Nr. 744 din 17.10.2014

Educatie
On-line - actualitate
Restituiri
Monografie
Editorial
Eveniment
Actualitate
Informaţii
Politic
Literatură
Supliment
Studii culturale
Societate
Interviu
Arte
Rubrici
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2001   |   Aprilie   |   Numarul 58   |   Istoriografia romaneasca si dictatura

Istoriografia romaneasca si dictatura

Autor: Codrin Liviu CUTITARU | Categoria: | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
As fi vrut sa incep aceasta cronica la ultima carte a istoricului Al. Zub printr-o referire succinta la volumele publicate pina in prezent de autor. Am realizat insa foarte repede ca simpla mentionare a titlurilor lor ar ocupa mai mult de jumatate din spatiul tipografic acordat in general unui articol in presa culturala. Ma refer, desigur, numai la cartile individuale, tratate foarte serioase pe diferite teme istoriografice, de teoria istoriei sau de istoria culturii, fiecare in parte insumind sute si sute de pagini de analiza. Daca la acestea as fi adaugat numeroasele editii alcatuite acribic de istoric pe parcursul anilor, precum si miile de articole publicate in tara si strainatate, m-as fi aflat, fara indoiala, dincolo de puterile mele de cuprindere. Opera de pina acum a profesorului Al. Zub are deja dimensiuni uriesesti, necesitind echipe de cercetatori concentrati doar pe efortul minimei inventarieri. Intelectualul renumit in Iasi, dar si in tara, pentru faptul ca traieste literalmente intr-un templu al cartilor (cele doua camere mari – unde lucreaza – de la Institutul de Istorie au devenit neincapatoare in fata milioanelor de file scrise, ale cartilor, fiselor ori decupajelor de prin ziare si reviste, depozitate aici intr-o ordine neverosimila) a ajuns el insusi, treptat, un arhitect desavirsit al lor.

De aceea nu trebuie sa surprinda ca Al. Zub ramine unul dintre cei mai cunoscuti oameni de cultura ieseni din ultimele decenii. Temeinicia stiintifica a istoricului s-a impus pas cu pas in rindul elitelor romanesti si euro-americane, evitind insa cu rafinament popularitatea temporara, stabilita de gusturile indoielnice ale vulgatei. Numele profesorului a patruns in spatiile cu adevarat importante, trecind peste ostentatia adesea inerenta in procesul recunoasterii unanime. Vizavi de acest lucru, rememorez o intimplare nostima. In urma cu citiva ani, pe cind ma aflam la studii in „Vestul Salbatic“ (Arizona), intrasem la un moment dat intr-o pasa proasta (un fel de homesickness), dupa prima saptamina petrecuta in preajma desertului torid, cu cactusi gigantici si scorpioni ucigasi. Plimbindu-ma prin campusul universitar, am descoperit Catedra de Stiinte Sociale si am decis sa intru acolo pentru a-i cunoaste pe colegii din ramurile respective. In toiul unei reconfortante conversatii inchegate cu acestia, aflind ca sint din Iasi, un istoric m-a intrebat cu familiaritate ce mai face „Dr. Zub“. Brusc, distantele geografice si contrastele mentaliste au disparut, intreaga lume parind a fi o singura si mare comunitate academica. Inutil sa mai precizez ca din acel moment tristetea departarii s-a risipit ca o ceata de toamna, eu repetindu-mi incintat ca diferentele politice, sociale si economice dintre civilizatii se sting in interiorul comunicarii culturale. Probabil ca nu exista astazi un ambasador mai eficient decit obiectul cultural.

Un astfel de „obiect cultural“ nou a lansat recent pe piata Al. Zub (in paralel cu o carte tradusa in engleza si editata la Oxford si Portland – Reflections on the Impact of the French Revolution. 1789, de Tocqueville, and the Romanian Culture, 2000), cu titlul provocator Orizont inchis. Lucrarea reprezinta o analiza atenta a modului in care s-a articulat cercetarea istoriografica romaneasca in anii dictaturii, precum si a fenomenelor specifice lumii academice din Estul comunist. Istoricul isi organizeaza demersul in patru sectiuni distincte: Decupaje ale tranzitiei (o analiza a istoriografiei intre 1946 si 1948, ce foloseste conceptul de „tranzitie“ in raport cu schimbarea de regim a acelui moment), Impactul stalinist (o investigatie a anului istoriografic 1948), Orizont inchis (o prezentare a situatiei istoriografiei in anii ’80) si In perspectiva unei sinteze (o dezbatere asupra „miturilor“ istoriografice ivite sub dictatura, precum si asupra stereotipurilor culturale specifice epocilor de ostracizare politica). Metoda de lucru adoptata de autor este usor diferita aici fata de unele lucrari precedente. Distinctia apare intr-o nuanta metodologica asupra careia Al. Zub ne atrage atentia: „In ce priveste istoriografia, analiza ei se poate face atit pe orizontala, investigind «productia» respectiva, cit si pe verticala, cautind a defini atitudinile produse intre timp cu privire la ea. Adoptam aici intiia perspectiva, spre a da seama pe cit posibil de problemele ce i-au preocupat pe istoricii romani“ (p. 19). Si mai departe: „Cine vrea sa inteleaga istoria e dator sa nu se lase cu totul captat de per-
spectiva epilogului, care impune un demers de tip cauzalist, o diacronie à rebours, ci sa caute a reconstitui pe cit posibil lucrurile si sincronic, in legitima lor orizontalitate.

