi. E, o spun din nou, surprinzatoare indiferenta cu care criticii din varii generatii trec pe linga volume ca Vinzatorul de aripi, Degetele lui Marsias sau Ora paianjenului. Nu mai demult decit anul trecut, Radu Tuculescu a publicat la Cartea Romaneasca un roman foarte bun, Povestirile mameibatrine, care nu s-a bucurat – nici el – de un prea mare interes din partea criticii de intimpinare si e deja cvasiuitat. Anul acesta, autorul reediteaza o carte aparuta in 1991, Umbra penei de gisca, optind, din pacate, pentru o editura mica, destul de putin cunoscuta, Galaxia Gutenberg (unde si-a republicat in 2006 si Ora paianjenului)...

Calitatea cea mai importanta a prozatorului Radu Tuculescu este aceea de excelent povestas, de „inventator“ de povesti care, chiar daca pornesc dintr-o realitate foarte palpabila, contin un simbure inefabil de fantastic, de fantasmatic si de mister. Umbra penei de gisca este o carte scrisa intre 1986 si 1989, asadar in ultimii, negurosii ani ai dictaturii ceausiste, si construita ca o parabola a supravietuirii Artistului in conditiile unui regim politic tiranic. Dar peste acest prim nivel de semnificatie, autorul edifica o naratiune cu tilcuri multiple, in care gratuitatea fictiunii triumfa, in cele din urma, asupra contextualului, asupra anecdotei cu substrat politic sau istoric. Din realitatea imediata sau din realitatea mediata cultural, prozatorul culege chipuri de oameni, situatii interesante, evenimente disparate, malaxindu-le, montindu-le intr-o poveste noua, autonoma. Dintr-o biografie a muzicianului si poetului romantic Christian Friedrich Schubert – arestat, pentru ideile sale revolutionare, si inchis fara proces in pivnita castelului unui duce –, din observatiile autorului insusi asupra vietii artistului/omului de litere in comunism, din varii detalii intre care si acela ca pe la mijlocul secolului al XVIII-lea manastirile ortodoxe din Transilvania au fost darimate din ordinul Mariei Tereza, din biografii ca aceea a artistului popular Picu Patrut, Radu Tuculescu preia sugestii pe care le dezvolta (amestecind secolele, locurile si oamenii) intr-o naratiune cu semnificatie general-umana despre libertate, rostul artei, credinta, coincidentele inscenate de destin si, nu in ultimul rind, despre magia Cartii, despre fictiunea instauratoare de realitate.

Umbra penei de gisca nu este un roman istoric, desi eforturile autorului de reconstituire a unei epoci indepartate – cu toate elementele de „decor“: detalii arhitecturale, vestimentare, de mentalitate etc. – sint evidente, ci povestea unui „regat imaginar“, care numai intimplator are coordonate asemanatoare cu cele ale tinutului transilvanean. Aceasta istorie, povestita pe mai multe voci narative, se desfasoara intr-un interval delimitat arbitrar, de la 1770 pina la 1830 (bornele temporale marcind nasterea si moartea lui Ita Baraba, personaj de prim-plan al romanului, nicidecum evenimente istorice), intr-un Oras provincial, situat la marginea unui Imperiu pe care il banuim a fi cel habsburgic. Orasul se afla sub ascultarea Printului, care stapineste, intre altele, un fabulos Castel.

Majusculele, numele/denumirile generice, corelate cu absenta reperelor precise, au aici, neindoielnic, o valenta simbolica, accentueaza impresia de naratiune nonrealista, cvasilegendara, parabolica. Umbra penei de gisca seamana izbitor cu romanele-basm ale unui autor ca E.T.A. Hoffmann. Atmosfera este, de altfel, aceeasi, de burg postmedieval, bintuit de mistere si strabatut de pasii vracilor ori ai artistilor iluminati. Dar nu numai Hoffmann e de regasit aici ca referinta livresca in palimpsest, ci si Umberto Eco, paralela cu Numele trandafirului fiind usor de trasat, justificata de prezenta, in romanul lui Radu Tuculescu, a unor toposuri precum puterea Fictiunii de a modifica Realitatea, Cartea ca obiect magic, Biblioteca-Univers, Manastirea ca depozitara a unei invataturi oculte si distrugerea ei din ratiuni la fel de oculte. Din aceeasi serie a asemanarilor cu fictiunea din Numele trandafirului face parte si intentia autorului de a construi, in maniera lui Eco, o naratiune cu substrat initiatic, sustinuta de numeroase metafore ale destinului si ale Cartii devoratoare.

