Joaca de-a vacanţa sau întoarcerea corpului la condiţia mişcării

Autor: Iulia POPOVICI | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Mette Ingvartsen şi Jefta van Dinther îşi încep spectacolul încet, cu mici sărituri ca de încălzire, cu mişcări lente, care abia urnesc arcurile celor două saltele elastice. Treptat, „dansul“ devine tot mai elaborat, de la salturi în aer, smucite, la ţopăituri pe călcăie, alte salturi în patru labe, avînturi spre înălţimea scenei, legănări rezultînd în eliberarea de surplusul vestimentar, mişcări în diagonală, la distanţă ori îmbrăţişaţi.

It’s In The Air e un performance fascinant şi frustrant – căci oferă imaginea unei libertăţi absolute de mişcare, a desprinderii de contingent, de condiţia cotidiană, supusă legii gravitaţiei. E, în acelaşi timp, o meditaţiei asupra mişcării ca element definitoriu, istoric, al dansului, postulînd, în fapt, idealul dansului-ca-mişcare. E, altfel spus, o metaforă a ceea ce ar trebui să fie dansul: aspiraţie către zbor, către o artă care nu trăieşte în terestru, nici chiar atunci cînd ceea ce pune în mişcare sînt gesturile de zi cu zi. La prima vedere, o apropriere în coregrafie a unor mijloace ale circului sau întoarcerea la jocul primar al copiilor, It’s In The Air e, după cum bine zicea un critic german, un „studiu de fezabilitate aplicat corpului uman“ – un corp antrenat, care pune în practică un cod gestual după celălalt, care măsoară limitele debarasării de propria cultură la fel cum se scutură de bluze, pulovere şi pantofi (dispărînd, pe rînd, în dinamica sacadată a trambulinelor).

În piesa lui Mette Ingvartsen şi Jefta van Dinther, efortul, trauma corpului în mişcare sînt aproape insesizabile, pînă în final. Într-un fel, dansatorii îşi regăsesc acea formă de autenticitate asociată copilăriei, sentimentul unor posibilităţi neţărmurite, parcă supraumane. Trambulinele sînt un artificiu simplu, elementar, ce conferă trupului abilităţi fizice neobişnuite, fără însă a-l condamna la mecanică pură: „Chiar dacă unele forme, intensităţi şi ritmuri prin care trec trupurile noastre indică anumite conotaţii, principiul de bază rămîne unul calitativ, intensiv, afectiv, kinestetic şi proprioceptiv“, spune Ingvartsen, negînd că referinţele la gimnastică ar fi altceva decît asta, adică simple referinţe. Propriocepţia priveşte capacitatea corpului de a-şi evalua poziţia membrelor, informînd asupra echilibrului şi a efortului necesar pentru îndeplinirea unei acţiuni fizice, o „percepţie de sine“ solicitată la maximum în situaţii extra-ordinare, cum e cea a desprinderii de sol; uşurinţa părelnică a saltului ascunde un maxim control muscular şi o constantă, repetitivă redefinire a echilibrului.

În faţa tentaţiei nemişcării ca reacţie la epuizarea existenţială a dansului, soluţia celor doi e o întoarcere la esenţe: mişcarea ca element primar, un instinct educat sau, cum afirmă coregrafa, „Pornim de la ideea că trupul are nevoie de trup pentru a afla ce poate el să facă şi că forţele corpului se lasă descoperite doar prin experienţă/experimentare“.

Cînd vorbeam, totuşi, despre frustrare, cea a spectatorilor, aveam în vedere, pe de o parte, reflexul participativ pe care-l provoacă această joacă pe trambuline, iar pe de altă parte, preocuparea conştientă a artiştilor pentru reacţia de percepţie a publicului. Corpurile acestea antigravitaţionale fascinează şi incită, nasc dorinţe, pofte, visuri de a trăi împreună cu dansatorii această eliberare. Ceea ce produce un performance precum It’s In The Air e un transfer al potenţialităţii mişcării, în muşchii relaxaţi ai celor care privesc şi nu se pot mişca. Spectaculosul dans aerian ascunde sentimentul unei lejerităţi a lui „şi eu aş putea asta“ şi pofta lui „şi eu vreau să fac asta“, pe care o piesă „tradiţională“ de dans contemporan arareori le naşte, iar baletul clasic le îndepărtează din start. O comuniune între cei din sală şi cei de pe scena-trambulină aproape unică, extraordinar de puternică, o senzaţie ataşantă de real, de disponibil, a dansului ca mişcare fără îngrădiri, fizice ori mentale.