OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Luni 10 iulie, la Sala Palatului, s-a desfasurat unul dintre cele mai importante evenimente muzicale ale acestui an: concertul Al Di Meola World Simfonia 2000, care a incheiat Festivalul International de chitara clasica Bucuresti, editia a II-a, desfasurat la Sala de concerte a Palatului Cotroceni. Aurel Mitran, principalul organizator, a precizat in repetate rinduri ca Al Di Meola si formatia sa au fost invitati in cadrul Festivalului de chitara clasica, stiut fiind ca Al Di Meola nu cinta jazz. Nici celebrul chitarist nu pretinde, de altfel, ca muzica lui ar fi jazz. A spus-o si la intilnirea cu presa de la Aeroportul Otopeni.

Asadar, publicul a fost avertizat de la bun inceput, de aceea atit amatorii, cit si specialistii de jazz au si nu au motive sa fie dezamagiti de acest concert.
Al Di Meola a venit la Bucuresti cu o carte de vizita impresionanta: milioane de discuri vindute, numeroase premii, 15 dintre acestea fiind acordate de revista Guitar Player Magazine, intre anii 1974-1997, nici unul insa din partea vreunei reviste de jazz. Mai mult decit atit, in lista extraselor elogioase la adresa lui Al Di Meola nu figureaza nici unul aparut in publicatiile de jazz, desi artistul a fost comentat si aici.
Cred ca in cazul lui Al Di Meola orice etichetare este discutabila; la fel si afirmatia categorica: Al Di Meola cinta/nu cinta jazz. Stilul, componenta instrumentala, precum si repertoriul lui Al Di Meola apartin mai degraba muzicii universale, world-music, de unde, probabil, si numele formatiei, World Simfonia, adoptat inca din 1991.

Al Di Meola si World Simfonia 2000 practica o muzica universala, dominata de elemente latino-americane, creata si interpretata cu mijloace specifice muzicii clasice, dar si cu elemente de jazz. Programul de la Bucuresti, ca si cel al intregului turneu mondial (pina acum au cintat in Cipru, Israel si Grecia) a fost dominat mai ales de piese de pe viitorul lor album, Grand Passion, pe care il vor lansa in octombrie, asadar lucrari concepute anterior si executate (aproape) nota cu nota, ca in muzica clasica, si mai putin improvizate, spontan, ca in jazz. Totul, evident, cu o virtuozitate extraordinara, ce frizeaza perfectiunea. Reamintesc insa ca, in adevaratul jazz, nu atit tehnicitatea sau perfectiunea in sine conteaza, cit mai ales expresivitatea.
A existat, desigur, expresivitate la Al Di Meola, dar nu provenita din feeling-ul specific jazz-ului, ci din trairea lui sensibila si intensa si din procesoarele de sunet/sintetizatoarele folosite, ce-i drept, cu maiestrie.
Si Al Di Meola, ca si al doilea chitarist, Hernan Romero, au fost sustinuti si potentati cind tumultuos, cind cu finete, de remarcabilii percutionisti Gilad Gobresky si Gumbi Ortiz.

Sa nu fiu gresit inteles, Al Di Meola la Bucuresti a fost un succes si muzical si de casa (Sala Palatului plina), dar nu unul jazz-istic. Oricum, Fundatia Mitran merita din partea noastra si felicitari si multumiri.
Iata, in final, cit de diferit a fost perceput acest eveniment pe malurile Dimbovitei:
Florian Lungu (la TVR1): Daca ar fi sa caracterizez acest concert in doua cuvinte, acestea ar fi romantism si senzualitate.
Alexandru Andries (la TVR1): Tot in doua cuvinte: Gro-zav! Aveam senzatia ca muzica lui Al Di Meola pluteste intre vale si deal, ca in spatiul mioritic.
Aurel Mitran (TVR1): Bucuria reusitei a compensat intrutotul efortul intregii echipe.

Johnny Bota (muzician basist, violonist si comentator de jazz): Am asteptat cu bucurie si interes aceasta intilnire cu un monstru sacru al jazz-ului, cu unul dintre cei care m-au adus spre aceasta muzica. Am ramas insa descumpanit, deoarece acum cinta prea mult frigian si piesele sint majoritatea suite. In momentul cind s-ar stabili un anumit groove al unei piese, acesta este fracturat, discursul muzical este rupt prea des. Cele mai placute momente au fost tocmai cele de pauza, de relaxare, in care s-a putut simti atmosfera creata de acesti percutionisti admirabili. Pianul l-am auzit rar, si atunci cind l-am auzit nu m-a convins. A evoluat prea mult piazzola, care e la moda nu numai in Argentina, ci si in Europa. Am ramas putin descumpanit de aceasta evolutie hispano-frigiana in muzica lui Al Di Meola.

Care ar fi oare reactiile publicului, daca am fi „rasfatati“ mai des cu un concert de acest tip?!