OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Jacques LACAN
Functia si cimpul vorbirii si limbajului in psihanaliza
Traducere de Olivia Dauverchain, Radu Garmacea si Vlas Sujan, cuvint inainte de Ovidiu Verdes, Editura Univers, Colectia „Mica biblioteca“, Bucuresti, 2000,
152 p., f.p.

Functia si cimpul vorbirii… este „discursul“ lui Lacan tinut in locul unui raport stiintific la Congresul de la Roma din 26 septembrie 1953 datorita unei scinziuni intervenite in grupul psihanalistilor francezi. Marcind aceasta ruptura, eseul va deveni in scurt timp manifestul primei scoli lacaniene si inceputul unui conflict ce va culmina in 1963 cu „excomunicarea“ totala a lui Lacan, interzicerea exercitarii invatamintului si a practicii analizelor didactice.
Eseul de fata are in centrul intregii problematici cura analitica si fundamentele sale in conditiile avansarii teoriilor psihanalitice. Inca din prefata, Jacques Lacan se arata un adept al lui Freud, motivind intoarcerea la conceptele psihanalistului german prin valoarea lor stiintifica si prin prematuritatea momentului unei eventuale ruperi de traditia acestei terminologii datorate neatingerii unui nivel ridicat a performantei limbajului.
Psihanalistul francez observa ca, pe masura trecerii timpului, interesul psihanalizei fata de functiile vorbirii si cimpul limbajului este in scadere si asta pe fondul unei diminuari a eficacitatii terapeutice. Remediul ar fi chiar „intoarcerea la studiul functiilor vorbirii, domeniu in care psihanalistul ar trebui sa fie un maestru“ (p. 36).

Prima secventa a eseului, Vorbire vida si vorbire plina de realizarea psihanalitica a subiectului, porneste de la ideea ca singurul mediu al psihanalizei, indiferent de scop – curativ, formativ sau de investigatie – nu poate fi decit vorbirea pacientului. Punctul central il constituie problema timpului afectat sedintelor terapeutice, pe care Lacan il considera eficient doar intr-o durata variabila in functie de individ si de caz: „O punctuatie fericita ii da sensul sau discursului subiectului. Iata de ce suspendarea sedintei, pe care tehnica actuala o transforma intr-o intrerupere pur si simplu cronometrica, si ca atare indiferenta tramei discursului, joaca rolul unei scandari ce are toata valoarea unei interventii menite sa precipite momentele concludente. Acest fapt releva necesitatea de a elibera termenul respectiv de cadrul sau rutinier, pentru a-l supune adevaratelor scopuri ale tehnicii“ (p. 48).

Jacques Lacan sustine recuperarea inconstientului – „acea parte a discursului concret, in calitatea lui de fapt transindividual, care lipseste dispozitiei subiectului pentru a restabili continuitatea discursului sau constient“ (p. 57) – ca fiind modalitatea ideala a desavirsirii istoricizarii faptelor care au determinat in existenta subiectului un anumit numar de „cotituri“ istorice, „recunoscute intr-un anumit sens sau cenzurate intr-un anumit plan“.
Simbol si limbaj ca structura si limita a cimpului psihanalitic este influentat de Lévi-Strauss, cel din Introducere in opera lui Marcel Mauss. Simbolul lacanian devine functia ordonatoare a culturii care il desparte pe om de natura, transferindu-l sub incidenta limbajului: „Simbolurile invaluie viata omului intr-o retea atit de intinsa incit ii alatura inca inainte de venirea lui pe lume pe aceia care il vor zamisli «in carne si oase», ii aduc la nastere, o data cu darurile astrilor sau ale zinelor, liniile destinului sau, dau cuvintelor care il vor face credincios sau renegat legea actelor ce il vor urma pina in locurile unde nu a ajuns inca si chiar dincolo de moarte, iar prin ele sfirsitul lui isi gaseste sensul in Judecata de apoi in care verbul ii absolva fiinta sau o condamna – doar daca nu ajunge la realizarea subiectiva a fiintei – pentru moarte“ (p. 86).

Importanta tehnica a readucerii experientei psihanalitice la fundamentele ei – vorbirea si limbajul – este ideea in jurul careia se construieste ultima parte a eseului, Rezonantele interpretarii si timpul subiectului in tehnica psihanalitica. Cum comunicarea limbajului este conceputa ca un semnal bazat pe un cod cu ajutorul caruia emitatorul transmite receptorului o informatie, rezulta ca se pot accepta si alte tipuri de semnale care pot fi cu atit mai expresive cu cit se pot apropia de sensul natural. Acestea ar putea fi gesturile, grimasele, atitudinea, mimica, tresaririle etc. Se ajunge astfel la relevarea antinomiei imanente a relatiilor dintre vorbire si limbaj: „Devenind tot mai functional, limbajul ajunge sa fie impropriu pentru vorbire si, devenindu-ne prea specific, isi pierde functia de limbaj“ (p. 114). Cum functia limbajului nu este aceea de a informa, ci de a evoca, redundanta devine tot mai evidenta. Indeplinind astfel o functie de rezonanta si cum in vorbire psihanalistul cauta raspunsuri, redundanta capata un rol major nu in epicul liniar al povestii, ci in economia „partiturii“ pe care analistul versat va trebui sa o „traduca“ in efortul lui curativ.
„Experienta psihanalitica a regasit in om imperativul verbului ca lege care l-a format dupa chipul si asemanarea sa. Ea minuieste functia poetica a limbajului pentru a oferi dorintei umane medierea simbolica. Sper ca aceasta experienta sa va faca sa intelegeti in sfirsit ca darul vorbirii este cel in care rezida intreaga realitate a efectelor sale; caci pe calea acestui dar i s-a facut cunoscuta omului intreaga realitate si prin continuarea actului ei reuseste el sa o pastreze.“