OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

L-am cunoscut pe Horia Bernea intr-un moment cind el devenise deja un punct de referinta in lumea artelor vizuale romanesti. Dar inainte de a-l cunoaste pe artist, i-am cunoscut Dealul, cu pamintul, iarba si tufele lui, cu linistea lui zumzaitoare si cerul lui ca o enorma prapastie inversa. La inceputul anilor ‘80 Dealul lui Bernea era deja un reper in orice discutie despre ceea ce era nou in pictura romaneasca. Tin minte ca pe vremea aceea detasasem dintr-un numar al revistei Secolul 20 plansele color cu dealul Borii-Bardas (acesta e numele real al obiectului) de la Poiana Marului, privit de Horia Bernea de-a lungul tuturor celor patru anotimpuri. Linga reproduceri se aflau si fotografiile alb-negru facute chiar de artist si asta mi se parea o provocare vizuala teribila. Din cind in cind imi intindeam plansele in fata si le admiram, incercam sa le citesc, faceam comparatii intre fotografii si lucrari. Fotografiile erau brutal de reale si de obisnuite. Dealul nu avea nimic spectaculos in sine.

In schimb, ma simteam coplesit de forta, pregnanta materiala si gratia acelor imagini (care nu erau, totusi, decit niste reproduceri). Cum putea sa existe o distanta atit de mare intre fotografie si obiectul de pe pinza, ma intrebam. Si apoi, cum poti sa descoperi in obisnuitul naturii atit de mult neobisnuit al reprezentarii? Poate parea ridicol ceea ce spun, insa simteam in acelasi timp ca subiectul lui Bernea era unul care spunea enorm de mult despre noi romanii. N-as fi putut explica prin ce.

Apoi am si pus piciorul pe acel deal in prima mea descindere la Poiana Marului. Strabateam un peisaj de muchii si povirnisuri, de culmi domoale si vai, cu case rare, de tip cetate, inconjurate de pomi, finete si semanaturi, cind am auzit: „Uite dealul lui Bernea!“ Si pe dealul lui Bernea se afla un stilp de curent electric, ceea ce mi-a provocat imediat o senzatie de neplacere, dar si o mare mirare pentru ca stiam bine toate ipostazele dealului pictat. Apoi, in desele mele reveniri la Poiana Marului, cu Teodor Rusu, Ion Dumitriu, Ion Bogdan Lefter, Mircea Nedelciu, Ion Negus sau Ion Surugiu, am inceput sa nici nu mai vad acel stilp. Dupa 1990 pe deal a aparut o constructie urita de prefabricate, cu rol de bodega, si Dealul lui Bernea a capatat in memoria mea o si mai puternica semnificatie „metafizica“. Dealul real nu-l mai pot privi in nici un fel, imi interzice orice pornire contemplativa.

La primul meu contact cu Poiana Marului ghid nu putea sa-mi fie decit pictorul Teodor Rusu, in prezent „ultimul mohican“ al locului si al scolii de pictura nascute in acest loc. Casa si atelierul lui Tutu (cum i se spune lui Teodor Rusu in intimitate) se afla nu departe de Scoala Generala Nr. 1 Tohan-blocuri, unde am fost profesor mai bine de 15 ani, pina in 1989. Intr-o vreme, citiva ani in sir, aproape ca nu era saptamina in care sa nu-i fac o vizita prietenului Tutu. De multe ori plecam la Brasov cu ultimul tren. Vorbeam mult despre Horia Bernea si Poiana Marului, despre lumea de acolo, despre obiectele civilizatiei taranesti, despre lucrul in natura si despre nori, peisaj, lumina, suri, pomi, copaci, culesul cartofilor, cositul finului. Vorbeam si despre nenea Ion Togoe, un taran tipic al locurilor, gazda obisnuita a grupului de artisti care incepusera sa urce la Poiana Marului pentru a face pictura in aer liber inca de pe la jumatatea anilor ’50.

