OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De la distanta secolelor, epoca elisabetana si personajul ei central, faimoasa regina Elisabeta, devin pentru Paul Foster, autorul cunoscutei piese cu acest titlu, un bun pretext de a reflecta asupra adevaratelor si falselor idealuri pe care istoria le pune uneori pe seama unor conducatori, facindu-i idoli. Textul sau, cu o cariera internationala surprinzatoare, nu genereaza, insa, o dezbatere de idei, ci o viziune caricaturala, ironica, cum se exprima un critic englez. Rezulta multe invataminte pentru cititorii si spectatorii contemporani, inclinati si asa sa ia peste picior retorica istoriei, prin prisma sentimentului desertaciunii ce se instaleaza tot mai acut in lumea de azi. Omenirea pare sa nu mai doreasca sa-si asume experientele, fie si exemplare, ale trecutului, decit ca simple jocuri ale vanitatii umane. Asa a ajuns sa se nasca si legenda secolului Renasterii elisabetane pe care Paul Foster o demitizeaza acum, compunind din fragmente de biografie portretul unei femei aprige, inteligente si cutezatoare, slaba insa cind e vorba sa transeze rivalitati feminine.

Daca ideologic piesa nu prezinta o prea mare noutate, pentru teatru ea s-a dovedit un excelent pretext de exersare a teatralitatii prin intermediul acelei lumi pe care Shakespeare insusi ne-a adus-o mai aproape. O lume de masti, colorata si dinamica, care ne-a lasat amintire misterul castelelor cu spatii secrete, gustul puterii si al singelui, pe care Foster o vede ca pe o lume a saltimbancilor plini de verva si umor. Optica nu putea fi evitata, si cele mai bune spectacole pe care le cunoastem dupa acest text, cele ale lui Liviu Ciulei din Germania si de la Bulandra, au folosit sugestia pentru demonstratii convingatoare de reteatralizare a teatrului, in anii ’70.

Recenta montare de la Teatrul „Eugen Ionescu“ din Chisinau cu piesa Elisabeta I, de Paul Foster, in regia lui Petru Vutcarau, beneficiaza de pe urma acestei experiente scenice asimilate de cultura teatrala, chiar daca spectacolele evocate n-au mai putut fi vazute.
Cu autoritatea pe care regia o detine in arta spectacolului contemporan, cunoscutul artist transforma scena intr-un mecanism exploziv axat pe joc. Intre aparente si esente, intre fapte si comentariul lor, intre simboluri si continutul acestora se instaleaza asadar o panta lunecoasa cu dus-intors. Asta teoretic vorbind, fiindca, de fapt, pe scena scenograful Adrian Surucianu a construit o instalatie sub forma unei scari tronconice cu baza in jos, functionala si expresiva, pe care urca si coboara regina dezlantuita. O galerie de manechine pe care le poarta actorii cind devin curteni, dar care pot sa inchipuie nenumarate alte situatii, completeaza imaginea stilizata a curtii imperiale.

Cum piesa e scrisa sub forma de teatru in teatru, compunerea si descompunerea la vedere a tablourilor se impunea de la sine. Interesant e cum procedeul e exploatat in favoarea demonstratiei mai sus enuntate privind jocul cu masti al figurilor din istorie. Regina insasi poarta o asemenea masca, elaborata dupa cunoscutul tipar al personajului la care apeleaza ori de cite ori intra in rol. Compozitia Alei Mensicov e excelenta. Ea practica dezinvolt distantarea, tradind atit cit trebuie sentimentele omenesti ale reginei. Miscarea e marcata de taieturi scurte, rostirea – afectata, dinamica interioara – electrizanta. Fizicul impunator al actritei contribuie la prestanta personajului in contrast cu mladierile sale ipocrite. Cu exceptia unui singur moment, admirabilul monolog despre zadarnicia puterii e rostit aproape alb, cu lacrimi in ochi si o mare forta a comunicarii.

Un ansamblu foarte bine antrenat insceneaza cu mare propmptitudine episoadele aglomerate de autor pentru a trece in revista cele mai cunoscute episoade din istoria acestei domnii, excelind in tabloul bataliei cu Armada lui Filip al Spaniei. Vitalie Drucec, Valeriu Pahomi, Gheorghe Pietraru, Veaceslav Sambri, Arcadie Strungaru, Dumitru Mamei, Victor Neofit, Vlad Ciobanu, Ina Cretu si Lucia Pogor (frumoasa Maria Stuart) traverseaza in ritm nebunesc scena, dind relief fiecarui moment. Foarte multe rezolvari ingenioase se datoreaza modului in care conventia teatrala apeleaza la asociatii insolite de obiecte si personaje. In afara maieurilor negre pe care le imbraca in civilie, actorii poarta costume spectaculoase pe care Stela Verebceanu le-a conceput ca pentru o mare montare. Asta si este spectacolul lui Petru Vutcarau, cu o trupa capabila de performanta, pentru care teatrul inseamna, iata, si spectaculos.
Ilustratia muzicala ii apartine tot regizorului si are menirea de a imbraca intr-o haina sonora intreaga reprezentatie. E, de fapt, un comentariu, cum ne place sa spunem, care introduce idei de interpretare si de sustinere a tensiunii acestui spectacol debordant.

Aluziile contemporane sint implicite, sensul politic al mesajului strabate discret, si poate de aceea efectele pot fi considerate, pe termen lung, mult mai eficiente decit par la prima vedere. Cu singura rezerva ce se refera la tema deriziunii atit de draga teatrului contemporan si care tine de prea multe ori loc de curaj.
Prezentat cu ocazia Zilei Mondiale a Teatrului la Teatrul „Maria Filotti“ din Braila, spectacolul Elisabeta I a fost primit cu ovatii, ca, de altfel, pretutindeni pe mapamond unde artistii basarabeni au uimit cu maiestria lor.