OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Domnule Claude Lelouch, sinteti binevenit in Romania, mai intii prin ce sinteti, prin filmele dumneavoastra, dinainte si de dupa Un homme et une femme din 1966, cu La Palme d’Or si cu Oscarurile sale, si prin noul film, oferit acum publicului romanesc, Roman de gare; dar sinteti binevenit in mod special, in acest moment, cind vorbim despre un Nou Val si chiar despre un Nou Cinema romanesc. Dumneavoastra veniti din tara in care, in urma cu aproape 50 de ani, se lansa Noul Val francez. Cu care ati intrat, insa intr-un fel de rivalitate.
Nu stiu daca e cel mai bine zis rivalitate, dar eu nu am fost de acord cu Noul Val. Stiti, cind am facut Un homme et une femme – care a fost un succes, bla-bla-bla – a venit sa ma vada François Truffaut: „Claude, zice, ador filmul tau, fiindca datorita acestui film a existat o maniera de a filma inainte de tine si va exista o alta maniera de a filma dupa tine. Si noi sintem foarte mindri ca tu esti fiul Noului Val, care a crescut cum nu se poate mai bine. Si vom face un numar special despre tine, in revista Cahiers du cinéma, fiindca Un homme et une femme a schimbat istoria cinematografului“. „Bine, François, zic, e minunat sa se scrie niste articole, dar eu nu sint fiul Noului Val.“ Eu multumesc si azi Noului Val, datorez mult Noului Val, pentru ca mi-a aratat tot ce nu trebuie sa fac.

„Am facut exact contrariul Noului Val“
Sa nu faceti ce?
Am facut exact contrariul Noului Val. Mai intii un film nu trebuie sa fie plicticos. Filmele Noului Val erau de multe ori enervante, prea lungi, citeodata prost filmate, erau in intregime dublate, fara sunet in direct, erau in alb-negru – multe lucruri care-mi displaceau. Sigur, am vazut toate filmele, am adorat À bout de souffle, care nu era plicticos, mi-a placut Les quatre cents coups, dar in afara de astea...
Dar exact in acelasi an cu filmul lui Godard si cu cel al lui Truffaut, pe care le-ati citat, in 1959, a aparut Hiroshima, mon amour al lui Alain Resnais, care a facut imediat apoi L’année dernière à Marienbad...
Astea nu tin de Noul Val, sint un cinema al traditiei – un mare cinema! Alain Resnais e deasupra tuturor.

Nu erau, cum s-a spus, de partea cealalta a aceluiasi riu – rive gauche, rive droite?
Nu, Alain Resnais e descendentul marelui cinema francez, e cel mai mare cineast francez de dupa razboi. El a avut totdeauna operatori care tratau lumina savant, care utilizau tehnica cinema-ului traditional. In timp ce Noul Val a fost al unor critici, jurnalisti si scriitori, care s-au servit de cinema ca sa-si vinda cartile – nu prea erau, dupa mine, cineasti.
Dar n-au schimbat impreuna, ca „a treia avangarda“, cursul cinema-ului, felul naratiunii, raporturile cu literatura, pornind de la platforma unui André Bazin?
A, ce-i drept, de cincizeci de ani, cinema-ul, un anumit cinema, n-a prea iesit din teoriile revistei Cahiers du cinéma. Care, dupa parerea mea, au inselat pe toata lumea asupra istoriei insasi a cinematografului. Cahiers du cinéma e cea mai mare escrocherie a cinema-ului. Intr-o zi, se va restabili adevarul, fiindca istoria cinema-ului se scrie atit de filmele populare, cit si de cele care „nu merg“ la marele public.