L-am cunoscut pe Horia Bernea in atelierul prietenului meu din Tohan. Nu semana cu mama sa, o femeie mica de statura si foarte delicata, pe care in ciclul gimnazial o avusesem profesoara de franceza la scoala din sat, vizavi de biserica. Cind ne asculta, doamna Bernea ne chema la catedra, pe podium, linga ea si corecta sub ochii nostri cu infinita rabdare exercitiul sau compunerea pe care le avusesem de pregatit. Pina la ea, nu statusem niciodata atit de aproape de un profesor. Lipsa aceasta de distanta fata de elevul care eram ma zapacea. Se imbraca sobru, totul era in cazul ei de o mare discretie. Mult mai tirziu aveam sa aflu ca discretia aceasta era expresia unei mari suferinte. Apoi, imediat dupa 1960, pina si noi, copiii de la scoala, am aflat ca domnul Bernea se intorsese din inchisoare. Il vedeam din cind in cind pe strada. Era o umbra tacuta, un barbat slab si inalt, alb la fata, cu mersul usor.

Mi-am adus fulgerator aminte de toate acestea in atelierul lui Teodor Rusu si mi s-a parut ca Horia Bernea nu seamana nici cu tatal lui, cu exceptia inaltimii. Aveam in fata un barbat masiv, de o frumusete care nu putea sa nu te fascineze imediat. Forta pe care mi-o sugerasera lucrarile sale avind ca subiect Dealul era si a omului. Ma asteptam poate la o figura mai spiritualizata, dar eram impresionat tocmai de masculinitatea artistului din fata mea, de libertatea barbateasca pe care o degajau gesturile, risul, privirile, vorbele lui. Un om extraordinar de viu, care iubea teribil viata, asprit de viata, intarit de experiente pe care nu i le cunoasteam, despre care n-am vorbit cu niciodata.

In seara in care l-am cunoscut, Horia Bernea se intorcea din Moldova. Adusese cu el o sticla de vin calugaresc de Bohotin pe care a stiut s-o puna in valoare linga o friptura tot calugareasca, cu sos de miere, bulion, piper si busuioc, pregatita chiar de el. Tin minte ca am asistat la ritualul transarii carnii si al aranjarii ei in tava, apoi la toate operatiile prepararii sosului. M-a suprins placerea cu care Horia Bernea gatea si placerea lui de a explica rostul mincarii. Te cucerea prin naturalete, era in ceea ce facea si putin rasfat. Ii placea si sa vorbeasca si sa se stie ascultat dar pastra tot timpul in discutie o usoara distanta protocolara, de persoana care-si cunoaste locul in lume. Tutu era prietenul sau, eu eram prietenul lui Tutu, am fost acceptat, temele discutiei noastre se schimbau cu mare viteza. Am constatat atunci ca lui Horia nu-i prea placea sa vorbeasca despre Scoala de la Poiana Marului si stiu ca faptul acesta m-a descumpanit. Cred ca pentru el inca de pe atunci Poiana Marului era o experienta incheiata. Epuizase subiectul, din punctul lui de vedere il secatuise de semnificatie.

Apoi la prima mea sosire la Bucuresti l-am vizitat in atelierul, de la Curtea Veche. Am vazut lucrarile pe care le admirasem in Secolul 20, am vazut autoportretele, pinzele cu flori, piese din ciclul Hrana, citiva prapori. Privind atunci de aproape lucrarile, pipaindu-le cu privirea, pentru ca ele cereau aceasta perceptie tactila, m-a surprins caracterul lor acvatic si antropomorfic. Descopeream si ca semnele, tusele, liniile si culorile lui Horia Bernea purtau cu ele un mister abstract imposibil de depasit, pentru ca toate pluteau intr-o difuza ceata semantica. Toate reprezentarile lui te faceau sa simti ca dincolo de coaja lucrurilor se afla ceva necunoscut si important, nu puteai spune ce. Chiar si in cazul imaginilor limpezi si stralucitoare nimic nu parea expus vederii imediate.

Am discutat fireste, am incercat si eu sa formulez citeva observatii despre ceea ce-mi fusese dat sa privesc. Privirea lui Horia Bernea raminea rece si curioasa. Apoi mi-a vorbit despre simetrie, constructie, cerebralitatea viziunii si importanta gestului tehnic al punerii subiectului pe pinza, idei caracteristice si pentru ultima perioada a sa de lucru, cea dedicata coloanei. Insa a tinut sa observe tot atunci ca pictura sa se intemeiaza pe niste stereotipii gestuale, functionind in subconstient desigur, care revin in lucrari, indiferent de subiectul lor. N-am inteles atunci exact ce voia sa spuna Horia Bernea, insa ma gindesc acum ca pictura sa ar avea si mai mult de cistigat daca ea ar fi abordata dinspre structuri si, mai ales, infrastructuri, si nu dinspre teme, subiecte si motive. Tactilitatea picturii lui Horia Bernea (catifelarea vegetala a tonurilor sale, asprime moale, de piatra si zid, a pensulatiei, relieful tare de pliuri al pielii din autoportrete, sangvinitate viscerala a culorii etc.) nu este o insusire exhibata, cautata, ci o componenta care vine din prelucrari perceptive succesive, printr-un proces intelectiv binevoitor cu materia. Faptul acesta se vede mai ales in ciclul praporilor, unde materialitatea in loc sa fie simplificata e imbogatita.

