OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

E Joanne Kathleen Rowling un mare talent? Ce cred eu sau altul nu conteaza. Exista un singur judecator. Publicul. Iar verdictul nu se da pe loc, ci dupa doua, trei generatii de cititori. Talentul adevarat, geniul, rezista. Si criticii sint tot cititori ca noi, avind in plus puterea de-a „ingropa“ sau de-a urca in slavi o carte sau un autor. De cele mai multe ori, corect. Ce te faci insa cind o carte apare asa, „de sub radar“? Se duce vestea prin telefonul fara fir, din cititor in cititor, nu prin recenzii, nu prin campanii publicitare – si, hop, fara sa aiba ceva de spus „breasla“, succes epocal! Asa s-a intimplat cu primul roman din seria Harry Potter. Pina atunci, nimeni nu auzise de J.K. Rowling, profesoara somera, divortata si cu un copil, ajunsa prin voia sortii la Edinburgh, in Scotia. Unde, disperata ca nu gaseste o slujba convenabila, s-a agatat de un vis de care uitase aproape: sa scrie o carte. A inceput sa puna pe hirtie o poveste care sa-i placa si fiicei ei, cind va invata sa citeasca. Scria la o masa intr-o cafenea, unde chelnerii o lasau sa stea fara consumatie, intre doua interviuri pentru o slujba. Si era fericita.

Facea, in sfirsit, ce-i placea: povestea. Suficient de bine incit Consiliul Artelor din Scotia sa-i dea o mica subventie, pina termina primul roman (lucrul a durat cinci ani, timp in care a lucrat si ca profesoara de franceza). Suficient de bine incit sa gaseasca, in cele din urma, o editura care i-a cumparat cartea cu vreo 4.000 de dolari. (Ce? Doar atit?)
Problema e ca nimeni, oricita experienta ar avea, dar absolut nimeni pe lumea asta nu poate garanta ca o carte va avea succes. Mai ales cind e vorba de un debut. Cu J.K. editura si-a asumat un risc. Au dat lovitura, fara sa se astepte. Sint de condamnat ca au pus in functiune masina de marketing? Ca au „maximizat“ profiturile – ca sa aiba bani cu care sa riste iar, lansind, fara nici o garantie, autori noi? Si ce „vina“ are Joanne Kathleen Rowling ca romanele ei vor depasi, cu siguranta, vinzari de 300 de milioane de exemplare (mai trebuie sa apara inca o carte cu Harry, a saptea si ultima), iar ea e cea mai bogata femeie din Marea Britanie?

- N-a mai sarit nimeni cu satanismul pina in tavan
Pai, are, pentru o anumita scoala de gindire. Fiindca a dat peste cap industria cartii si a rasturnat niste convingeri mai ferme ca stabilopozii. Cum ar fi: lumea nu mai vrea sa citeasca, si daca citeste vrea chestii scurte, simple, nu romane-fluviu. Iar copiii – ii mai intereseaza lectura? Ei vor altceva: televizor, calculator, maximum benzi desenate (de parca autorii „tezei“ ar sti ce sint benzile desenate). E nasol cind vii cu un asa discurs si n-ai dreptate. Digeri greu, foarte greu. Si descoperi „probleme“. Cum ar fi „pericolul satanizarii tinerei generatii prin vraji, monstri si duhuri“. Frati, surori, de chestii de-astea vorbesc basmele noastre din batrini, plus Homer. Si ei tot cu Satana? Cind a rulat Aladdin (cu Duhul din lampa, stiti, Robin Williams, genial) n-a mai sarit nimeni cu satanismul pina in tavan. Sint povesti, bre! Povesti.

Al naibii de bune, daca le tot citeste atita lume si nu se satura. Hai, prima oara sa zicem ca te pacalesc cu reclama – dar a doua, si a treia, si a sasea oara? Si, apropo, nu sint „doar pentru copii“, adultii dau si ei navala. Marketing, da, cu pedala la podea, sigur, dar trebuie sa ai si ce vinde. Daca marfa e proasta, ti-a mers o data si adio! Ca mie sau altuia nu ne place Harry Potter nu conteaza. Ne plac altele. Tot asa – romane-fluviu, serii, cu personaje care ti se lipesc de suflet sau te baga in toti sperietii, cu care te identifici total si pe care le iubesti sau le respingi total si iubesti sa le urasti, cu intrigi complexe, cu rasturnari neasteptate, cu umor si lacrimi, cu prietenie si tradare, cu iubire si disperare. Si cu aia buni care cistiga, nu chiar in fiecare volum, dar cistiga pina la urma. Ca asa e genul asta de-i zice „aventura fantastica si SF“ – e domeniul libertatii mintii si al sperantei absolute. De-aia inteleg perfect de ce are Harry Potter atitia fani!

