OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Director, din 1990, al Institutului de Istorie Nicolae Iorga, Serban Papacostea, autor al unor importante lucrari de medievistica romaneasca, este in acelasi timp un foarte fin cunoscator si analist al istoriei contemporane. Pasiunea si interesul pentru istoria zilelor noastre a dobindit-o, paradoxal, in urma unei dramatice experiente personale: arestarea sa in 1950. De atunci s-a „intors cu fata spre realitate“ si a inteles „necesitatea permanenta a raportarii istoriei nationale la istoria universala“. Discipol al lui Iorga, Serban Papacostea este adeptul metodelor pozitive, chiar pozitiviste in cercetarea istorica, insa recunoaste rolul important, mai ales in perioada actuala, de refacere a istoriografiei romanesti, al noilor metode si tendinte: istoria mentalitatilor, demontarea mitologiilor istorice. Singurul aspect cu care se declara a nu fi de acord este absolutizarea uneia sau alteia din metode. In ceea ce priveste problemele generale ale istoriografiei romansti, ele tin de lipsa unei conceptii unitare in regindirea disciplinei, din stadiul in care a lasat-o perioada comunista.


Istoriografia romaneasca a suferit, ca multe alte domenii, de ruperea, pina in 1990, a contactelor cu evolutiile din Occident. Care sint metodele istoriografiei romanesti actuale si cum se dezvolta ele?

Pauza ultimilor 40 de ani a facut ca formarea scolilor, a tinerilor cercetatori, innoirea metodelor sa nu progreseze aproape deloc pina in 1990. Atunci au inceput sa apara, intr-adevar, anumite tendinte, curente noi. Asa este de pilda curentul de demitizare initiat de Lucian Boia. Ma numar printre cei care considera ca demersul lui are merite si calitati reale si ca initiativa sa este binevenita. Fireste insa ca aplicarea unor metode de investigare nu trebuie absolutizata. Vorba unui intelept chinez: „daca ti-ai depasit tinta inseamna ca nu ai atins-o“.
Alte directii novatoare vin de la istoriografia ieseana, in cea mai mar parte din initiativa profesorului Alexandru Zub. Ii datoram mult in privinta istoriei ideilor, a mentalitatilor, a istoriei istoriografiei si a teoriei istoriei. Definirea „postmodrnitatii“ a fost una din preocuparile insemnate ale noii scoli iesene.

La Institutul Nicolae Iorga din Bucuresti, impreuna cu colegii mei, am urmarit cu prioritate sa asigur formarea unei noi generatii de cercetatori. Am incercat sa formez tineri pe directiile de cercetare traditionala, in primul rind, abandonate in ultima vreme, desi au fost stralucit reprezentate in trecut. Pledez pentru metode pozitive, pozitiviste chiar, etapa necesara a formarii istoricului. Am urmarit formarea mai multor grupuri de cercetare, pe domenii precis circumscrise ale istoriei: medievistica (cu accent pe Evul Mediu latin) sau istoria Marii Negre, care a avut o mare importanta internationala ca domeniu distinct al stiintei romanesti. Am beneficiat, in acest ultim caz, de colaborarea unor eminenti oameni de stiinta romani si straini, editind o revista de valoare internationala, de mare prestigiu. Am incercat sa infiintez un grup de studiu pe problematica istoriei Rusiei si a Uniunii Sovietice. As fi dorit sa creez un grup similar de cercetare pentru Statele Unite, care sa urmareasca impactul si al acestei supraputeri asupra istoriei noastre in secolul XX. Initiativa a carei implinire ramine o preocupare de viitor.

Am pornit de la marile curente ale istoriei universale si de la felul cum s-au repercutat in istoria noastra, pentru ca sint convins de necesitatea de a studia temeinic cadrul de istorie universala in care s-a desfasurat trecutul national. Dupa cum spunea N. Iorga, nu exista istorie strict nationala, iar cea romaneasca nu face exceptie de la regula. Este absolut indispensabil sa intelegem factorii universali care au influentat istoria noastra si impletirea lor in spatiul romanesc. Aceasta poate fi considerata una din preocuparile noastre majore din care se desprind citeva din directiile de cercetare principale.

