OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mihail Sebastian, care nu a fost armean sadea, ci evreu neaos, „de la Dunare“ – cum ii placea sa se autositueze si autocaracterizeze, cu un fin umor amar si tandra asumata ironie – s-a nascut la 19 octombrie in 1907, la Braila, oras cosmopolit si multietnic, puternic centru comercial, mai ales dupa tratatul de la Adrianopol din 1828, cind vechea raia turceasca se transforma, in nici o suta de ani, dintr-o prafuita si uitata de Dumnezeu garnizoana militara otomana, intr-un viu oras de pe malurile Dunarii.

Asa cum s-a intimplat si cu Turnu Severin al lui Serban Cioculescu sau cu Rusciukul unui alt faimos „dunarean“ precum Elias Canetti.
Va pleca la Bucuresti sa-si implineasca viitorul. De foarte tinar, nu are rabdare. Citeste si scrie, scrie si analizeaza lumea din jur. Oameni si peisaje – peisajele oferite de o natura generoasa –, dar scruteaza cu acelasi interes si in natura umana. Bun observator, va incepe sa comenteze, pentru uz propriu si apoi pentru un public mai larg, ce simte si crede. Viitorul prozator si dramaturg este alimentat de un febril jurnalist. Pe cont propriu. Pina sa-l ajute Nae Ionescu, il sprijina Camil Baltazar. Gazetarie pentru uz intern la inceput, pentru ca apoi sa fertilizeze si presa romaneasca. Nu avem, inca, din pacate o editie critica. Publicistica, raspindita prin nenumarate publicatii, reviste si ziare de toate felurile, urmeaza sa fie redescoperita. Daca parte din texte au fost recuperate prin osirdia dnei Cornelia Stefanescu – mai ales articole pe teme literare si despre teatru –, un numar mare dintre textele politice si cele care atesta un atent cronicar plastic si un rafinat meloman sint inca risipite prin colectiile publicatiilor timpului. Nu avem o editie, cit de cit completa, a publicisticii lui Mihail Sebastian. Articole disparate sau diferite eseuri, apartinind unor perioade diferite, au fost strinse in volum si publicate de dna Cornelia Stefanescu, o distinsa cercetatoare si devotata admiratoare, acum citeva decenii. Dupa 1989, cind Sebastian poate fi luat la maruntit si in alti termeni decit pina atunci, o editie buna din publicistica lui incepe sa apara la Editura Minerva, in stimabila colectie „Scriitori romani“.

Dar primul volum, ce nu acopera decit inceputurile publicistice ale lui Sebastian, nu mai este, din nefericire, continuat. A mai aparut ceva, Jurnal de epoca, 2002, sub egida Institutului „G. Calinescu“, dar restul abia urmeaza. Cind se va stringe in volum/volume intreaga publicistica a lui Sebastian vom avea o mare surpriza. Ar putea schimba chiar centrul de greutate al valorizarii scriitorului. Asa cum prozatorul s-a impus greu in fata mai bine cotatului la un moment dat dramaturg, asa cum diaristul a tisnit inaintea prozatorului pe neasteptate. Publicistul si eseistul nu sint mai prejos. Ba din contra, s-ar putea intr-o buna si fericita zi, cind vom avea la indemina instrumentele necesare si intregul corpus de texte adunat in volume, ca eseistul si publicistul, criticul literar si comentatorul muzical, degustatorul de teatru si sagacele consumator de arta in muzee sau pe strada, sa releve o alta personalitate decit cea admisa pina acum. Cotizind si el din plin la dezbaterile de idei ale vremii, consumindu-si talentul si energia in variate si dense lecturi urmate de substantiale glose analitice – ce altceva este Corespondenta lui Marcel Proust, aparuta la Editura Fundatiilor Regale?, cumva ignorata astazi, cind toata lumea sta cu pixul in mina doar pe incitantul si polemicul Jurnal –, Mihail Sebastian se dovedeste un extraordinar spirit analitic. Raceala lui stendhaliana, remarcata de comentatori congeneri, se infrateste insa cu incarcatura gidiana a „autenticismului“ asumat.

