OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Discutam zilele trecute cu un colaborator important al revistei noastre despre ce inseamna onestitate in jurnalismul cultural si in critica literara. El era de parere ca furtunile, in lumea culturala, s-au mai calmat fata de anii trecuti, ca a cultiva opinii diverse nu e neaparat un gest de curaj, ci o realitate intrinseca unei culturi care se maturizeaza. Desi avea numeroase exemple contrare, colaboratorul nostru era de parere ca poti sa evoluezi in limite rezonabile: respectul pentru meserie presupune sa poti discuta necomplexat si neinhibat despre orice carte care apare in spatiul literelor romanesti. Si totusi, e nevoie de curaj, a fost o concluzie la care am ajuns amindoi.

in general, conformismele, o anumita presiune, anumite legaturi (nu le-as numi complicitati, mai degraba ar fi vorba de un paienjenis de relatii care iti blocheaza spiritul critic) au darul sa blocheze o judecata dreapta, nepartinitoare, cumpanita si argumentata. in general, lumea ia foc foarte usor, se simte lezata si atacata in „amorul propriu“. E si cazul cronicilor la carti, dar si atunci cind discuti despre spectacole de opera sau de teatru, cind te referi la filme sau expozitii. Nimeni nu vrea sa accepte ca problema nu este la criticii care iau distanta fata de o anumita carte sau spectacol, ci la creatorii insisi, care ar putea admite ca dintr-o suita de spectacole unul poate sa fie mai prost, mai neinspirat, mai greoi.

Ma tem de critica de intimpinare care n-are proportiile valorice si judeca encomiastic aproape totul, cum ma tem de criticii criticilor de intimpinare care iti contabilizeaza cronicile plasindu-te in registrul ranchiunilor sau al circotelilor. Ma tem de reactiile care incep sa curga atunci cind spui ca X a fost neinspirat (dar o spui numai intr-un anumit context, cu referire numai la o carte sau un spectacol sau moment din spectacol). Imediat esti categorisit drept frustrat si vindut, ti se pun etichete infamante, ti se reproseaza ca orchestrezi, conduci sau participi la campanii murdare si ostile. Preopinentul iti spune imediat, verde in fata, ca nu mai are ce discuta cu tine, iti intoarce spatele si te face nerusinat; daca ii spui ca afirmatia ta se referea la un singur moment, ca n-ai vrut sa-l minimalizezi, se uita batjocoritor la tine. Astfel de reactii, hiperinflamate, au darul sa-ti zdruncine spiritul critic la care aspiri.
in general, ca sa-ti fie „bine“, trebuie sa lauzi cit mai virtos sau sa nu spui nimic; daca spui – trebuie sa o scalzi, sa o intorci ca la Ploiesti, sa faci numeroase volute. Asta poate fi o cale de afirmare...

Cu toate acestea, ma incapatinez sa cred ca a discuta critic un fapt cultural sau un eveniment politic tine de normalitate. Ma incapatinez sa cred ca nu exista subiecte sau carti tabu pe care nu trebuie sa le atingi, nu trebuie sa le discuti, nu trebuie sa le intelegi. Ma incapatinez sa cred ca e normal sa pui in dezbatere si sa discuti si in contradictoriu (cu argumente si luciditate) orice se intimpla in imediata noastra apropiere. Nu vad nimic absurd, dimpotriva, sa discuti pro si contra despre Raportul Tismaneanu, despre Orbitor. Aripa dreapta de Mircea Cartarescu, despre Festivalul Enescu, despre stinga si dreapta in context romanesc sau despre necesitatea aflarii colaboratorilor cu Securitatea din rindul preotilor (ajungind aici, la colaboratori, trebuie sa remarcam exemplul monstruos al lui Constantin Balaceanu-Stolnici care trece impasibil peste trecutul sau, continuind netulburat sa scrie si sa dea lectii de moralitate si de buna crestere; daca ne-am indignat fata de Mona Musca, ne-am tulburat aflind despre Sorin Antohi, nu vad de ce ar trebui sa tacem in fata lui Balaceanu-Stolnici).

Cronicari, eseisti, jurnalisti au dreptul sa se exprime. Afirmatia aceasta nu e doar un enunt de agatat pe perete! Nici un gest cultural nu e infailibil. De ce n-am crede ca exista critici care fac o analiza a unei carti fara sa fie impulsionati, incurajati sau sfatuiti de „binevoitori“? De ce n-am crede in judecata libera, neconstrinsa, in libertatea pe care ti-o asumi pentru ca asta ti-e meseria si vocatia, pentru ca onestitatea presupune si (sau in primul rind) accente critice. Nu exista capodopere la tot pasul... Nu exista geniali la fiecare colt de strada... Nu sint doar tabere, razboaie si certuri... Exista, imi place sa cred, si o lume care accepta diferenta si diversitatea, o lume unde poti sa comentezi carti si filme fara teama de a deveni proscris si pus la index, o lume in care adevarul este cea mai de pret valoare.
iti trebuie curaj sa spui adevarul? Da, ai nevoie de curaj. Spun asta cu mihnire, nu dintr-un sentiment al eroismului. Eroii nu fac critica literara. Si nici n-avem nevoie de eroi, ci de persoane competente, responsabile si talentate.