OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Într-una dintre povestirile lui Dino Buzzati, un om se îndrăgosteşte de o casă. Amorul, pasional, se sfîrşeşte tragic, casa arde mistuită de flăcările geloziei. Urme ale cenuşii ajung la episcop, care se simte, o clipă, ispitit periculos de acel amestec de dorinţă, teamă şi repulsie, care face iubirea inefabilă. Prozaici, politicienii români detestă metafora. Ei iubesc numai ceea ce este palpabil şi profitabil. Exemplul cel mai la îndemînă este Adrian Năstase, arghirofil patologic, natură achizitivă cum ţara nu a mai cunoscut de la Ceauşescu încoace. Veşnic amorezat de case – una, două sau trei-patru în vremurile sale de glorie –, fostul premier PSD s-a ataşat puternic de reşedinţa din Zambaccian, în ciuda duhurilor rele şi a mirosului greu de corupţie ce au invadat-o. O parte din colegii parlamentari ai domnului Năstase, exponenţiali pentru clasa politică, s-au ataşat şi ei, prin intermediul fostului număr unu din PSD, de ideea de impunitate, apărată eroic prin subterfugii procedurale care au transformat lupta Justiţiei cu infractorii şi cu ea însăşi într-o gherilă politico-judiciară jalnică.

 

Furtunile infracţionale ce se abat asupra politicii româneşti se iscă din senin şi-şi schimbă brusc direcţia. În centrul tornadei a ajuns doamna ministru Monica Iacob-Ridzi, una dintre speranţele democrat-liberale de mai bine şi mai curat. 630.000 de euro – bani scoşi din bugetul Tineretului şi Sportului pentru a fi pompaţi în marca EBA, dar şi pentru propria publicitate. Suma investigată reprezintă preţul şi proba ataşamentului, mai mult, a dragostei pentru Casa politică Băsescu. La concertul organizat pe 2 mai, la mare, cu un pas în spatele Elenei, Monica urmăreşte înfrigurată reacţiile acesteia şi constată, cu bucurie smerită, satisfacţia de pe chipul mezinei. Nimic altceva nu contează. Misiune îndeplinită. Importante pentru Monica nu sînt frazele scrîşnite, smulse „bătrînilor“ pedelişti – neînţărcaţi şi dependenţi de Familie –, în legătură cu presupusa delapidare. Şi nici tăcerile vinovate şi penibile ale „tinerilor“ pedelişti Macovei, Ungureanu, Preda – rezervişti de lux ai armatei care combătea, pe vremuri, corupţia –, în cazul Iacob-Ridzi. Faptele sînt cele care vorbesc. Iar dacă, acum, după intrarea EBEI în lumea politică europeană, Familia de la Cotroceni va decide expulzarea temporară din clan, repudierea sau, în situaţia în care evitarea acuzei de dublu standard şi calculul electoral o vor cere, chiar sacrificiul ritualic, Monica Iacob-Ridzi va părăsi scena împlinită.

 

În spaţiul public, amorurile se nasc doar aparent din senin. Ele nu sînt nici întîmplătoare, nici dezinteresate. Preşedintele – o atestă întronizările în serie la care a luat parte – iubeşte, atît cît îi permite agenda încărcată, Casa Domnului, aşa cum şi înalţii locatari ai acesteia îl iubesc pe Domnul vremelnic, cum au făcut-o şi predecesorii lor. Din vechime şi din interes. Patriarhul Daniel îl primeşte în altar pe cel mai înalt reprezentant al Autorităţii laice, de la care speră, poate, să obţină sprijin pentru ridicarea Catedralei Neamului. Şeful statului mizează, la rîndu-i, pe o intervenţie providenţială a Patriarhului, pe capacitatea acestuia de a media între Dumnezeu şi Unsul său politic, dar mai ales între alegători şi cel ce visează să fie ales, din nou, la toamnă. Nici Preasfinţitul Vincenţiu, episcop întronizat al Sloboziei şi Călăraşilor, nu este străin de importanţa bunelor relaţii cu puterea, alta decît cea divină. Lăudîndu-l pe ministrul pedelist al Dezvoltării Regionale şi Locuinţei, cucernicul Vasile Blaga – pentru programul său de izolare termică a blocurilor – îi cerşeşte acestuia bunăvoinţa de a introduce şi la Slobozia binefacerile acestui program. Într-un alt cadru, Gigi Becali îngenunchează şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru că a biruit justiţia pămînteană şi se poate duce să apere ţara, piept lîngă piept cu Vadim, la Bruxelles şi Strasbourg.