OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pierderea frumusetilor vietii nu poate duce decit la descoperirea placerilor perverse ale vietii. Nu se poate niciodata trai in orice orizont – fiecare viata cu reactiile ei temperamentale si cu reactiile ei viscerale. Fara o intimitate ascunsa a fiecaruia dintre noi, persoana noastra publica n-ar mai avea nici consistenta, nici motivare.

Sinii femeii: cea mai uluitoare frumusete pe care a putut-o produce corpul uman.

Unde este frumusetea vietii? Daca tu nu stii sa o creezi, ea nu exista.

Luciditatea inhiba actiunea. Frumusetea vietii ca suspendare a elanurilor actionale. Frumusetea te invinge, uneori pina la paralizie. Doar frumusetea poate anula agresivitatea din om. Frumusetea inseamna cedare, abandon, anulare a egoismului de a trai. Ea neaga timpul, pentru a-ti impune durata fara constiinta duratei. Frumusetea nu declanseaza o luciditate care poate fi masurata in timp. Ea este pur si simplu constiinta ca ceva nu inceteaza sa fie si sa nege prezenta a orice altceva. Frumusetea e unica, adica atemporala. Ea contrazice lumea. Altfel nici n-ar putea sa se distinga de lume.

Ce infioratoare banalitate scriu aici: fara sentimentul unicitatii celui pe care il iubesti nu exista iubire.

Nu mai pot sa ma opresc pentru a vedea frumusetea vietii. Am altceva mai important, mai grav de facut. E in mine o datorie monstruoasa care ma trage implacabil inainte. Dar ce am eu de facut?

Pasiunea e o forma de disperare care nu urmareste decit o cit mai rapida si completa epuizare a obiectului. Pasiunea in dragoste inseamna in cele din urma esec. Obiectul ei este inepuizabil, iar subiectul pasional se grabeste sa-si consume ceea ce l-a autoiluzionat, o parte din obiect. Daca autoiluzionarea nu se verifica (prin despartiri, rupturi, dezamagiri), subiectul ajunge la gesturi care-l invalideaza (la incercarea de sinucidere, de pilda), la forme de autopedepsire. Pasiunea e ceva care nu-ti ingaduie sa recunosti ca ai gresit, pentru ca ea ti-a antrenat intreaga fiinta.

Ii spun: cumplit de repede a trecut timpul. Parca a fost o clipa. Vezi, asta e fericirea despre care vorbeai.
Adaug acum: si poate tocmai de aceea fericirea se uita.

De ce sint intotdeauna mincinoase marile juraminte si marile promisiuni? Pentru ca ele sint facute in afara timpului sau mai exact spus in afara constiintei timpului. Iresponsabilitatea fericirii sau a exaltarii. E acelasi lucru.

Nu poti sa iubesti un om daca el nu este in acelasi timp tare si slab, banal si profund, si demn de incredere si incert ca fiinta, nu poti sa iubesti un om daca n-ai avut revelatia omenescului din care el se hraneste. El e ca tine, asa cum ai vrea sa fii tu, asa cum nu-ti place sa fii tu. Iubindu-l, il schimbi pe el si te schimbi si pe tine.

Inutil sa ne mai incurcam in cuvinte si in speculatii: orice scriitura e narcisista prin definitie.

Imi iubesc scrisul pentru ca sint o fiinta de singe si carne, iar scrisul inseamna implacabil o despartire de mine. Iubesc ceea ce pierd.

Frumusetea vietii? E fulguratie si luciditate.

Privilegiul de a fi iubit: exista ceva in imediatul vietii tale care-ti arata tot timpul ca tu esti unic.

Adevarata senzualitate a unei femei se ascunde nu in buze, ci in barbie si poate in pometi.

Si iubirea lumeasca poate arde, dar ea te poate face scrum. Singura iubirea transcendenta purifica, dar cum sa ajungi acolo, la transcendenta, cita vreme tu esti o fiinta cu trup?

„Fidelitatea confera unitate vietii noastre, care, altfel, s-ar risipi in mii de impresii efemere.“
Da, Milan Kundera are dreptate; si totusi, ceea ce duce viata inainte si ii confera gustul noutatii e infidelitatea.

Ma obsedeaza poate „frumusetea“ a ceea ce mi se intimpla, convulsia acestei frumuseti. Descopar in tot ceea ce fac o nevoie de exactitate, o nevoie a formulei exacte. Actele mele, chiar si cele mai aleatorii, isi asteapta si ele formulele lor. Formula, adevarul exact al formulei. Pentru unii, cei mai multi, important e sa atingi tiparul vital, sa nu cazi in excentric si exorbitant. Pentru mine orice sens e scriptibil, si numai in masura in care ceva e scriptibil poate avea si sens. Nu-mi pretuiesc viata decit asa, adica viata nu are sens pentru mine decit asa, ea e o forma ascripturala care poate fi fixata in/prin scris.
Dar despre ce fel de frumusete vorbeam? Sa se confunde ea nu doar cu precizia, ci si cu echilibrul si consistenta? In realitate, fug dupa consistenta, dupa biologia estetica a consistentei. Trupul se descarneaza, scrisul se abstractizeaza, cuvintele se usuca, pielea se zbirceste, fadoarea scrisului ma inspaiminta si, dincolo de aceasta spaima, este fadoarea pielii mele.

Nu mai cred. Nu mai pot sa cred. Nu cred. Dar am crezut cindva, credeam cindva, crezusem ca. Sau pur si simplu nu mai pot si increderea e a unei virste anume? Dupa incredere sa urmeze credinta? Sint atit de departe de credinta... Pe unul ca mine credinta l-ar face cu siguranta ridicol. Sint un om cu un acut sentiment al ridicolului. Bigotismul ma stupefiaza, predicatorii ma fac sa rid cind ii aud, mi-e jena de ridicolul lor. Sa devii predicatorul unei credinte mi se pare ceva de un infantilism absolut. Credinta e numai a ta sau nu e deloc. Cit despre predicatorul cu morga – cel care detine adevarul absolut – asta ma infioara si ma face sa ma simt de-a dreptul idiot. Doamne, e vorba de tine si nu poate fi chiar atit de simplu. Nu cred ca ai nevoie nici de prostia, nici de naivitatea, nici de slabiciunea noastra.
In ce nu mai pot sa cred eu? In omul care ma iubeste. Si cu siguranta, orice s-ar intimpla, nu mai pot sa cred in femei. Tocmai lipsa asta de incredere ma poate pierde. Cred astfel si mai putin, si pericolul de a pierde totul e si mai mare.