Exista metodele foarte moderne, cum este cea statistica. Din pacate, la noi ea nu se aplica inca atit cit ar fi necesar. Spun din pacate, pentru ca ar aduce clarificari asupra anumitor aspecte, in special ale istoriei noastre moderne, unde exista izvoare apte sa fie analizate cantitativ.

Ce avantaje ar putea avea o dezvoltare a metodei cantitative, statistice, in istoriografia noastra?

Avantajul principal ar fi sporirea exactitatii demersului cercetarii in istorie. Fiecare stiinta ocupa un anumit loc pe scara aproximata a adevarurilor pe care le stabileste, in functie de „materialul“ cu care lucreaza. Matematica, de pilda, care manevreaza o materie abstracta, are un grad de precizie dintre cele mai inalte. Acesta scade insa pe masura ce avansam in domeniul stiintelor umane care opereaza cu adevaruri relative, unde gradul de veracitate e greu de cuantificat. In istoria noastra, metodele statistice pot fi aplicate incepind cu epoca moderna, cind apar sursele seriale, de pilda pentru evolutia preturilor si a salariilor, care pot fi urmarite de la luna la luna si de la an la an. Devine posibila scrierea unei istorii a preturilor, care a revolutionat istoria economica si istoria sociala in alte tari.

Sursele seriale, exprimate cantitativ, sint caracteristice epocii moderne si au aparut in secolele XVIII-XIX. Pentru perioadele anterioare, se lucreaza cu izvoare mult mai aproximative. Exista astazi inca o considerabila doza de scepticism fata de statistica istorica si de valoarea metodei statistice. Un istoric german apusean a afirmat ironic ca „o statistica istorica poate spune orice, uneori chiar si adevarul!“. Desigur, folosirea acestei metode prezinta anumite riscuri: daca cel care o aplica nu este suficient pregatit, poate sa generalizeze exceptii si sa le atribuie valoare generala acolo unde nu este cazul, deformind astfel perceptia asupra fenomenului sau a epocii respective. Totusi, cu toate riscurile pe care le implica, nici o stiinta sociala sau economica moderna nu poate face abstractie de metoda cantitativa. Avem nevoie de specialisti care sa reinnoiasca studiul istoriei economice, institutiile capitalismului, istoria bancilor si impactul activitatii lor asupra economiei in general.

Problema istoriografiei si a dezvoltarii ei este inca una de planificare. Din pacate insa, nici acum, nici o institutie centrala – si ma gindesc in primul rind la Academie – nu s-a ocupat de o chestiune fundamentala, anume regindirea problematicii disciplinei, din stadiul in care a lasat-o perioada comunista. Nu a existat dupa 1990 un efort de regindire a destinului cercetarii istorice in urmatorul secol. A ramas de atunci la latitudinea fiecarui institut si centru in parte sa-si regindeasca problematica proprie, ceea ce nu ar fi rau daca ar exista si o viziune de ansamblu asupra dezvoltarii istoriografiei romane.
Sintem inca intr-un stadiu de cautare pentru reintrarea in actualitatea mondiala a istoriografiei romanesti. Generatia profesorilor mei, elevi ai lui Nicolae Iorga, cu care a culminat dezvoltarea domeniului, reusise sa atinga un stadiu avansat de integrare in curentele europene. Mircea Eliade spunea ca, iesita de sub obsesia intregirii nationale dupa primul razboi mondial, societatea romaneasca a avut in sfirsit ragazul sa se deschida spre cultura universala. In cazul istoriei, ea s-a putut ocupa de fenomenele istoriei universale, de thalasocratiile medievale, de pilda, de spatiul mediteranean etc. Incepuse asadar sa se integreze, aducind contributii valoroase.

