În ultima vreme, am asistat, în
spaţiul public românesc, la tot felul de luări de poziţie în
cazul expoziţiei de la ICR New York, Freedom for Lazy people,
poneiul roz devenind un fel de mascotă a verii. Oameni de cultură,
artişti, jurnalişti s-au raliat imediat ICR-ului, pentru a-l
susţine, de parcă era în pericol de prăbuşire. S-au făcut
conferinţe de presă, dezbateri despre arta vie, neînţeleasă,
despre ruptura dintre generaţii, s-au făcut spectacole, au avut loc
discuţii pe bloguri. O energie întreagă consumată pentru a
salva ICR-ul de amestecul politic al unor „troglodiţi“ sau al
unor „nostalgici“ incapabili să înţeleagă formele
contemporane de artă, oameni care au rămas la Carul cu boi al lui
Grigorescu sau la icoane româneşti, sau la ansamblurile
folclorice şi la Căluşari. Foarte bine, poate că era nevoie şi
de aşa ceva în societatea românească.
Dar de ce atîta zgomot, de ce
ne-am inflamat şi ne-am pasionat atîta pentru poneiul roz,
care în treacăt fie spus, e cea mai slabă lucrare din
expoziţie, cea mai facilă? Şi oricum, nu cred că locul street
art-ului e într-o sală de expoziţie, dacă tot vorbim de arta
vie. Nu cred că am mai văzut o asemenea unanimitate şi un asemenea
sprijin acordat unei instituţii din România. S-a făcut pur şi
simplu corp comun, zid, în faţa ICR-ului. Minunată susţinere,
nimic de zis! Dar nu pot să nu remarc un fapt important: între
timp, aproape că nimeni nu mai vorbeşte despre gafa făcută de
ICR, prin trimiterea lui Sorin Antohi şi a lui Andrei Corbea-Hoişie
la Şcoala de Vară de la Berlin. Nimeni nu i-a cerut scuze Hertei
Muller. Nimic, s-a lăsat tăcere.
Ce s-a întîmplat de fapt?
Poneiul roz a devenit un paravan uriaş, în spatele căruia
ICR-ul se simte la adăpost. Atenţia de la lucruri grave, delicate,
poate fi uşor distrasă în România. Orice diversiune,
fie ea cît de mică, e de ajuns să ne facă să ne abatem de
la dezbateri importante, cum ar fi: ce înseamnă asumarea
răspunderii în spaţiul public şi cum se poate face lustraţia
în România, măcar acum în al treisprezecelea ceas.
Mi-aş fi dorit să văd toată această energie din ultimele
săptămîni canalizîndu-se spre o dezbatere serioasă
despre legea lustraţiei. Mi-aş fi dorit ca societatea civilă să
devină o singură voce care să ceară cu fermitate elaborarea unei
astfel de legi cît mai curînd. Cred că sînt
lucruri vitale pentru spaţiul public românesc. Iar dacă nu ne
vom ocupa de ele, nu vom avea decît ceea ce merităm. Adică, o
să-l vedem în continuare pe Văcăroiu în Senat dîndu-şi
cu părerea despre orice. O să-l vedem în continuare pe
Păunescu făcînd pe moralistul neamului. O să vedem în
continuare informatori şi securişti în tot felul de posturi
de conducere.
O să vedem cum informatorii sînt susţinuţi şi
promovaţi. Aşa ne trebuie! Pentru că nu sîntem în
stare decît de frivolităţi şi de jumătăţi de măsură, ba
nu, sferturi de măsură şi nici măcar aceeaşi măsură pentru
toţi, ci după cum pică bine unuia sau altuia ajuns la putere. Aşa
ne trebuie! Pentru că nimeni nu are curajul răspunderii, nimeni nu
iese în public pentru a spune: „Da, îmi asum….“.
De fiecare dată cînd apar acuzaţii, se dau explicaţii
fofilate sau în doi peri, sau se aruncă vina pe alţii, pe
context, pe sistem, apoi totul se scufundă în uitare. Sincer,
mi-aş dori ca fiecare să dea socoteală pentru actele sale. Altfel,
România va deveni un spaţiu îmbîcsit al acuzelor
şi al retractărilor, un joc de-a hai să mai dăm nişte
explicaţii, după care ne vedem de ale noastre.
De ce nu putem înlocui acel
J’accuse!, care oricum nu are nici un efect, se pare, cu acel
J’assume! Cred că însănătoşirea unei societăţi începe
cu asumarea propriilor fapte. Eu încă mai aştept ca toţi cei
care au greşit, inclusiv H.-R. Patapievici, să iasă în
public şi să spună: J’assume!
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters