OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Jeni ACTERIAN
Corespondenta
Editie ingrijita de Fabian Anton,
Editura Ararat, Bucuresti, 2005, 120 p.

In urma cu un deceniu si jumatate, unul dintre ultimii supravietuitori ai „tinerei generatii“ interbelice, Arsavir Acterian, scotea la lumina un manuscris exceptional: jurnalul surorii sale Jeni, intelectuala pe cit de subtila si de lucida, pe atit de discreta (mult prea discreta), formata in atmosfera de efervescenta si degringolada a anilor ’30. Se pare insa ca Jurnalul unei fiinte greu de multumit reprezinta doar o parte dintr-un text diaristic considerabil mai mare decit s-a crezut – intins pina tirziu, in 1958, anul mortii autoarei – text din care Arsavir ar fi decupat, cu varii motivatii, suficient de numeroase pasaje.

Jurnalul integral, al carui manuscris (impreuna cu alte documente din arhiva familiei Acterian) se afla in custodia lui Fabian Anton si este depus in prezent la Arhivele Statului, va fi publicat in anii urmatori. Citeva stimulative fragmente inedite despre Nae Ionescu, Alexandru Dragomir si Alexandru Elian au aparut deja intr-un supliment al revistei Ararat a Comunitatii Armenilor din Romania.
In asteptarea acestui eveniment, Editura Ararat ne ofera deocamdata, sub ingrijirea aceluiasi Fabian Anton, un mic, dar foarte incitant volum de Corespondenta, continind citeva zeci de scrisori primite/ expediate de la/ catre Arsavir Acterian, Emil Botta, Emil Cioran, Mircea Eliade, Radu Sighireanu, Clody Bertola si Alice Botez. Cu unele exceptii (corespondenta cu Arsavir, o scrisoare a lui Emil Botta si doua ale poetului Radu Sighireanu catre Jeni Acterian) nu avem a face cu texte inedite, ci cu scrisori care au mai aparut in diferite volume.

Am citit de curind, aproximativ concomitent cu aparitia cartii de fata, intr-un numar din Romania literara scrisorile de la si catre Arsavir, iar celelalte ne sint cunoscute din volume ceva mai vechi: scrisoarea lui Eliade trimisa de la Lisabona in 1943 in vremea cind, printre alte numeroase proiecte, savantul lucra deja la tratatul sau de istoria religiilor, o gasim in primul volum din Europa, Asia, America, iar epistolele pariziene ale lui Emil Cioran – in Scrisori catre cei de acasa. De asemenea, scrisorile destinate lui Clody Bertola si Alicei Botez (nepretuite prietene ale lui Jeni Acterian) sint adunate in cartea Ludmilei Patlanjoglu, La vie en rose (1997) si respectiv intr-o anexa a straniului jurnal (editat tot de Fabian Anton) Cartea realitatilor fantastice.
S-ar fi cuvenit ca aceste necesare precizari sa fie facute chiar de catre cel care a ingrijit prezentul volum. Binevenite ar fi fost totodata, in preambulul corespondentei, niste indicatii minimale vizind biografia lui Jeni Acterian, in plus fata de cele strecurate in notele de subsol, ce-i drept corecte, exacte. Totusi, editorul compenseaza cumva aceasta lacuna prin plasarea, la inceputul volumului, a unui fragment dintr-un interviu inedit cu Alexandru Paleologu, o evocare calda, aproape elogioasa a unei fiinte capabile sa traiasca intens cultura, ca pe un fapt de viata.

In cea mai mare parte, scrisorile reunite in acest volum sint piese disparate dintr-un puzzle ce ilustreaza o anumita etapa din biografia lui Jeni Acterian: anii ’40, anii razboiului si ai deziluziilor. Corespondenta va fi fiind, ca si Jurnalul, mai ampla. Din pacate, editorul – excesiv de parcimonios cu informatiile pe care le detine – nu specifica nici criteriile dupa care a realizat selectia scrisorilor, nici ce alte texte (cu siguranta, numeroase) au ramas neincluse in volum. Nu incape indoiala ca editarea pe cit posibil completa a corespondentei lui Jeni Acterian ar fi mai mult decit interesanta, intrucit ar dezvalui, in prelungirea jurnalului, disponibilitatile cu totul extraordinare ale unui spirit care s-ar fi putut manifesta creator in cultu-ra.
Jurnalul si scrisorile publicate lasa sa se vada cum un scepticism extrem, inhibant si o fatalitate a imprejurarilor au minat din interior si din exterior potentialitatea creatoare a lui Jeni Acterian, al carei destin il evoca intrucitva pe acela al „sburatoristei“ Bebs Delavrancea. Ca si pe acela al unui om pe care l-a iubit, controversatul Sanduc, nimeni altul decit Alexandru Dragomir. Asemanarea cu cel din urma, mai rar semnalata, ar avea in vedere afinitatea cu spiritul socratic, de unde pare a decurge evidenta grafofobie a celor doi.