Din 1944, institutional din 1948, s-a intrerupt programatic orice conectare la evolutia curentelor occidentale. Unii dintre istorici au fost pur si simplu eliminati, azvirliti in inchisori, altii au fost trasi pe o linie marginala, folositi numai ca eruditi. Devastatoare a fost ruperea contactelor cu exteriorul si reducerea cercetarii la o unica posibilitate si cale de interpretare, anume marxismul. In Occident, marxismul a actionat si el ca metoda de cercetare, dar, functionind intr-un regim al libertatii de alegere, el nu a mai constituit o constringere si a putut produce chiar lucrari remarcabile. In tarile comuniste, marxismul a devenit o religie de stat, de la care nu se putea abate nimeni si care era aplicata in mod absolut arbitrar, reducind tot materialul stiintelor sociale la o interpretare rigida, inflexibila. A avut loc astfel o stagnare, pentru ca oamenii de valoare care nu au vrut sa comita compromisuri intelectuale s-au retras in eruditie. Ca sa putem intelege exact ce recul a reprezentat aceasta retragere, trebuie precizat ca eruditia, munca de laborator, constituie anticamera adevaratei stiinte, inseamna stringerea unui important volum de informatii care trebuie apoi integrate intr-o viziune sintetica, larga si coerenta. Dar cum singura viziune permisa atunci era cea rigida, marxista, oamenii de constiinta s-au refugiat in lucrari de stricta specialitate, in publicatii de izvoare, in micromonografii, acolo unde nu erau obligati sa denatureze sensul evenimentului istoric. Pe ansamblu, fenomenul a avut ca rezultat o pierdere de ritm in raport cu ceea ce se petrecea in societatile libere.

Cit de greu le este istoricilor sa stearga urmele lasate de „religia de stat“?

Cele patru decenii au lasat urme adinci, chiar daca nu o ruina completa: recuperarea se face uneori in salturi semnificative. De aceea, am apreciat demersurile de felul celui intreprins de Lucian Boia, al carui prim volum l-am citit cu deosebit interes. Desigur, cum am amintit si mai sus, si in cazul acesta, ca si in alte domenii, trebuie evitata absolutizarea. Demersul in sine are un rol benefic, pentru ca s-au acumulat, nediscutate, miturile unei epoci intregi. Este vorba, de pilda, de mitul Partidului Comunist Roman si al actiunii sale care se pierdea in negura timpurilor, cind de fapt comunismul in Romania a fost adus de ocupatia ruseasca. Paradoxal in aceasta privinta mi se pare faptul ca PCR nu a reusit sa-si confectioneze propria sa istorie, desi s-a scris atita despre el. Explicatia este ca istoricii PCR-ului s-au incurcat in succesivele interpretari date diverselor momente-cheie din ultimele decenii, de pilda actul de la 23 august, a carui interpretare a trecut prin mai multe faze.

Prima a fost cea a armatei sovietice eliberatoare. Au urmat apoi adaptarile la reorientarea nationalista a partidului. Un tinar cercetator de la Institutul Nicolae Iorga a realizat un studiu asupra metamorfozelor intervenite in discursul oficial asupra evenimentului (altminteri total obnubilat, pentru ca omul care a avut un rol determinant in desfasurarea lui a fost complet ignorat timp de mai multe decenii). Ca mostra a tipului de discurs despre 23 august pot cita o carte, intitulata 200 de zile mai devreme, unde apare intr-un mod cu totul absurd Burebista, urmat de numeroase nume si date de istorie militara, dar lipseste cu desavirsire numele celui care a infaptuit actul de la 23 august. Iata un caz tipic de mitologie dezvoltat de istoriografia comunista.

Istoria poate exista fara mituri?

