OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O buna initiativa a organizatorilor Primaverii muzicale bucurestene s-a dovedit itinerarea si prin alte orase ale tarii a unora dintre prestigiosii invitati. E bine ca jazzul mai primeste uneori cite o boare de suflu artistic proaspat si oarece interes administrativ. Tocmai pentru a-l scoate din cluburi si a-l oferi unui numar mai mare de iubitori ai muzicii. De orice fel. Jazzy Spring – asa cum l-au gindit si alcatuit cei doi planificatori ai lui, Mircea Tiberian, directorul artistic al festivalului, si Ioan Cristescu, coordonatorul lui – s-a consumat intre 26 si 29 aprilie, intr-o fericita coniventa cu muncitorescul 1 Mai, transformat dintr-o serbare sindicalist-militant uvriera intr-o mare sarbatoare a Gratarului Romanesc. Nu putem omite acest aspect, chiar daca au trecut oarece zile, care a innobilat vechea apetenta traco-dacica de a pune totul pe foc si apoi a sta ca pe jar. Mirosurile de varii feluri au regalat democratic si muzicalmente o tara intreaga, iar „sfiriitul“, ca sursa de meditatie sonora, a oferit sansa meditatiei aprofundate celor care s-au dedat florarului de mai.

Percutionistii americani, de talia lui Joey Baron, din elita jazzului contemporan, ar fi apreciat la modul participativ cascadele de sunete nascute din varietatea de produse puse la fript! Caci intr-un fel suna carnea de porc sau micii, altfel copanele de pui, minzatul – mai nou se fac si cartofi prajiti la „green, green grass of home“, iarba verde. Sa nu prelungim aceste consideratii cumva grotesti, dar nu ne putem rupe si avinta in zona sonoritatilor diafane ale muzicii de jazz fara sa constientizam lumea din jur. Sigur ca muzica a iesit din catedrale si s-a instalat pe stadioane. Sigur ca Arta fugii sau Ofranda muzicala de Bach se pot interpreta si in piete sau parcuri, nu doar la Gewandhaus sau Carnegie Hall. Sigur ca radioul si televiziunile, dupa ce au popularizat muzica, si pe cea simfonica (sa ne aducem aminte de Arturo Toscanini si orchestra lui), si pe cea de jazz (sa ne amintim de orchestrele Duke Ellington, Woody Herman si Sile Dinicu, ca sa nu ne pierdem cu totul umorul), au inceput sa o si polueze, prin varii initiative si practici. Dar poate acesta o fi „progresul“ si nu ne dam seama.

Jazzy Spring pare departe in timp, dupa ce EuropaFest s-a incheiat si el, iar la Sibiu, Capitala Culturala Europeana 2007, este in plina desfasurare traditionalul Festival de Jazz. Pina sa incepem enumerarea citorva secvente de la serile de la Arcub, ca de obicei gazda ospitaliera a iubitorilor de jazz, am vrea sa nu omitem un alt moment fastuos de la Sibiu. Acolo unde s-a inaugurat in jazzul vocal, pe linga ce stiam – de la vocalize la „skat“ – stilul „Huo!“. Oricit ar parea de neverosimil, liderul principalului partid socialist din Romania a fost intimpinat si aclamat cu strigate de „Huo“ in diverse registre, dupa cum am vazut-auzit pe micul ecran, spre bucuria admiratorilor Ellei Fitzgerald si ai lui Sarah Vaughn, marile vocaliste americane ale secolului trecut. „Huo!“-ul sibian a fost instinctiv binevenit pentru o obraznicie a iubitorului de cultura jazzistica Mircea Geoana, care si-a permis sa se golaneasca, facind afirmatii cu totul si cu totul deplasate la adresa unei cintarete precum Dee Dee Bridgewater. Mitocania nu poate salva Romania, chiar daca liderii nostri politici se dau in stamba necuviintelor. Bine ca Janice Harrington, o mare cintareata americana de Blues si Gospel, nu a fost si ea la Sibiu, ca sa stirneasca imaginatia erotica a unui socialist obsedat de afroamericance plinute. O rusine, sa confunzi podiumul de concert cu bodega de cartier, unde patachine cu dintii stricati pot aprecia avansurile celor cu drag de hirjoana.

Jazzy Spring a adunat ce se putea stringe mai bun din jazzul romanesc si citeva nume de marca din jazzul american. Oricum am suci lucrurile, asta e realitatea: la noi entuziasmul si implicarea unor iubitori de jazz tin locul banilor. Fara finantari generoase nu poti face mare lucru. Si cu toate astea, cine a vrut sa se bucure si sa aprecieze citeva seri de muzica de cea mai buna calitate nu a regretat ca a venit la Arcub. Patru zile. in prima zi, recital Janice Harrington in debut. Cu o voce ampla si mari resurse armonice, cu o prezenta scenica ce umple spatiul din preajma si cu o intensitate a participarii in buna traditie a sudului american, care a dat lumii pe inegalabila Mahalia Jackson, Janice Harrington a adus putina culoare, speranta si vitalitate in prafosul nostru Bucuresti.

Ricky Cotton la pian si Tommie Harris la baterie. Trioul Mircea Tiberian (pian), Chris Dahlgren (contrabas) si John Betsch (baterie, acesta din urma stabilit si el in Europa, la Paris, precum Chris la Berlin, deja consacrat in Romania. Clasa, virtuozitate strunita de inteligenta artistica, o buna stiinta a dozajelor. Jazz-jazz si nimic altceva. in lipsa suedezului Ion Baciu jr. Au mai fost Sorin Romanescu, Cristian Soleanu, Vlad Popescu si Arthur Balogh, iesiti cumva din „mantaua“ lui Tiberian. Deja profesionisti, deja bine asezati, o noua generatie de buni muzicieni se impune. Sa speram ca vor avea si in fata cui. Si au venit apoi „americanii“. Saxofonistii Alex Harding – sax bariton si Antonio Hart – alto, care, alaturi de sectia ritmica, Allan Gumbs-pian, Marcus McLaurine – contrabas si percutionistul Willard Dyson, s-au prezentat sub titulatura Horizon, au entuziasamat o sala intreaga. Piese din repertoriul standard si compozitii proprii. Excelent. Ca si prestigiosul Joey Baron, care te face sa lovesti si tu in tot ce iti cade la indemina.

Ca si cei de la Hierogliphics, care au facut din jazz o lume vie, tocmai buna pentru a admira vioara lui Mark Feldman si improvizatiile newyorkezului Lucian Ban. „Dai un ban, dar stai in fata“ se potriveste de minune lui Barry Altschul, alt tobosar virtuoz al vremurilor noi de azi. A fost un spring al percutionistilor. Ultima, Gala Premiilor de Jazz, programata in plina Gratareala Nationala, a omagiat-o, pe buna dreptate, anul acesta pe Anca Parghel. Realmente in mare verva, realmente renascuta dupa atita belgianizare academica. Alaturi de „puii“ ei proprii, Ciprian si Tudor, dar si cu concursul lui Puiu Pascu, excelent profesionist acompaniator, precum erau Ferdinand Weiss si Gerald Moore. Florian Lungu si Alexandru Sipa au facut oficiul de gazda cu acelasi aplomb, o sumedenie de premii de hirtie au onorat munca din anul 2006. Am regretat doar faptul ca manifestarea nu a beneficiat de o mediatizare corespunzatoare. Dar daca a fost Andi Moisescu in public, si nu pe scena, tot e bine. Poate la anul sa fie si mai bine si mai multa lume. Fara „Huo!“ si gratar.