OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Draga Mihai Chirilov, „o, ce veste minunata“ pentru filmul romanesc si pentru suflarea aferenta! Asta intr-un an care a inceput cu traditionalul gol, extins in virf de stagiune, cu o pauza de peste trei luni in suita premierelor autohtone, dar a continuat mult mai rau, amenintind pina mai ieri sa fie pentru noi cel mai prost an filmic de dupa 2000. Fiindca nu mai stiu de cind (parca niciodata!) n-au fost decit 2 (doua) premiere neaose programate in primele opt luni ale anului, iar acelea se numesc Ticalosii si Un acoperis deasupra capului (ultimul anuntat nesigur pentru luna mai, dupa primul din martie – apoi nu ne-am mai fi asteptat la nimic pina in septembrie)! Iar cei 15 critici petitionari ziseseram in ianuarie 2007 ca finantarile CNC din decembrie 2006 au „deturnat sansele filmului romanesc“, daca nu i-au „frint din nou destinul“. Noroc ca exista si imprevizibilul, „vestea minunata“ aparind intr-un nesperat contratimp, venind ca si in alte dati „din afara“, de la oficialii de la Cannes. Ne iubeste cineva „acolo“, spre deosebire de (sau mai mult decit) oficialii de aici?!

Nici „moda“, nici adoratie post factum
Nu cred ca de iubire e vorba. Filmul romanesc e pe val, si n-o spunem numai noi, comentatorii locali, ci si presa straina, si nici un festival care se respecta nu poate sa ignore lucrul asta. Ba mai mult, se agata de el, pentru a fi cu un pas inaintea concurentei. Obiectiv vorbind, avem de a face cu o moda. Practic, cele doua filme selectionate la Cannes in acest an – 4 luni, 3 saptamini si 2 zile al lui Cristian Mungiu, in competitia oficiala, si California Dreaming al lui Cristian Nemescu, la „Un certain regard“ – sint foarte bune si-si merita locul acolo, independent de moda care ar trebui, chipurile, bifata. Dupa stirile de ultima ora, California Dreaming va fi lansat pe 1 iunie in Romania, deci nu vom mai fi pe uscat pina in septembrie. Cit despre „oficialii“ nostri, doar ii cunoastem. Probabil ca lustruiesc deja decoratiile alea din argint, sa fie pregatite pentru ceremonia de adoratie post factum.

Iata insa ca sintem in oarece disputa interna si a criticilor autohtoni. Stim cu totii ca sintem „pe val“ inca de anul trecut, iar acum, pe acest „val“ al consideratiei externe, ajungem pentru prima data, de la mijlocul anilor ’90 incoace, in selectia foarte restrinsa a competitiei oficiale de la Cannes. Dar n-am convenit inca, noi intre noi, daca avem sau n-avem propriu-zis de-a face cu un Nou Val. E vorba de simple intimplari fericite, insa izolate, disparate? Cum esti privilegiat a fi vazut ambele filme selectate la Cannes – ca director al TIFF-ului de la Cluj, unde le inclusesesi cu anticipatie in a VI-a editie a festivalului din iunie viitor, fara a uita ca la editia I, din 2002, primul film al lui Cristian Mungiu a luat Marele Premiu –, crezi ca prin 4 luni, 3 saptamini si 2 zile si California Dreaming a intervenit „ceva nou“, in favoarea reconsiderarii unor evaluari ale „valului“ de-aici, de-acasa?