Pina si viata noastra se construieste pe unele, foarte necesare, iluzii. Mitul este o iluzie mai bine conturata. Orice istorie genereaza mituri, orice structura sociala se regaseste si se fixeaza in ele, le transforma in stindarde, dar asta nu inseamna ca in istorie totul este mit. De aceea nu pot fi de acord cu afirmatia unui istoric, adept al doctrinei in cauza, care a afirmat la o adunare ca pe istoric nu il intereseaza ceea ce a fost, ci numai ce gindim noi despre ce a fost. Mi se pare ca astfel se trece de la disciplina istoriei la o psihologie subiectiva, tendinta care, daca s-ar impune, ar anihila complet istoria sau ar deplasa obiectul ei spre proiectia actuala a unor situatii pe care nu le mai cunoastem.

In legatura cu subiectivismul perceptiei istorice, cum va raportati dumneavoastra la antropologia istorica?

Se poate spune despre antropologia istorica ce a spus la un moment dat doctorul Milcu despre alergii. „Tot ceea ce scapa diagnosticului unui medic este clasat ca alergie“. Constat ca acelasi fenomen se petrece si cind vine vorba de antropologie, care devine pe zi ce trece o stiinta despre om in sensul cel mai larg al cuvintului. Unde este atunci granita dintre antropologie si istorie, de pilda, care este de asemenea o stiinta a omului din trecut, surprins in toate manifestarile lui sociale si culturale? Fernand Braudel a scris ca singura deosebire dintre sociologie si istorie este ca cea dintii se ocupa de societatile existente, iar a doua se ocupa de lumea mortilor; despre istorie si fillozofie spunea ca se au precum ciinele cu pisica.

Intr-o acceptie foarte larga a termenilor, se poate spune ca antropologia si istoria impart un obiect de studiu aproape identic. Asa incit despre istoricul care face spontan cercetari fara o baza teoretica atit de substantiala ca antropologul se poate spune ca, precum burghezul gentilom, face antropologie istorica fara sa stie. Insa problema granitelor dintre stiinte este mult mai larga. Ultimul numar din Spiegel trateaza tema exploziei stiintelor, care se multiplica prin desprinderea unor noi domenii din trunchiul de baza. Ca sa-l citez din nou pe Iorga, cu cit cercetarea avanseaza mai mult, cu atit problematica se multiplica. Pe masura ce se inainteaza in cercetarea istorica, apar tot mai multe diviziuni: istoria faptului politic, religios, mai recent istoria economica, dezvoltata de Scoala de la Annales, geografia istorica, psihologia colectiva si istoria mentalitatilor, a miturilor, istoria tehnicii, istoria sociala etc. Diversificarea obiectelor istoriei va continua sa se produca, procesul de fragmentare este inevitabil. Problema care se pune in aceste conditii este cum se va putea realiza integrarea ulterioara a fragmentelor intr-o viziune unificatoare. Observatia nu se refera numai la istorie, ci la toate stiintele umane care, datorita specializarii, trec prin acelasi proces de divizare, de farimitare.

Se spune ca in filozofie vremea marilor sisteme a trecut. Credeti ca istoria traverseaza o etapa similara, sau ca vremea marilor sinteze, asa cum le facea Iorga, este depasita?

Telul final al oricarei stiinte este generalul, pentru ca altfel nu se justifica tot efortul de documentare, toate etapele pregatitoare ale eruditiei, foarte necesare de altminteri. Cum se va produce regruparea, ordonarea imensului material adunat pina acum, este insa o problema. Un mare istoric german spunea ca eruditia lipsita de orizontul integrator este o acumulare oarba de fapte, dupa cum si viziunea de ansamblu fara o baza de eruditie este un balon de sapun. Nu stiu cum se va realiza aceasta impletire dintre eruditie si unitate, desi am fost preocupat intotdeauna de viziunea intregului, de necesitatea raportarii istoriei noastre la istoria universala. Un accident personal m-a impins oarecum sa o fac. Era in 1950, cind au fost arestati toti cei care frecventau bibliotecile straine. Am fost si eu ridicat si dus la Capul Midia. Ajuns acolo, in putinele clipe de ragaz pe care le aveam, mi-am pus intrebarea cum de s-au putut intimpla toate acele lucruri, nu din punctul de vedere al aventurii mele personale, ci din acela al proceselor istorice care au facut sa ajung in situatia de atunci. Asa am devenit un pasionat al istoriei universale contemporane, desi fusesem format ca medievist. Experienta personala m-a intors cu fata spre prezent si m-a facut sa inteleg necesitatea permanenta a raportarii istoriei nationale la istoria universala.