Un prapor de o maretie coplesitoare am putut vedea la putina vreme dupa cunostinta noastra in camera de lucru a lui Radu Petrescu. Ajunsesem acasa la Radu Petrescu la recomandarea lui Horia Bernea. In atelierul lui Teodor Rusu l-am cunoscut cam in aceeasi perioada de timp pe Ion Dumitriu. Dumitriu si Bernea erau prieteni. Radu Petrescu aprecia foarte mult experimentele in domeniul creativitatii plastice pe care Ion Dumitriu la desfasura cu copiii sai de la o scoala generala din Bucuresti. Pe mine ma interesa aspectul literar al acestui tip de creativitate. Asa a inceput totul.
E un context care intr-un fel mi-a schimbat viata, pentru ca apoi drumurile mele de la Brasov la Bucuresti au inceput sa se indeseasca si asta se intimpla dupa ce implinisem 30 de ani. In 1982 i-am propus lui Horia Bernea sa facem un interviu. A si aparut in revista „Astra“ din Brasov. Insa el nu putea fi un om pe care sa-l cauti prea des. Ne intilneam de obicei intimplator, fie in casa la Tutu sau in atelierul lui Ion Dumitriu de pe strada Biserica Amzei, fie la vernisajele unor expozitii de pictura. De doua sau trei ori l-am vizitat din nou la atelier.

Dar Horia Bernea nu era omul care sa-si mai faca noi prieteni dupa 40 de ani. Mi-am dat seama de asta. Si apoi eu insumi simteam nevoia sa ma aflu la o oarecare departare de el, poate pentru a-l vedea mai bine. Era un pictor prea mare pentru ca opera lui sa nu-ti impuna aceasta distanta. Dupa 1990 distanta a crescut enorm. Dar am inceput sa-l vad tot mai des pe Horia Bernea la televizor. Nu era un optimist. Infiintase Muzeul Taranului Roman, era directorul lui, vorbea mult despre civilizatia taraneasca, dar el insusi stia ca aceasta civilizatie nu mai putea sa ramina vie, in toata puritatea ei moral-estetica, decit la muzeu. Era dureros sa spuna asta, dar o spunea.
Stau acum in fata televizorului aprins si il aud si il vad pe Horia Bernea. „Care e obsesia picturii dvs.?“ e intrebat. „Simetria“. Numai asa il voi putea auzi si vedea de acum inainte, la televizor, de pe casetele care i-au conservat prezenta. Vorbeste despre parintii lui. Ii am in minte. Ma gindesc la cartea lui Ernest Bernea despre gindirea si intelepciunea traditionala romaneasca. Mai exista aceste valori? Horia Bernea stie ca nu. Civilizatia si morala taraneasca au fost distruse de ceausism. „Care e principala dvs. calitate?“ e intrebat mai departe. „Luciditatea“ Si cel mai mare defect?“ „Poate parea „pradoxal, dar e inconsecventa“.

Vorbeste un om care a murit acum doua zile, lasind in urma lui o opera picturala de o uluitoare consecventa si coerenta. Si atunci noi, cei care l-am cunoscut, ce sa mai spunem? Trec tot mai rar prin Tohan si pe la locuinta lui Teodor Rusu de sub padure. El imi arata ca si altadata noile sale lucrari, neuitind niciodata sa precizeze: „E o lucrare buna, i-a placut si lui Horia“. Stiu acum ca de cite ori il voi auzi pe Tutu spunind aceste cuvinte ele vor avea o si mai mare greutate. A murit un Maestru al picturii romanesti, probabil cel mai mare pictor roman din a doua jumatate a acestui secol. Cred ca mai e nevoie de timp pentru a intelege exact acest adevar.