O drama face ca tinara care devoreaza zilnic sute de pagini, cum ne-o arata jurnalul, supunindu-le unui examen exigent, ca intelectuala existentialista rascolita de intrebari esentiale, sa nu scrie ea insasi pentru publicare nici un rind, nici macar un articol de revista. Obsesia ratarii si un insidios sentiment al imposibilitatii de a se autodepasi sfirsesc prin a o confisca.
Totodata, nu se poate sustine nici ca destinul o favorizeaza. Dupa absolvirea Facultatii de Filozofie la Universitatea bucuresteana cu o teza de logica matematica (si cu speranta ca se va putea inscrie si la Facultatea de Matematici, dorinta nerealizata din prinina meschinelor lipsuri materiale), Jeni Acterian intrevede – pentru scurta vreme – posibilitatea de a-si completa studiile la Paris, bibliografia din tara in materie de logica matematica fiind insuficienta. Profesorul Dupront, conducatorul Casei Franceze, ii propune un doctorat la Sorbona. Izbucneste insa razboiul si plecarea in Franta devine imposibila.

- Exilul de la C.A.F.A.
Timp de mai bine de patru ani, se exileaza la C.A.F.A. (Casa de Amortizare si Finantare) ca functionara - slujba pe care si-o gaseste cu ajutorul fostului ei profesor Mircea Vulcanescu, pe atunci subsecretar de stat la Ministerul de Finante. Sint ani de monotonie, angoase si tracasari marunte ce-i slabesc si mai mult puterea de a rezista in fata propriului scepticism dizolvant.
„Acum lucrez toata ziua la niste situatii semestriale ale serviciului (adunari, inmultiri si impartiri, si n-am nici masina de calculat). De citit n-am timp, pentru ca trebuie totusi sa ma spal si, de altfel, „chinurile mele metafizice“ (pfiu, ce greata!) nu-mi lasa libertatea „spirituala“ necesara lecturii. Am sorbit totusi cu nesat citeva volume de inalta cultura gasite la colegele mele si cerute de mine cu lacrimi in ochi, intitulate Masca alba, Razbunarea mexicanului, Sotia cocainomanului etc. etc.“ o instiinteaza, cu autoironie si sumbru umor pe prietena sa, actrita Clody Bertola, care-i trimite din statiunile de vacanta pe unde colinda si apoi de la Londra scrisori lungi, guralive si afectuoase. Intr-o epistola expediata de la Londra, Clody ii scrie lui Jeni Acterian despre discrepanta dintre spectacolul teatral exceptional si cotidianul londonez nespectaculos, cu cetateni cuminti, rigurosi, „perfecti“. Dar se va fi gindit oare ca lumea marunta de la Dobra, comuna in apropiere de Hunedoara, unde functiona C.A.F.A. in timpul razboiului, este cu atit mai nespectaculoasa?

Prietenelor sale, Clody Bertola si Alice Botez, Jeni Acterian le descrie cu maxima luciditate si cu maxim scepticism simptomele singuratatii sale claustrate intr-o atmosfera de „abjectiune generala“. La Dobra ii lipsesc cartile, timpul necesar pentru a le citi, prietenii cultivati, entuziasmul. Atotprezente si acutizate, in afara de siciitoarele crize renale, sint obsesiile care o bintuie din adolescenta: ratarea si moartea. In scrisori, la fel ca in jurnal, se plinge tot timpul de „lenea“ si de „plictiseala“ care o impiedica sa faptuiasca ceva concret, dincolo de simpla virtualitate a proiectului. Vesnica ei expectativa are insa motivatii ontologice: „Prefer sa nu fac nimic si sa fiu ceva decit sa nu fiu nimic si sa fac diverse lucruri“ ii scrie lui Clody Bertola. Fraza are o semnificatie similara cu aceea a unei afirmatii de mai tirziu a lui Alexandru Dragomir; intrebat, intr-un anume context, in legatura cu refuzul sau efectiv de a face ceva, de a scrie, acesta raspunde ca este, deocamdata, „prea ocupat sa gindeasca“.

- „Dragostea arsavireasca“ si prietenii afini
Un fapt evident este acela ca Jeni Acterian poseda nu doar calitati intelectuale exceptionale, ci si capacitatea rara a comuniunii. Ea este fara indoiala un om complet, are un cult al prieteniei, concepe legaturile dintre oameni la modul absolutist, cu nedisimulata aprehensiune fata de tot ceea ce inseamna superficialitate, relationare mediocra. Jeni Acterian nu are multi prieteni, dar are numai prieteni de exceptie. Fata de unul din cei doi frati mai mari, Arsavir, nutreste un sentiment amestecat de pretuire si intelegere „materna“, ocrotitoare.

Ea, cea pe care Cioran o complimenteaza intr-o scrisoare declarindu-i ca a atins „un grad de luciditate incomparabil la o fata, si pe linga asta in Romania“, il pretuieste pe Arsavir, copilaros de naiv, cu o superioritate tandra: „El discuta, explica pe pagini intregi lucruri pe linga care mai toata lumea ginditoare trece. Crede ca in felul acesta descopera America in vreme ce aceasta a fost descoperita de sute de ori inainte