A fi tu insuti nu este chiar un moft pentru tinarul si maturizatul inainte de vreme intelectual. Roman si evreu deopotriva, oricit de asimilat ai fi si oricit de integrat te-ai considera, vine momentul nefericit cind esti trimis, nu la origine, cum traseaza experienta atit de des utilizatei prime injuraturi romanesti – excelent si elegant analizate de Alexandru Paleologu, in sensul ca ofera preopinentului sansa unei reveniri in forma imbunatatita –, ci la comunitatea din care provii. inapoi la ghetoul comunitar, inapoi in cercul identitar: orice ai face, nu esti „de-ai nostri“. Sebastian a trait pe viu aceasta drama a dublei identitati. Toate polemicile pe care le-a purtat in jurul lui De doua mii de ani si Cum am devenit huligan sint scrise cu nerv, cu nervi si singe, cu participare si afectiune. Ca si polemicile cu Lovinescu sau Calinescu. Sebastian isi iubeste prietenii. Se ataseaza de ei, nu este capricios si „moftangiu“, ciufut sau infidel. Din contra, este chiar straniu pentru o natura contorsionata ca a lui. Vrea sa iubeasca viata si arta, femeile si literatura, muzica, este un om curios si un spirit viu, vrea sa priceapa ce se intimpla prin lume, cu el insusi si cu cei din jur. A scris enorm de multe articole, pe tot atit de diverse teme. in revistele culturale ale vremii sau marile cotidiene ale timpului.

Criticul literar se vrea obiectiv si impartial, chiar si atunci cind se dovedeste subiectiv. Cronicarul muzical – ca si Anton Holban, Sebastian nu este doar un simplu degustator muzical, ci si un fin cunoscator – si cel plastic lasa loc perceptiei asumate pe deplin a artei. Nu vrea sa triseze, nici sa se minta. Arta nu este doar un „consumabil“ pentru a arata lumii ce-destepti-sintem-noi-romanii, mai recenti sau mai indecenti, ci o traire liber asumata. Substantialismul camilpetrescian si noocratia avansata de autorul Jocului ielelor sint bine exprimate prin felul lui de a fi, chiar daca cu variatii si impregnari personale marca Sebastian. Poate nu ar strica, ajunsi in acest punct, o analiza comparativa intre eseistica lui Camil Petrescu, dar si a lui Sebastian si Eliade si cea a „paltinisenilor“, de a face o lectura comparata a Omului recent si a Jurnalului de la Paltinis, prin filtrul si grilele teoretico-ideologice ale lui Camil Petrescu – complet ignorat astazi, in valmasagul confruntarilor prea putin de idei si mai mult de obsedanta „imagine“. Imaginatia lui Sebastian este destul de bogata si, mai ales, diversa. Stie sa scoata semnificativul din nimic si din orice. Nu improvizeaza, ci analizeaza, cu fine unelte teoretice, orice intimplare.

Eveniment, tablou, spectacol, film, carte. O vasta cultura generala, bazata pe temeinice lecturi – Sebastian se va dovedi, in scurta si intens traita sa existenta, un cititor de prima mina, este chiar o placere si nu o corvoada acest citit, chiar si pentru profesionistii genului. ii ofera temeiul unor profunde si la obiect analize. Ca prozator este previzibil, ca eseist si publicist, mult mai vizibil. Ideile sint clare si exprimarile netede. Ca avocat, nu stim mai nimic despre pledoarii sau activitatea sa. Cine stie, am putea avea si aici parte de surprize. Dar publicistica, atit cit a ajuns pina la noi, este de o incontestabila valoare si de un inalt interes. Cel putin asa ni se pare noua, care apreciem si partea „artistica“ a eseistului. Dramaturg si prozator, eseist si diarist impenitent, publicist fertil si, nu in ultimul rind, un subtil cititor. Traitul si cititul au mers in viata lui Mihail Sebastian mina in mina cu meditatia si ginditul. Un spirit lucid si reflexiv, mai liberal decit congenerii atrasi de un nationalism galopant, asumindu-si autenticitatea si veridicitatea existentiala, cumva rezonind cu cautarile unei intregi generatii, dar si cu imperioasa nevoie de a deslusi „Cine sint eu?“, atit de des invocata de admiratorii romani ai lui Papini si Gide. Sebastian si Camil Petrescu ar putea fi recititi si printr-o alta grila decit cea oferita de istoria literara.