Am vrut sa incerc sa inteleg marile procese istorice prin care s-a ajuns la impartirea Europei, la razboaiele mondiale, la situatia tarii noastre dupa 1945. De atunci am ramas cu obsesia pe care o impartasesc si tinerilor cercetatori, a necesitatii surprinderii, in istorie, a intregii increngaturi de fapte care incadreaza obiectul imediat al cercetarii. De pilda, atunci cind studiezi razboiul dintre doua puteri maritime italiene, Venetia si Genova, pentru suprematia in Marea Neagra, te apleci si asupra consecintelor lui, a felului cum a cuprins acest conflict, ca o cangrena, un spatiu mult mai larg. Interdependentele pot fi urmarite nu numai la nivelul istoriei politico-militare, ci si la acela al istoriei economice, al conflictelor comerciale, care au stat adesea la originea conflictelor militare. Asa este cazul si in exemplul de mai sus, al unor confruntari pentru suprematia comerciala in secolele XIII–XV.

Rostul omului de stiinta, in acest context, si al istoricului in particular, este sa surprinda interdependentele, orizontale si verticale, sincronice si diacronice, cum spun structuralistii. Si cred ca in conditiile de astazi, cu mijloacele tehnice noi, se va putea realiza articularea intr-o sinteza a multitudinii faptelor stabilite de cercetare.

In Romania se dezvolta o alta directie de studiu, care vizeaza recuperarea unor fenomene istorice din ultimii 50 de ani in mod nemistificat, anume istoria recenta, cu o metoda speciala, care este istoria orala. In ce consta aceasta metoda si care poate fi gradul ei de acuratete in consemnarea faptului istoric?

Istoria orala se refera la recuperarea, prin apelul la memoria oamenilor care au trait anumite evenimente, a faptelor ramase altminteri neconsemnate sau consemnate intr-un mod nesatisfacator. Aceasta inseamna contact cu martorul, cu izvorul istoric viu si se aplica in mod special celor care au avut experiente deosebite in timpul regimurilor totalitare. Urmind metode si criterii precise (cu toate precautiile necesare pentru ca sita deformanta a memoriei sa actioneze cit mai putin, adica inregistrarea sa apropie cit mai mult marturia de adevarul faptului pe care il evoca) se consemneaza marturii de la persoane care au asistat la anumite evenimente. Marele pericol, ca in cazul oricarei surse reconstituite astfel, este puterea deformatoare a memoriei si capacitatea de transformare a faptului relatat in functie de evolutia curenta a martorului. Celebru este cazul lui Martin Luther, care, ajuns la batrinete, evoca, inconjurat de prieteni in curtea casei, amintiri din timpul vietii sale. Unii dintre ei au consemnat povestirile lui Luther si le-au luat drept adevarate. Timp de citeva secole au fost considerate ca atare. La inceputul sec. XX, un abate catolic a gasit in arhiva secreta a Vaticanului un manuscris al lui Luther dupa vizita la Roma, pe care, in amintirile lui, o prezenta ca fiind inceputul rupturii lui de catolicism. Ajuns acolo, el ar fi vazut depravarea clerului roman, a Babilonului modern, si socul a declansat ruptura de Roma. Manuscrisul descoperit la Vatican, datat mult inainte de inregistrarea memoriilor, nu dezvaluie insa nici un sentiment de indignare si nu consemneaza nici un soc spiritual petrecut in acel an. De unde rezulta ca, la batrinete, Luther si-a recompus istoria vizitei la Roma, intr-o cu totul alta perspectiva. Iata cit de riscant poate fi apelul la memorie, supusa unei actiuni deformatoare in functie de evolutia prezenta a naratorului.