Analiza minutioasa, oarecum lineara, a unei secvente cronotopice cit mai restrinse ar putea oferi astfel un suport mai solid constructiei diacronice, evolutive, care pacatuieste adesea prin exces de inductie“ (p. 33). Perspectiva este astfel alta decit in Istorie si finalitate, publicata de autor in 1991, unde „verticalitatea“ disciplinei istorice propriu-zise si determinismul de tip teoretic ramineau preocupari centrale. De data aceasta, istoricul prefera incursiunea descriptiva in „orizontalitatea“ fenomenelor, incercind (si reusind foarte des) sa fie exhaustiv in informatie.
Al. Zub constata inaugural ca, „in linii mari, istoriografia din tarile dominate de sovietici a evoluat cam la fel“ (p. 11), imbinind capitularea (profesionala si morala) cu rezistenta (explicita si implicita) la presiunile politice. Important de retinut este faptul ca nici in anii cei mai grei ai stalinismului profesionalismul istoriografic nu a putut fi inabusit complet. Arta persecutionis a esuat in abolirea lui arta creationis (p. 12), ajungindu-se la o „polarizare“ in interiorul corpului profesional istoriografic. Autorul vorbeste despre „tagma oficialilor“ si „breasla insasi“ (p. 13), insistind pe virtutile celei din urma, datorita careia o continuitate epistemologica intre spiritul interbelic si cel postcomunist a fost oarecum posibila. Chiar in 1946 si in 1947, vocile istoricilor (printre care se afla personalitati de prima mina ca G.I. Bratianu, N. Banescu, C.C. Giurescu, I. Lupas, R. Rosetti si altii) se ridica destul de vehement impotriva tendintelor de dictatura (ulterior, cei mai multi vor plati cu ani grei de temnita sau cu viata aceste atitudini). Ei sarbatoresc inca, la Academie, Unirea si 10 Mai, refuzind sa faca „genuflexiunile“ necesare inaintea reprezentantilor Uniunii Sovietice.

In 28 mai 1946, o sedinta solemna a forului academic este prezidata chiar de catre Regele Mihai, iar multi participanti denunta manevrele politice ale noilor aliati. Situatia era totusi ireversibila. La 27 aprilie 1947, C. Radulescu-Motru observa, intr-o nota de jurnal, ca „poporul nostru trece prin momente tragice, sub amenintarea Moscovei. De la un moment la altul ne asteptam la o lovitura de stat, care sa introneze pe comunisti la putere si mai absolut decit sint acum, ca sa fim dupa aceea anexati Rusiei sovietice. Prabusirea economica a inceput, foametea ii va urma“ (p. 34). Multi istorici ies din circuitul educational (ca P.P. Panaitescu, care devine consilier tehnic la Muzeul Romano-Rus), asistindu-se la o veritabila „deznationalizare a istoriei“ (p. 35) si la intrarea ei pe un fagas mistificator. Gesturile de rezistenta nu au lipsit insa nici macar in acest context. Al. Zub citeaza o intimplare interesanta din acelasi jurnal personal al lui Radulescu-Motru. O comunicare a lui Gr.T. Popa la Academie se ocupa de sentimentul fricii sub dictatura. „Comunicarea a fost aplaudata furtunos de toata asistenta, in mod ostentativ“, ne spune filozoful, amintind ca „M. Sadoveanu si dr. C. Parhon, prieteni devotati ai regimului dictatorial sovietic, s-au grabit sa dispara la fel de ostentativ“. „Am avut impresia“, nota acelasi C. Radulescu-Motru, „ca Academia este patrunsa de revolta contra actualei stari de lucruri si ca, in afara de citiva colaborationisti, nimeni nu ia in serios democratia ruseasca – un amestec de dictatura si gangsterism“ (p. 40). Impactul politic era insa mult prea mare pentru ca atitudinile respective sa conteze semnificativ. Gradual, disciplina istorica intra in prizonieratul ideologic al timpului.