Razboiul cineastului cu critica institutionala
Iar dumneavoastra ati facut o optiune neta, intrind intr-un fel de razboi cu critica?
Da.
Am citit articolul care v-a fost consacrat in Dictionaire du cinéma Larousse: „criticii si publicul nu vor sti niciodata sa se puna de acord“ asupra filmelor dumneavoastra, fiindca „ambitiile“ dumneavoastra „nu reusesc sa-i convinga pe primii“, in schimb „farmecul putin demagogic“ al filmelor dumneavoastra „a reusit aproape totdeauna sa cistige favorurile publicului“.
Asta seamana a fi zis de François Truffaut. Fiindca tocmai va spuneam ca Truffaut a venit sa ma anunte in 1966 ca vor face despre mine un numar elogios din Cahiers du cinéma, dar eu i-am zis ca nu sint copilul Noului Val si nu sint de acord cu teoriile Noului Val. Drept urmare, a aparut un singur articol in Cahiers..., care-mi distrugea filmul Un homme et une femme.
Totusi, „razboiul“ pare sa fi incetat. In cronica la Roman de gare din Positif, Michel Cieutat scrie: „Speram ca totusi critica institutionala va cobori pentru o data armele“. Ce inseamna „critica institutionala“?
Este critica echivalenta cu un fel de comunism in cinema, care face o dictatura in cinema de cincizeci de ani, cea care a incercat sa convinga publicul sa creada altceva decit e in realitate cinema-ul. Dar despre ultimul meu film, Roman de gare, critica de pretutindeni a fost entuziasta.
Deci „a coborit armele“.
Poate pentru ca a obosit.
Dar poate si pentru ca cinema-ul dumneavoastra s-a schimbat mult, in ultimul film.
Da, sper.

„La 71 de ani, am chef sa ma amuz un pic“
Am vazut cu anticipatie Roman de gare, va felicit si va propun sa-l discutam pornind de la ce se scria in acelasi Larousse Cinéma in 1999: „Claude Lelouch iubeste culorile optimiste, romantele de dragoste, psihologia superficiala a «romans de gare».“ Si iata ca, dupa aproape douazeci de ani, pareti a confirma definitiile criticului (Jean-Pierre Jeancolas), facind un film chiar cu titlul Roman de gare, pe care dumneavoastra l-ati fixat, fiindca ati scris si scenariul. Doar ca, in acest film, nu mai e vorba deloc de „psihologii superficiale“, ci, din contra, de unele foarte sofisticate..., cam ca in Noul Val.
Tocmai de asta, va dati seama, am intitulat in mod expres acest film Roman de gare, ca sa raspund tuturor celor care ma critica de ani si ani, ca sa ma amuz. Am acum 71 de ani...
Sinteti foarte tinar!
Si la aceasta virsta am chef sa ma amuz un pic, prin titlu. Altminteri, azi nu mi-e frica sa zic ce vreau sa zic. Iubesc cinema-ul mai mult decit orice altceva, am trait un mare roman de dragoste cu cinema-ul, timp de cincizeci de ani si, deci, daca exista ceva ce cunosc, e cinema-ul. Pentru ca mi-am consacrat viata cinema-ului, i-am consacrat zilele mele, noptile mele, am reflectat, am incercat sa-l inteleg, mi-am scris scenariile, dialogurile. Roman de gare e modul meu de a vedea, de a privi, de a spune ce cred despre creatie, ce gindesc despre cinema, despre adevar, ce gindesc despre minciuna. Am incercat sa pun in acest film tot ce am pe inima. Am avut ambitia sa fac un film care vorbeste marelui public, dar care raspunde de asemenea intrebarilor intelectualilor.