Nu mai avem de-a face cu „intimplari fericite“
S-o iau pe rind. Un festival cum e Cannes-ul isi permite rareori extravagante in selectia oficiala. Prefera sa mearga la sigur, iar asta a fost si temerea din acest an, aniversar, cind oricine ar fi jurat cu ochii inchisi ca numai numele verificate isi vor face loc in competitia oficiala, iar filmul lui Mungiu, pe care am pariat inca din februarie ca va intra in cursa mare, va trebui sa se multumeasca doar cu „Un certain regard“. Mai cred insa ca organizatorii Cannes-ului au invatat din greselile trecute, cind n-au avut curajul de a-l pune pe Puiu, cu Moartea domnului Lazarescu, in competitia oficiala si s-au spalat de pacate acum. in paranteza fie spus, in anul in care Puiu mergea la „Un certain regard“, selectionerii sectiunii „Quinzaine“ de la Cannes se declarau nesatisfacuti de... Lazarescu si-l respingeau, pentru ca apoi sa-si toarne cenusa in cap – asta asa, ca sa vedem ca si „ei“ mai dau cu batul in balta. 4 luni, 3 saptamini si 2 zile al lui Mungiu nu doar ca isi merita locul in selectia oficiala, dar indraznesc sa mai pariez o data, se va intoarce acasa cu un premiu foarte mare. Referitor la sintagmele astea in care ne place uneori sa ne balacim, de dragul unor sentinte, ca e „nou val“ sau mai stiu eu ce, cred ca n-ar trebui sa ne batem prea tare capul cu ele. Ceva se intimpla, cu siguranta, prea am inceput sa contam pe piata internationala, dar e irelevant sa cuantificam totul si sa-l stringem intr-o unica definitie. La ce bun? Sa ne multumim, pina una-alta, ca 2007 a confirmat reusita multipla din 2006. Nu mai avem de a face cu intimplari fericite sau cazuri izolate, ci cu o situatie de continuitate benefica.

Exista anul trecut o temere, ca filmele bune ar semana intre ele si ca lucrul asta ar putea dauna à la longue. Dupa ce am vazut tot ce s-a facut in acest an, pot spune ca in 2007 vom avea parte de filme foarte diferite. Mungiu e singurul care continua trend-ul minimalist, fara compromisuri (chit ca e la mii de ani-lumina de ceea ce anunta cu debutul lui, Occident). Nemescu, cu California Dreaming, si Caranfil, cu Restul e tacere, se misca intr-o cu totul alta zona, reusind nu doar filme de autor, ci si de potential la public – raminind totusi foarte diferite intre ele. Radu Gabrea, cu Cocosul decapitat, recupereaza un cinema de factura clasica, dar nu lipsit de indrazneli, in vreme ce Gica Preda, cu debutul ingerul necesar, semneaza poate cel mai radical film din punct de vedere stilistic din ultimii ani. Daca e „ceva nou“, i-as spune diversitate.

Cei ce n-au ce cauta in ecuatie
Ziceam ca cineva ne iubeste „acolo“, fiindca am observat ca organizatorii Cannes-ului se ocupa de tinerii cineasti romani an de an, metodic si parca suspect partizan (de pilda, nu s-au oprit la noul film al lui Nae Caranfil, din generatia de mijloc). Iar de data asta nu s-au limitat la selectarea filmelor a doi dintre cei mai tineri, ci l-au numit pe un al treilea – de fapt, primul din suita – Cristi Puiu ca membru in juriu la „Un certain regard“. Daca „politica (lor) promotionala“ s-ar vrea „echilibrata“ si „echitabila“ – cum tot zic politicienii bucuresteni de resort din decembrie 2006 incoace, tratindu-l pe Cristi Puiu ca „frustrat“ si ignorindu-i greva in care s-a instalat –, cei de pe Coasta de Azur n-ar fi trebuit cel putin sa-l numeasca in juriu pe Sergiu Nicolaescu sau mai bine pe Dan Pita ori macar pe Adrian Popovici?! Oare s-or fi contaminat cannezii de o viziune generationista, anti-pe-nedrept-numita „generatia expirata“?!

Politica lor promotionala e una foarte motivata: oamenii care conteaza sint luati in calcul, restul n-au ce cauta in ecuatie, de vreme ce au incetat sa mai fie relevanti. N-are nici o legatura cu „generationismul“. Are, poate, legatura cu o anume directie, tot mai accentuata in cinema-ul mondial recent, care tine de austeritate, de minimalism, de „apropiere“ documentara. Din acest punct de vedere, poate ca filmul lui Nae Caranfil a „cazut la montaj“, cum se spune, in vreme ce acum zece ani ar fi fost primit cu bratele deschise. Mi s-ar fi parut mai curajos din partea Cannes-ului sa selecteze azi Restul e tacere si sa mearga impotriva trend-ului. Asta e: mai nou, lumea gindeste in trend-uri, nu mai sta sa judece intregul. Altfel spus, restul e tacere...