OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Jacques DERRIDA
Despre ospitalitate – De vorba cu Anne Dufourmantelle
Traducere de Mihai Ungurean, Editura Polirom, Colectia „Plural“, Iasi, 1999, 161 p., f.p.


In Colectia „Plural“ a Editurii iesene Polirom, una din seriile cartilor mici dar care inchid intotdeauna intre copertile lor eseuri remarcabile, a aparut un mic tratat despre strain. Autoarea, Anne Dufourmantelle, il are drept oaspete pe filozoful Jacques Derrida iar cititorii pot participa la festinul platonic al ideilor, volumul reproducind citeva din temele unui seminar international de filozofie. Initial discutia se poarta in jurul strainului. Textele platonice descriu cu lux de amanunte pe xenos, cel ce intreaba si este deopotriva obligat prin intrebari sa se autoidentifice. Prin intrebari strainul actioneaza ca un paricid, pune in pericol bunastarea logosului patern.

Un asemenea strain este cel din dialogul Xenos care analizeaza, chestioneaza teza fundamentala a tatalui filozofiei presocratice, Parmenide. Orice filozof, chestionind, intrind in polemica dar bazindu-si intotdeauna demonstratia pe argumente si cuvinte, e un strain care incalca legile ospitalitatii, iar Derrida insusi nu face exceptie. Anne Dufourmantelle analizeaza chiar textele lui Derrida: „Atunci cind Derrida ii citeste pe Sofocle, Joyce, Kant, Freud, Heidegger, Celan, Levinas, Blanchot sau Kafka el nu se multumeste doar sa le acompanieze textele dindu-le o rezonanta secunda, ci le imprima obsesia temei la care lucreaza, iar aceasta actioneaza in continuare asemenea unui revelator fotografic“. Derrida insusi e un xenos care chestioneaza directiile fundamentale ale filozofiei occidentale, iar toti acesti patriarhi ai umanitatii ii acorda intreaga lor ospitalitate. Primul asemenea strain este insusi Socrate, iar Derrida observa ca acesta il „joaca“ pe strain. Obstacolul principal in calea integrarii este inconvenientul necunoasterii limbi, a discursului legii locului, a cutumelor tarii respective.

Un strain, un emigrant este intotdeauna condamnat sa ceara ospitalitate intr-o limba pe care nu o cunoaste. Pentru a se bucura de drepturi in Atena, inclusiv de dreptul de a putea fi reprezentati in tribunale, strainii trebuiau sa-si decline identitatea, trebuiau sa poata face dovada ca apartin unui neam, unei familii grecesti, fiind in caz contrar declarati barbari. Dar cu toate ca joaca aceasta comedie in fata Legilor cetatii pentru a fi declarat strain, pentru a iesi de sub jurisdictia lor, Socrate va fi condamnat la moarte si executat. Cartea lui Derrida ofera un bun inceput pentru analiza unui aspect mai putin placut al societatii moderne: xenofobia. Nucleul ideologic al unor reactii xenofobe se gaseste in acest proces intentat lui Socrate. Cel de-al doilea mare strain, citat de Derrida, este Oedip. Un spectru al regelui de altadata, purtatorul unui secret ingrozitor, el este interpelat de Corifeu, care astfel il identifica drept strain si il scoate in afara legilor umane. Oedip da vina pe legea orasului blestemat, Theba, singura care l-a impins la paricid si la incest. Dar sa aiba strainul numai drepturi, nu si obligatii? O data invitat in casa are el dreptul sa abuzeze de ospitalitatea mea, are dreptul sa se transforme el in gazda si eu in oaspete, are dreptul sa-mi citeasca e-mailurile, sa-mi utilizeze cartile de credit, sa-mi asculte convorbirile telefonice, sa-mi deschida corespondenta sau sa-mi fure impulsurile? Derrida face distinctia clara intre oaspete si intrus.