„Vorbind marelui public si raspunzind intelectualilor“
Aparent, e un film de actiune, chiar politist, dar adevaratul personaj al filmului, nevazut si totusi mereu in actiune si in discutie, e jocul dumneavoastra cu inventia literara, cu subiectul mereu schimbat, pe neasteptate, jocul cu pistele false, lupta cu aparentele, ca definitie a artei insesi. Tot filmul e un discurs despre conditia artei (actiunea avind in centrul sau literati) – un fel de autoreferentialitate postmoderna.
Mersi. E si o poveste de dragoste, iar in spatele ei, vrea sa fie ce spuneti. Si e si un film despre minciuna, despre forta minciunii. Eu cred ca toti artistii sint mincinosi, fiindca tocmai minciuna ne permite sa ajungem la adevar. Minciuna e vehicolul ideal pentru a parveni la adevar. Si cred ca exista doua feluri de artisti: exista violeurs si exista voleurs ai vietii in arta – nu stiu cum veti reda in romana acest mic joc eufonic de cuvinte.
Sintem francofoni veritabili, nu „mincinosi“.
Am remarcat. Eu sint un voleur, nu un violeur. Fur viata, n-o violez, fiindca o iubesc si fiindca in genere un artist se serveste de datele vietii, ca si de talentele altora, in cazul unui cineast. Meseria mea e de a fura talentul unei povestiri, de a fura talentul actorilor, talentul luminii, al muzicii. Si iubesc minciuna, cum fac si oamenii cei mai defavorizati – saracii, oamenii uriti sau bolnavi. Ce s-ar face ei, daca n-ar avea minciuna la dispozitie?! Trebuie sa fii bogat, frumos si inteligent ca sa te servesti de adevar.
Si s-a spus demult despre greci ca au inventat istoria, fiindca spre deosebire de egipteni, care au ramas simpli cronicari, grecii stiau sa minta.
Iata! Este exact ce spun eu: folosesc minciuna, ca sa ajung la adevar.

Viata, iubirea – moduri de intrebuintare
Care adevar? Fiindca exista o filozofie, chiar in titlurile filmelor dumneavoastra: Vie, l’amour, la mort, Le courage d’aimer, Homme, femme, mode d’emploi, À nous deux...
Dupa cincizeci de ani de cinema, dupa 71 de ani de viata, singura certitudine la care am ajuns e ca in viata lucrurile nu se intimpla niciodata cum ti le-ai imaginat.
Niciodata?!
Niciodata. E totdeauna fie un pic mai mult, fie ceva mai putin. Cind e un pic mai mult, „on est heureux“, cum cinta Aznavour, sau cel putin e un inceput al fericirii, iar cind e ceva mai putin, e inceputul „problemelor“. Deci, totul depinde de visurile noastre, de imaginarul nostru. Acum, ma fortez sa visez un pic mai putin, ca sa fiu ceva mai fericit. Vedeti, daca visezi prea mult, esti totdeauna deceptionat si deceptia nu-i creativa in dubla poveste de iubire pe care am incercat s-o pun in filme. Tot ce-am povestit in ele sint istorii adevarate, practic n-am inventat nimic. Mi-am inceput cariera ca reporter – cameraman de actualitati.
Unde-i atunci „minciuna“, pe care o elogiati adineauri?
Minciuna e ca un imprumut la banca – nu-i grav, daca restitui ce-ai imprumutat, adaugind dobinda. Si totdeauna cind am mintit in viata, am spus c-am mintit. Si, cu cit minti mai mult, cu atit simti nevoia sa spui adevarul. Si ceea ce e formidabil in minciuna e ca la un moment dat simti nevoia sa nu spui decit adevarul. Iar acum, eu simt nevoia sa spun numai adevarul. Si pentru ca adevarul ca atare nu prea poate fi filmat, filmez ceea ce tine de parfumul adevarului.

As imprumuta in incheiere, din gazetaria standard, doua intrebari inevitabile: daca ati vazut unele filme romanesti si care e proiectul dumneavoastra filmic imediat?
Am vazut, bineinteles, la Cannes, anul trecut, filmul laureat cu La Palme d'Or, 4, 3, 2 al lui Cristian Mungiu, pe care il ador. Gasesc ca e un film perfect si foarte curajos, mai ales in epoca pe care o traversam. Curajos in raport cu cinema-ul american, curajos in raport cu cinema-ul bazat pe folclor, un film facut cu curajul de a merge direct la ceeea ce este esential in naratiune. In ce ma priveste, proiectul meu imediat e un mare film muzical, dar nu o comedie muzicala, ci o fresca romanesca, care incepe in 1913 si ajunge pina azi – aproape un secol. Deci un film in care voi incerca sa pun toata memoria mea.
Memoria a fost insa materia prima predilecta a Noului Val din anii ’60. Va fi poate prilejul unei reconcilieri cu Noul Val?
Poate. Fiindca eu, de fapt, am iubit Noul Val.