Au si n-au importanta aceste simple date biografice? Mediul si contextul te marcheaza, ca vrem sa recunoastem sau nu. Dincolo de calitatile personale sau rasucirile pe care destinul ti le ofera. Uneori putem alege, alteori el te arunca in virtejul istoriei, individuale sau colective. Asa a fost sa fie, „khismet“. Un cuvint al „mediteranei“ – folosit si de I.L. Caragiale – azi iesit din uz, dar utilizat inca, intr-un orient in miscare, un fel de fatalitate, destin, asa-a-fost-sa-fie. Ca si mult mai uzitatul „backshis“. Viata ca bacsis, asa, simplu, „pourboire“, „tip“.
„Na, ma, si tie, cara-te!“
Familia si Dunarea, ca si in cazul lui Panait Istrati, vor marca destinul scriitorului. Nu poti sa fii ceea ce vrei, ci sa-ti duci crucea asa cum si atit cit poti. La nici 38 de ani, Mihail Sebastian aflat pe creasta unui val care il putea duce la Paris sau in vreo puscarie a comunistilor ce preluau puterea in Romania, moare intr-un stupid accident de circulatie. Un camion sovietic il face farime cind nimeni nu se astepta.
Era pe 29 mai 1945.

incepea posteritatea. Ea continua si astazi, ca un fel de razbunare pentru mizeriile si umilintele indurate de un om sensibil si generos. Abia acum, cind avem la indemina documentul marturisitor al Jurnalului si cind vom avea si intregul publicisticii sebastianesti, vom putea evalua cum se cuvine intreaga dimensiune a unui om fericit. Asa, in felul lui, personal, uneori senin, alteori dezamagit si trist, de a fi.
„Accidentul“ – premonitoriu titlu de roman – urma sa-l duca pe tinarul disparut in nu foarte clare conditii, neelucidate pe deplin nici azi, pe culmile unui prestigiu international peste decenii. Azi. Acum. Cind nelinistile tinarului brailean ajung prin seminariile unor universitati din Germania sau pe Broadway Shows, la New York. Hazard sau mina lunga a KGB-ului? S-au facut exotice speculatii, dar ce informatii putea sa ofere prietenul fratilor Bibesco, ce analize politico-militare putea sa livreze autorul Stelei fara nume stind pitit la Corcova, in Oltenia, unde urma sa vina si Proust, daca nu murea, tot pe neasteptate, mama Ocsibibilor, cum ii numea „micul Marcel“ pe dragii lui prieteni romani. Publicist si eseist de rasa, limpede in idei si democrat in ideologie, Mihail Sebastian merita sa fie recitit si reevaluat la adevarata sa suprafata intelectuala.
Cine decide soarta unui om?
Nu vom afla niciodata. La o suta de ani de la nastere, nici atit.

„Unde este glasul care sa sparga aceste obisnuinte somnoroase? Unde este chemarea care sa zguduie putin aceasta lene organizata, sa infioare putin aceasta blazare generala?
ii trebuie teatrului nostru putina neliniste. ii trebuie un moment de elan, de imprudenta. ii trebuie, poate, un moment de spaima. Sa vada, sa inteleaga ca izvoarele lui sint sterpe, resorturile lui uzate. Sa vada, cu brusca si ultima luciditate a celui ce se apropie de moarte, sa vada ca drumurile lui de azi sint drumuri inchise, sfirsite.
Ca avem o viata teatrala mediocra, poate ca nici nu e atit de grav. Dar ca aceasta mediocritate este placida, resemnata, fara constiinta de sine, fara intrebari si fara asteptari – iata ce este deplorabil.“

Mihail Sebastian, Rampa, 8 iunie 1936

„Mozart este perfectul tip de european care descopera, pe deasupra frontierelor, unitatea morala a Europei, in mijlocul culturii capabile, in acelasi timp, sa primeasca, sa inteleaga si sa stimuleze orice mesaj individual, orice vocatie nationala.
Geniul lui Mozart s-a hranit din lectiile cele mai diferite. Londra, Viena, Roma, Amsterdam, Paris – fiecare oras reprezinta o etapa, fiecare tara este o noua ocazie de a imbogati, a diversifica, a largi un limbaj muzical care pastreaza integral substanta germana si care se lasa fecundat de catre orice noua experienta.
Opera lui Mozart n-ar fi putut sa fie posibila intr-o Europa inchisa, intr-o Europa „autarhica“. Este o opera care reclama libertatea – aceasta libertate care este climatul spiritual mozartian si in afara caruia ne este imposibil a intelege si a iubi surizatorul si melancolicul maestru de la Salzburg.“

Mihail Sebastian,
L’Indépendance roumaine,
4 februarie 1938