Povestea se deschide tacticos cu secventa in care, la Hanul Bufnita (nume cu incarcatura simbolica!), se desfasoara un intreg ritual pentru imblinzirea ursitoarelor la nasterea unui copil, Ita Baraba. Dar „ursitoarele“ sint ironice, din moment ce nou-nascutul, in loc sa apuce un obiect de pe talerul ce i se intinde in fata pentru a i se dezvalui viitorul, prinde o pana de gisca lipita „din intimplare“, din greseala, de marginea talerului. Gestul e interpretat ca semn ca lui Ita Baraba i s-a menit sa devina carturar, asa ca, peste citiva ani, copilul e trimis la o manastire ca sa invete sa scrie si sa citeasca si, poate, ca sa ajunga preot. Neavind chemare pentru preotie, Baraba alege sa fie, ca si tatal sau, hangiu; si, intr-adevar, ucenicind la bucataria manastirii pe linga Ava Caliopie, dar si in scriptorium, indrumat de Ava Gavril (personaj in care autorul a topit, dupa propria-i marturie, trasaturi ale lui N. Steinhardt...), va deveni un bucatar cu faima, pretuit chiar de Print si supranumit „hangiul intelept“. Manastirea (asemanatoare intrucitva cu abatia Melk din cartea lui Eco) il initiaza insa, subtil, si in alte taine, intre care si taina teribila a Cartii ce supravietuieste „trupului scirbavnic al omului“, mistuindu-l, daca e nevoie. Cele mai bine de o suta de pagini in care Ita Baraba isi povesteste, peste timp, in pragul sfirsitului, experienta anilor de manastire ar putea constitui, separat, un (micro)roman pasionant, cu secrete, comploturi, controverse filozofice, intimplari misterioase petrecute (din nou ca la Eco...) in biblioteca. Epicul e abil regizat si controlat. Iar personajele sint, chiar pe acest spatiu textual restrins, suficient de bine individualizate.

Romanul se ramifica, istoria lui Ita Baraba intersectind alte istorii, la fel de insolite, toate unificate de simbolul Cartii. in pivnita Castelului, unde Printul l-a inchis pentru o greseala neinsemnata, hangiul de la Hanul Bufnita cunoaste un carturar luminat, revolutionar (tipul eroului romantic), intemnitat abuziv; Petre Cubar ii dicteaza in secret, cu ultimele forte, un tratat de estetica. Manuscrisul se va dovedi fatal pentru Ita Baraba... Spovedania „hangiului intelept“ alterneaza cu capitole derulate din perspectiva unui narator obiectiv, omniscient si cu pasaje asumate de Petre Cubar. Din toate aceste povestiri se infiripa istoria tinutului de pe malurile Zaldei, cu distrugerea manastirii de catre tunurile generalului Wucow, cu capriciile si gesturile discretionare ale Printului, cu uneltirile de la Castel, cu razvratitii impotriva regimului haituiti de capitanul Chioru’, seful politiei, cu trupa de teatru a lui Bechi Italianul, cu aventurile lui Degeratu, Zimbuc, Muruc, Milogu si Spinu (niste hoti foarte originali) si, in fine, cu epidemia de ciuma devastatoare.

Multe vieti se curma, la sfirsitul romanului, peste toate se inalta insa dominatoare umbra Cartii nemuritoare. Ultimul capitol se intituleaza Nu si transcrie finalul marturiei lui Ita Ba-raba; discursul pina acum lucid, coerent, rational al personajului se precipita si se dezarticuleaza: propozitiile se ingramadesc una intr-alta, fara punctuatie, de-a lungul a treizeci de pagini, scrise sub imperiul febrei mortale – „s…t sint singur intre patru pereti cam de multisor am invatat si eu sa scriu si sa citesc am preparat numeroase mincaruri alese dupa propriile mele retete am vazut si mai ales am auzit multe am scris o carte dictata de Petre de ce nu vine dupa ea poate cind ciuma se va restringe in birlog dar oare ciuma poate sa prapadeasca o carte asa cum il prapadeste pe un om facindu-l nimic poate sa-i ia viata nu cu siguranta asta nu poate s-o faca. Nu“.
Un roman de (re)citit cu atentie si un autor de reevaluat!