Cred asadar ca istoria orala trebuie aplicata cu maximum de precautie, dar sint in acelasi timp convins ca poate da rezultate fascinante. As cita ca exemplu o carte de curind aparuta, o lucrare postuma a marelui sociolog H.H. Stahl, care a facut parte din scoala novatoare la nivel mondial a lui Dimitrie Gusti. El a format echipe alcatuite din sociologi, etnologi, antropologi, istorici etc. care luau in cercetare un sat specific si studiau realitatile acestuia, din diverse unghiuri. Stahl, asistent al lui Gusti, a inregistrat stenografic conversatiile cu taranii, asa cum se purtau in mod autentic, cu elemente dintre cele mai fruste. Iata un caz de istorie orala aplicata intr-un mod foarte riguros. Studiile acestea ne spun extrem de multe despre comunitatile satesti autentice de la noi si demonstreaza ca istoria poate avea cronologii diferite nu numai la nivelul continentelor, ci chiar intr-o societate cum este a noastra. Investigatiile de acest fel ne infatiseaza alta lume decit aceea a paturii suprapuse, care face istoria politica, poarta razboaiele si isi impune viziunea istorica. Sub ea a existat intotdeauna o realitate ancestrala, care la noi s-a prelungit pina spre al doilea razboi mondial.

Dupa al doilea razboi mondial, Stahl si alti cercetatori au mai conceput asemenea proiecte de anchete sociologice; s-a avut in vedere si realizarea unui dictionar toponimic al tarii, care nu s-a mai realizat. Metoda initiata de Gusti si continuata de Stahl a fost una dintre cele mai fecunde aparute in studiul stiintelor omului, mizind pe pluridisciplinaritate si reusind sa surprinda fenomenul studiat din foarte multe perspective.

In istoriografia franceza actuala, o alta directie de cercetare se ocupa de asa-numitele „locuri de memorie“, puncte de reper in constiinta unui grup, la un anumit moment, care se dezvolta sau cad in desuetudine in functie de „prioritatile“ istorice de moment. Credeti ca aceste „locuri de memorie“ pot fi identificate in istoria romaneasca?

Cred ca da, si o sa va dau un exemplu de metoda in aceasta directie. Exista de pilda in lucru un studiu aplicat pe manualele de istorie din secolul XIX, care urmareste constituirea profilului unor personalitati istorice din trecut, adaptat necesitatilor istorice ale secolului XIX. Mihai Viteazul, de pilda, nu a fost un personaj foarte iubit in timpul vietii lui, din diverse motive (spre deosebire de Stefan cel Mare, care s-a bucurat de o imensa popularitate in vremea lui, consemnata de documente de epoca). Romanticii secolului XIX, urmarind idealul national, au vazut insa in unirea realizata de el un simbol al luptei pentru unitatea nationala. Asa a devenit Mihai Viteazul ce nu fusese in vremea lui: un stindard al luptei pentru unitate. Istoria il pierduse din vedere, iar istoricii pasoptisti (Balcescu, Kogalniceanu) l-au redescoperit. Manualele de istorie din secolul trecut, discursurile directorilor de scoala sint foarte ilustrative pentru felul cum poate fi reinterpretat faptul istoric in functie de necesitatile altor vremi. Asa apar de fapt si miturile istorice; nu inseamna ca faptul in sine nu a existat, ci ca semnificatia lui s-a schimbat de la o epoca la alta.

Monarhia, ca institutie, ar putea fi considerata si ea un “loc de memorie