- Noi, astia, nataraii, avem nevoie de povesti bine spuse
Da, dar vezi – asta nu e literatura, nu e arta. Arta e grava, serioasa, sumbra. Ca viata. Realism, ce naiba! Sinucidere, nu speranta. Si povestea sa fie cit mai prost depanata. Sa nu curga, sa se impiedice la fiecare fraza. Sa suferi, sa-ti crape capul incercind sa intelegi cine e cine si de ce. Pe scurt, plictiseala. Or, noi, astia, nataraii, avem nevoie de povesti bine spuse. De carti pe care sa nu le putem lasa din mina. Ca asa incepe: asa afli ce poate face o carte. Asa descoperi bucuria pe care numai cartea ti-o poate da. La inceput nu lasi din mina Insula Misterioasa, Winnetou si Toate pinzele sus!. Ajungi la grupa mare si nu mai lasi din mina – citez din stiva de linga pat – Salinger, Kundera, Steinbeck, Hemingway, Saint Ex, Vonnegut, Preda, Petrescu, Asimov, LeGuin, Niven, Clarke, Bellow si toti flacaii si fetele care stiu sa spuna o poveste. Sa ii cauti nod in papura si sa te superi pe Joanne Kathleen Rowling ca a avut succes inseamna sa te superi pe noi toti, ca traim povestind si ascultind povesti.

Asta e – sintem plamaditi din poveste, o avem in noi, in gene. Si dupa ce ne ducem de pe asta lume, daca avem noroc, ramine dupa noi o poveste, si are cine sa o asculte.
Acuma, daca Harry Potter e proza de trecut pe raboj sau doar un „mega-tun“ editorial, o sa aflam de la nepoti. Daca „dispare“ pina atunci, e clar. Deocamdata trebuie sa-i multumim frumos doamnei Joanne Kathleen Rowling pentru ca, din 1997, de la prima ei carte, s-a schimbat optica. Poate ati remarcat, nu e vorba doar de literatura. A reinviat foiletonul de televiziune, nu ala tembel de dupa-amiaza, ci foiletonul greu, prime-time, cu super-buget. Spre exemplu: 24 de ore, West Wing, Gospodine Disperate, ori ultima serie din Star Trek Enterprise sint cu „va urma“. Semn ca producatorii au inteles ca avem rabdare si pentru povesti mai lungi de-un episod. Ca intervalul nostru de atentie e mai intins decit al gainii si nu murim pina saptamina viitoare cind aflam continuarea. Ca ne place si drumul, nu doar sa ajungem la destinatie.

Apoi, la Hollywood, nu se mai teme nimeni „sa sara“ de doua ore cu filmul. Si nu fiindca trag de timp. Iar pe la destule radiouri occidentale trei minute piesa nu mai e norma: asa apuca si pustii sa auda Pink Floyd, si The Who, si Electric Light Orchestra, si Led Zeppelin, care pot sa-ti spuna si in trei minute, dar mult mai bine e sa-i lasi sa povesteasca pe indelete. Ca si ei tot asta fac: povestesc. Povestea, dragilor, povestea. „Story“, daca asa va su-na mai bine. The Story. De la Harry Potter incoace, e loc de spus povesti zdravene. Comercial, logica s-a schimbat. Marile povesti sint iar la moda. Romanele, seriile vechi se reediteaza, se scriu altele noi. Unii o fac mai bine, altii mai prost, conteaza ca avem de unde alege. Asa ca nu va fie teama sa-i lasati pe pusti sa citeasca seria cu Harry Potter. Bucurati-va daca le place si nu va jenati s-o cititi si dumneavoastra. De ce sa va refuzati o bucurie?