Italia, Veneţia

Autor: Gabriela ADAMEŞTEANU | Categoria: Actualitate | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Aflasem că există la Veneţia un centru al nostru, dar nu avusesem niciodată ocazia să ajung acolo.

De fapt nu ajunsesem în Veneţia decît cu decenii în urmă, pentru o jumătate de zi, cînd făcusem singură drumul pînă la Piazza San Marco. Italia era ţara unchiului meu, celebrul arheolog, mitul familiei, o ţară luminată de prezenţa lui, un spaţiu simbolic şi privat, întrezărit în goană, din cînd în cînd (Sudul, unde locuia el), şi doar atît. Pînă la moartea lui, în ianuarie 2004, nici proiecte, nici interese, nici ambiţii profesionale nu au intrat în mitologia mea italiană. Am văzut mai ales muzee de artă antică, unele ridicate chiar de el.

Iar pe urmă, absenţa lui a stins deodată pentru mine strălucirea Italiei.

În 2007 am fost cooptată în juriul Uniunii Latine, unde participă doar romancieri, de obicei cu mai multe cărţi în spate, fiecare reprezentînd o limbă de origine latină, cu un mandat de 3 ani (numai domnul Hăulică a avut vreo trei mandate, deşi contravenea din start regulamentului, nefiind prozator). Acum mergeam în Italia cu un scop clar, să propun la premiu un coleg prozator, care să aibă cărţi traduse într-o limbă latină pentru a putea fi citit de ceilalţi membri ai juriului. Aveam mai multe propuneri în minte decît voi avea posibilitatea să le susţin. M-am hotărît să susţin de fiecare dată pe altcineva, pentru ca să dau şanse fiecăruia de a fi măcar nominalizat, mai ales că limba română este singura (împreună cu catalana) care are un singur vot, un singur reprezentant. Eram aproape de premiu, în 2007, cu Norman Manea, am reuşit să îl obţin anul acesta pentru D. Ţepeneag. A contat faptul că a avut romanele migraţiei românilor în Vest, a contat şi felul în care colegii din juriu au înţeles semnificaţia votului în contextul tensiunilor dintre italieni şi români (preşedintele Vicenzo Consolo a spus explicit: acesta este un vot pentru Europa).

În afară de zilele de juriu cînd sîntem toţi împreună, mai există o zi în care fiecare este invitat în facultăţile, şcolile etc. unde se învaţă limba respectivă ca să-i întîlnească pe tinerii interesaţi. Nu e cazul să te plîngi dacă, fiind la Roma, în loc să întîlneşti studenţi sau profesori de română, tu poţi să mergi în muzee şi la shopping! Şi totuşi, am avut un pic un sentiment de Cenuşăreasă cînd colegii mi-au povestit cum era la liceul francez, la centrele Americii Latine, la cursul de portugheză şi m-au întrebat ce am făcut. Dar nu mă invitase nimeni. Nu pe mine, anume, ci pe scriitorul român venit din ţară.

La ceremonia de acordare a premiului au fost însă prezenţi ambasadorii României la Roma şi Vatican, directorul Academiei Române de la Roma; întîmplător era chiar ziua cînd pornea spre Parlament mult discutata lege defavorabilă imigraţiei.

Anul trecut, cînd aflasem, absolut întîmplător, că „româniştii“– profesorii de limbă şi cultură română – erau la o conferinţă la Padova, am făcut un drum special pînă acolo; i-am gasit doar cîteva ore, atît. Aş fi vrut să întîlnesc un traducător interesate de literatura mea şi, fireşte, şi o editură. Este foarte greu însă să cauţi singur. În absenţa agenţilor, instituţiile şi oamenii sînt absolut necesari. Nu la Padova am întîlnit-o pe Anita Bernacchia, ci datorită initiativei ICR (cursurile de tineri traducători de la Mogoşoaia) propuse cu atîta talent şi dăruire de Florin Bican.

Iar invitaţia Monicăi Joiţa pentru un atelier de lucru pe tema literaturii şi criticii române contemporane, propunînd, pentru prima oară din cîte ştiu, prezenţa traducătorilor, dar şi a unor eventuali editori interesaţi, a venit pentru mine ca răspuns la o aşteptare mai lungă. Şi m-am bucurat că tot ce a urmat, atmosfera prietenoasă de la Institutul din Veneţia, publicul fidelizat, succesul de scenă al Norei Iuga, interesul editoarei Laura Senserini pentru textele citite, dar şi pentru informaţiile despre români au acoperit mult aşteptările. Şi nu în ultimul rînd, miraculoasa călătorie prin trecutul Veneţiei, făcută împreună cu istoricul de artă Marius Cornea.

Ştiu că o editură din Italia deja pregăteşte o antologie de tineri prozatori. Am înţeles că Institutul de Cultură şi Cercetare Umanistică din Veneţia va acoperi şi Tîrgul de carte de la Torino, cam văduvit de prezenţa literaturii române. Şi sper ca iniţiative de genul celei despre care am vorbit să fie mai multe. Cărţi noi ale lui Norman Manea (membru în juriul Premiului Nonino), ale Anei Blandiana, Mircea Cărtărescu, Mircea Mincu se adaugă celor deja apărute.

Miza Italiei este mult mai mare decît a altor ţări europene, fără îndoială şi datorită prezenţei masive a românilor acolo şi imaginii lor (nedrept) de proaste. Iar succesul literaturii române în străinătate este mai legat decît se crede (chiar dacă nu foarte direct) de astfel de elemente politice şi sociale.