OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

1905. Albert Einstein, in virsta de 26 de ani, publica varianta scurta a teoriei relativitatii. Parafrazind, putem spune ca atunci, in septembrie 1905, lumea ia cunostinta de faptul ca pozitia adevarului este relativa la aceea a observatorului. Nimeni nu banuia insa atunci ca adevarul istoric al secolului abia inceput isi va disputa si decanta formulele in operele a doi francezi nascuti in acelasi an: Raymond-Claude-Ferdinand Aron, la 14 martie, Jean-Paul Sartre, la 21 iunie. Compromisul a fost, pina la urma, facut: am avut un secol al XX-lea angajat, utopist, emancipat ucigas, sovietic dar si un alt secol al XX-lea, prevazator si vizionar, democratic, totalitarist, american.
1946. Raymond Aron si Jean-Paul Sartre iau impreuna cina. Primul spune ca, desi nu-i plac nici SUA, nici URSS, in caz de razboi va trece de partea Occidentului. Sartre recunoaste ca si lui ii displaceau stalinismul ca si capitalismul dar ca, in caz de conflict, s-ar alia cu comunistii. Lui Aron i-a ramas sa se achite de misiunea ginditorului politic echilibrat si sceptic, gata sa pledeze pentru „raul cel mai mic“, iar lui Sartre sa indeplineasca rolul de protagonist cu orice pret al luptei impotriva Puterii, pretul fiind chiar angajarea temporara in slujba ei.

- Adevarul care se face si adevarul la care se asista
1964. Aron n-a „cerut“ premiul Nobel pe care Sartre l-a refuzat. Ce cistigi refuzind un premiu? Admiratia discipolilor, mult-rivnita: „In dezordinea si in sperantele Eliberarii, se descoperea, se redescoperea totul: Kafka, romanul american, Husserl si Heidegger, nesfirsitele reglari de cont cu marxismul, elanul catre un nou roman... Totul a trecut prin mina lui Sartre, nu numai pentru ca, filozof fiind, avea geniul totalizarii, ci mai ales pentru ca stia sa inventeze noul“. (Gilles Deleuze in 1964, la o luna dupa ce Sartre respinsese premiul) Indraznind mai mult, Sartre a avut de unde sa piarda, dar si sa cistige mai mult; vorbind si scriind incontinent, oscilind intre euforie si depresie – gustind greata si simtind melancolie, pipaind viscos si auzind fosnet1 – a formulat mai multe fraze memorabile decit prietenul lui din adolescenta. Oare merita, cum ar spune Bernard Henri-Lévy, sa gresesti alaturi de Sartre decit sa ai dreptate cu Aron? Iata un fel de intrebare pe care noi n-am apucat inca sa ne-o adresam. La 15 ani de la decesul regimului comunist, lentilele noastre vad inca in alb si negru, ceea ce s-ar cuveni sa suscite dezbateri colorate, nu polemici furioase.

2005. Prinsi in malaxorul evenimentelor culturale integrate societatii spectacolului, distrati de asocierile dintre Coelho si Gigi Becali sau, dimpotriva, retrasi in ermitajul speculatiilor erudite, gestionari ai unor cariere de export, oamenii de cultura din Romania comunica astazi foarte putin. La recent desfasuratul colocviu Derrida nu l-am vazut, dintre literatii de anvergura, decit pe Mircea Martin. Nu s-au stins inca ecourile disputei dintre filozofi si literati in ceea ce priveste valoarea criticii literare postbelice. Membrilor comunitatii cultural-academice romane le este greu sa aprecieze anvergura unor personalitati polivalente: Sartre si Aron, bunaoara. Nascuti in anul in care moare Jules Verne, congeneri cu existentialistul personist Emmanuel Mounier, cei doi intelectuali francezi au marcat diferit, dar apasat, secolul trecut in Europa si nu numai. Daca Sartre ramine cel mai cunoscut intelectual (in sensul lui Michel Winock) francez al modernitatii, deznodamintul istoriei ei – prabusirea comunismului – i-a „dat dreptate“ lui Aron.

- Sartre si Aron in Romania
Intr-o Romanie in care gindirea politica era tinuta sub embargou, Sartre a fost doar un mare scriitor european. Ramine graitoare data primei traduceri a Fiintei si Neantului, cel mai consistent tratat filozofic al sau: 2004, (Paralela 45), la 61 de ani de la editia princeps, desi toata lumea stie cit de strinse au fost multa vreme relatiile filozofului cu ideile comuniste si cu regimurile din Europa de Est. Asadar, l-am pierdut pe Sartre filozoful. Dupa 1990, Aron a fost descoperit si pus repede in circulatie ca prestigios ginditor anticomunist, antitotalitar, mostenitor al unei traditii franceze democratice, marcate de intuitiile exceptionale ale lui Tocqueville. Nu s-a gasit nimeni care sa-i aprecieze pe amindoi deopotriva; nu exista, dupa stiinta noastra, vreo editura care sa-i fi publicat si pe unul si pe altul. Se stie insa ca cei doi francezi au fost nu numai colegi de promotie la Ecole Normale Supérieure (1924), dar si buni prieteni, pina in 1947, moment in care optiunile lor politice si proiectele ii despart pentru totdeauna – in ciuda stringerii de mina din 1979, regizata de André Glucksmann, cu ocazia luarii de pozitie in favoarea emigrantilor din Vietnam, asa-numitii boat people.

In 1980, la inmormintarea lui Sartre, au asistat 50.000 de oameni. Trei ani mai tirziu, Aron a trebuit sa se multumeasca cu dreptatea pe care i-o dadea istoria, desi, la moartea lui, nici macar de asta nu putea fi sigur. Ramine o certitudine: elegantul si subtilul ginditor care a fost Aron a facut vreme de saptezeci de ani, cu vulcanicul strabic Sartre, un cuplu demn de o mare cultura. Pe alte coordonate, putinii extremisti de centru mai au ceva de asteptat pina cind cultura romana va trece examenul de maturitate.

–––––––––––––
1. Manuscrisul romanului Greata avea titlul Melancholia; despre categoriile fenomenologice ale viscosului si ale fosnetului s-a scris mult in anii 1960: viscosul inautentic al lumii blocheaza fosnetul fiintei…

Despre crepusculul partidului comunist
Pe masura ce nivelul intelectual al elitei sociale se ridica si se stabilizeaza o burghezie birocratica, terorismul, fanatismul ideologic vor fi din ce in ce mai greu de perpetuat pentru ca li se vor impotrivi aspiratiile spontane ale populatiei si pentru ca un partid care-si recruteaza membrii din ce in ce mai mult dintre tehnicieni si din patura privilegiata pierde inevitabil din fanatismul si din puritatea sectei.
Raymond Aron, Histoire et politique

Despre necesara luciditate a intelectualului
Intelectualul care pune pret pe organizarea rationala a Cetatii nu se va multumi sa dea lovituri, sa semneze toate manifestele impotriva tuturor nedreptatilor. Desi incearca sa tulbure constiinta tuturor partilor, se va angaja in slujba aceleia care pare sa ofere cea mai buna sansa omului – alegere istorica si in acelasi timp asumare a riscului unor erori inseparabile de conditia istorica. Intelectualul nu refuza angajamentul si, in ziua in care participa la actiune, isi asuma toate consecintele. Dar incearca sa nu uite niciodata nici argumentele adversarului, nici incertitudinea viitorului, nici gafele prietenilor, nici fraternitatea combatantilor.
Raymond Aron, Opiumul intelectualilor