Toate aceste intrebari, subsumate antinomiei dintre o ospitalitate absoluta si neconditionta si trasgresarea si incalcarea limitata de legi a legilor ospitalitatii chinuie omul modern supus din ce in ce mai mult unei limitari a libertatii de miscare prin avansul continuu al tehnologiei. Daca in anii ’70 scandalul Watergate conducea la caderea unui presedinte american, la inceputul anilor 2000 programul american Echelon nu mai sperie pe nimeni. Solutia la care personal ader e cea mai pragmatica si care impune alungarea in afara cetatii a barbarului, a celui obisnuit cu faradelegea, cu incalcarea legilor. Iata un fragment din demonstratia lui Derrida insusi: „Ceea ce ne intrebam atunci era ce-ar putea insemna azi interventia unui stat (s-a intimplat recent in Germania) sau a unui organism statal care ar incerca sa interzica sau sa cenzureze comunicatii «pornografice» pe internet… Guvernul german a interzis 200 de retele cu vocatie pornografica (Le Canard Enchainé semnala in legatura cu aceasta ca unii cenzori care detectau conotatiile pornografice ale cuvintului sin au condamnat accesul la un forum internet la care dialogau absolut inocent paciente atinse de un cancer al sinului).“
Chestiunea ramine in continuare deschisa, desi scandalul retelelor de pedofili prinsi cu ajutorul Internetului pare sa aduca argumente in favoarea unei minime interventii a statului in asemenea afaceri dubioase. O cenzura absoluta pare greu de imaginat in conditiile actuale.

Solutia unchiului lui Octav ramine cea mai corecta, legile ospitalitatii ar trebui sa figureze in fiecare camera, sub sticla, in fiecare din camerele oferite drept gazduire, si ea s-ar putea aplica chiar si in cazul unor tari ca Romania, care cer „ospitalitate“ Uniunii Europene. Nomazii, apatrizii, auto-exilatii, crede Derrida, poarta cu ei doua lucruri sacrosante: mortii lor si limba in care au vorbit prima oara. Cind Oedip moare, cea mai mare drama a fiicei sale, Antigona, nu este provocata de moartea in sine, care facea parte din destinul regelui blestemat de zei, ci de imposibilitatea de a-i vedea vreodata mormintul, de a-i fi refuzat doliul si lacrimile varsate pe acest mormint, moartea trebuind sa fie spatializata. Limba natala devine o fantasma, aidoma pielii, pe care o simtim numai transgresind-o, plecind din ea, dar care ne urmareste pretutindeni. Din aceasta inchisoare a limbii nu poate evada nimeni. In fond aceasta este drama tuturor exilatilor, oriunde s-ar gasi ei si din orice motive ar fi plecat.

Spre final, Derrida atrage atentia asupra razboaielor din Cecenia sau Iugoslavia, unde niste oameni care au trait mult timp impreuna aleg sa traiasca ca niste straini. Discursul lui Derrida devine autobiografic, el isi descrie drama proprie, cea de „pieds noir“, de algerian francez ramas multa vreme apatrid, iar demonstratia sa se poate extinde si in cazul altor nationalitati, in complicata ecuatie identitara a lumii moderne. Concluzia studiului nu poate duce decit la rasturnarea ierarhiei traditionale, modelul falogogocentric fiind acum deconstruit: stapinul casei intra si el in propria lui cultura ca si cum ar veni din afara. Intelectualul modern, cel ce-si problematizeaza existenta si pune intrebari lumii inconjuratoare si semenilor trebuie sa ramina funciarmente un strain, condamnat sa bintuie intre Socrate si Oedip (paralela de destin intre Derrida si Camus nu poate nici ea sa fie trecuta cu vederea). Acest mic tratat despre strainul din noi, despre relatia dintre legile ospitalitatii si legile cetatii ar trebui, cred eu, sa fie considerat un discurs filozofic care prelungeste si completeaza in mod fericit prafuitul monolog existentialist despre ipseitate. Cartea lui Derrida va asteapta sa-i fiti oaspeti.