Autorul crede ca procesul „coruperii“ stiintei istorice deriva, in fond, dintr-un determinism nemijlocit, existent intre discursul istoric si cel politic: „Intim legat, prin insasi natura lui, de viata sociala, discursul istoric e sincron, in ansamblu, cu discursul politic. O relativa autonomie nu se intilneste decit rar, ca o exceptie ce confirma regula. Sub regimurile totalitare, aceasta autonomie devine aproape imposibila cind e vorba de sinteza si sever controlata in registrul tehnic al disciplinei“ (p. 61). Prin urmare, „istoria a suferit poate cel mai mult, alaturi de stiintele juridice, fiindca pe discursul ei, adus mereu la zi, voia sa se sprijine legitimitatea puterii“ (p. 63). S-a ajuns chiar la o „etatizare a timpului“ (termen preluat de la Katherine Verdery), ceea ce presupunea interventia statului in timpul individual, prin impunerea unei „abordari laice a duratei“ (p. 83). In ciuda lucrarilor importante aparute in acest interval dictatorial (pe care autorul il imparte in doua segmente, unul al anilor cincizeci, de stalinism pur si de subordonare a istoriei puterii de ocupatie, si altul al anilor saizeci-optzeci, de exacerbare a sentimentului national in istorie si de totalitarism), Romania intra neconditionat in procesul „etatizarii“ temporale, sincronizind in buna masura discursul istoric cu cel politic. „Revolutia culturala“ a generat practic in istoriografie o tendinta spre fictionalizare, prin reconsiderarea deviata a trecutului. Politicul si-a asumat istoriograficul ca instrument de (auto)validare, construindu-si (cu ajutorul lui) o „realitate“ imaginara si, in mod inevitabil, pervertita. Timpul istoriei a devenit un timp al fictiunii.
Suprapunerea dintre istorie si fictiune in anii comunismului mi se pare, de altfel, punctul de rezistenta al analizei facute de catre autor. Al. Zub vorbeste despre o „mitogeneza“ manifesta la nivelul demersului istoriografic, derivata bineinteles din imperativele (corupatoare) ale epocii. Asa cum somnul ratiunii naste monstri, se poate spune ca somnul (etic) al disciplinei istorice naste „mituri“ teratologice.

Exista un „mit functional“, generat de interesele puterii totalitare si vazut ca „instrument de remodelare a omului“ (p. 103). Pe el se grefeaza ideile fictionale (de import) ale „fericirii colective“ (asociate unei trimiteri culturale mai largi, din 1994, apartinindu-i lui Th. Baconsky, la „patologia libertara a sentimentului religios“ si la „utopiile si sectarismele“ care ilustreaza „mitologia modernitatii“), ale „abundentei economice comunitare“ (utopie cu un continut aproape ironic in comunism), ale „omului nou“ (ideal preluat din mitologia legionara), ale „virstei de aur“ (paradisul imaginar al societatii „comune“) etc. Aceste „mituri“ cunosc doua perioade de „articulare“ ideologica, una stalinista (a „internationalizarii“) si alta neostalinista (a „nationalizarii“ sau „impamintenirii“). In ambele etape, prioritare sint obsesiile protocronice si exacerbarile sentimentului national. In mod inevitabil, discursul istoric trece printr-o faza de „mitologizare“, cu urmari greu de controlat chiar si astazi. Impactul mitogenezei a fost indiscutabil unul negativ. Rezistenta la presiuni a functionat totusi, ea imbracind, dupa autor, doua forme principale: varianta radicala, de opozitie activa (este citat pe larg cazul istoricului disident Vlad Georgescu), si varianta profesionala, de opozitie implicita. Prin aceasta rezistenta s-a perpetuat, in interiorul unui veritabil antagonism, adevarul istoric. De aceea, interactiunea dintre istoria adevarata si istoria fictionala lasa in urma un teren accidentat, confuz, cu nenumarate bifurcatii si drumuri inchise, care-i poate descumpani pe cercetatori. Nu si pe Al. Zub. „Orizontul“ sau „inchis“ reprezinta de fapt o necesara „deschidere“ spre nebuloasele memoriei noastre colective, inca extrem de zbuciumate.

 
 
 
Cele mai citite articole
Ce e rău şi ce e bine
Receptarea operei lui V. Voiculescu
Pseudopolitica sau despre romanul poliţist al campaniei electorale
BIFURCAŢII. Marile iluzii
Patrick Modiano, Premiul Nobel pentru Literatură 2014
Cele mai comentate articole
Ce e rău şi ce e bine
Receptarea operei lui V. Voiculescu
BIFURCAŢII. Marile iluzii
Pseudopolitica sau despre romanul poliţist al campaniei electorale
Recviem pentru un muzeu
Cele mai recente comentarii
Rusine
Eugen Simion
@paul
Bollywood
ESENŢE, NU NUANŢE ! (@Marinică moralizatorul)
 
Parteneri observator cultural
qedfilmul